O scriere critică

Jump to navigation Jump to search
O scriere critică de Mihai Eminescu
Din periodice - 1870
Repertoriul nostru teatral
Publicat în Albina, 7/19 ianuarie — 9/21 ianuarie 1870


După faimoasele critice, în sine bine scrise, ale d-lui Maiorescu, trebuia neapărat să iasă la lumină și o școală a sa de partizani care, minus spiritul de-o fineță feminină și minus stilul bun și limpede al d-sale, să aibă și ea aceleași defecte ce le are părintele, aceeași ridicare la nivelul secolului al 19, același aer de civilizațiune și gravitate cari din nenorocire sunt numai o mască ce ascunde adeseori numai foarte rău tendința cea adevărată și ambițiunea personală. Asemenea cum Kant cu sistema lui filozofică a ridicat ca din nimica o oaste de ex - și aplicatori ai săi, tot așa, în analogie, după criticele numitului domn trebuia să se ivească o școală întreagă de critici sau criticastri; singura diferință dintre amândouă școalele e doar asta, că partizanii lui Kant știau d.e. că baronia nu aduce de moștenire știința sau geniul și că nu e destul ca să aibă cineva un privilegiu — chiar cu pajere împărătească fie — pentru ca să aibă la dispozițiunea sa imperiul cel vast al științei și lumina cea curată a criticei filozofice. Adepții școalei române de filozofie sunt cu mult mai încrezuți și mult mai nejenați; baronia și nimbul poetic sunt un drept nu la critică, ci până și la batjocură, până și la persiflagiu asupra acelora cari ar avea cutezarea de a fi de-o opiniune contrarie. În locul nihilismului sincer adeseori și onest al unora din autorii noștri, cari poate nici nu pretindeau altceva de la public decât ca să li cedem onoarea de-a fi autorii noștri nesalariați, s-a ivit acuma alt nihilism — cel savant și pretențios care, uitându-se cu despreț din fruntea și prin ochii secolului asupra a toți și toate, se crede la nivelul învățaților (analog al politicilor) din Germania sau Europa civilizată pentru că a învățat, sau mai bine n-a învățat, în școalele de pre acolo.

În cazul de față avem a face cu unul din avangardele celor mulți cari vor urma, adecă; cu o broșură a unei avangarde intitulată deplin astfel: Puține cuvinte despre coruperea limbei române în Bucovina de D. Petrino (Cernăuții, 1869. Tiparul lui Bucoviecki și Comp.). Introducerea broșurei e în poezie, recte în versuri. Întâi poezia ! Cu inima zdrobită, autorul plânge în strofa întâia că nimeni nu alină durerea dulcei Bucovine, ci o lasă pradă minciunelor celor turbate cari încep cu „uae“ și se sfârșesc în „ciuni“. În strofa a doua, autorul face pe român negru și pe vânzătorul Iuda 'l face rumân. Iară bine ! Strofa a treia, de clasică ce e, nu putem să nedreptățim publicul și să nu i-o redăm. Ea sună:

Să piară, în Leptura-i rumânul papă-lapte,
Iar tu, o Bucovină, citind a ta dreptate,
În munți, în văi, în codri, acolo vei simți
C-al României soare el nu-ți va asfinți.

Iacă o strofă în care un om de merite (mort, nota-bene, pentru că dac' ar fi fost viu cine știe dacă autorul ar fi cutezat-o) merită de la mai mult decât sumețul poet lingușitoarea apostrofă de papă-lapte; o strofă în care dreptatea (în loc de: adevăr, realitate) se citește 'n munți, și asfințitul soarelui nu se vede, ci se simte. Fiindcă în strofa a patra poezia trebuia să culmineze, apoi vine și Ștefan, umbra cu glasul răsunător, și zice în limba românului popor următoarele vorbe, pe care Ștefan, pe când trăia, sigur că neci le visase, — uite-le 'ntregi acele cuvinte profetice;

În libertate este frumosul ideal
Deci calcă, în picioare glodul confaesunal!

Aceste două șire nu sunt importante numai din punctul de vedere al glodului confaesunal cu care se 'mbală gura lui Ștefan cel Mare; ci încă și din acela că pune broșura toată în lumina ei adevărată și arată scopul cel adevărat al ei. Autorul se vede partizan al unei libertăți care, mulțămită simțului celui sănătos al bucovinenilor, va rămânea pentru ei un ideal etern nedorit; și apoi manifestă o ură cumplită și strivitoare contra glodului confaesunal, adecă confesional. Și de ce autorul e inamicul ideii confesionale, a acelora adecă cari pretind și țin la aceea ca școalele din Bucovina să rămână confesionale?

— Pentru că autorul e la nivelul secolului al 19, ni va răspunde vreun sărman neinițiat în misteriele faptelor ce se țes în Bucovina.

— O nu, nu domnilor, cauza e cu mult mai joasă de cum o credeți d-voastră. Se știe, când e vorba de cauza confesională în Bucovina, pe a căreia agitatori unii îi combat și-i blamă, se știe că ea nu e decât cauza averilor națiunei românești din Bucovina, că națiunea, sub numele de confesiune, e proprietara de drept a unor averi întinse, că confesiunea e garanția dreptului și numele în care te bați și că, apărând confesiunea, proprietara de fapt a averilor, aperi averile drepte din moși-strămoși ale națiunei, pe cari domnii politici pe picior mare ar vrea să le vadă secularizate, deși secularizarea, de ar fi posibilă, nu e decât în dreptul guvernului României. Știu eu că domnii o văd că așa este și că numai ambițiunile și șansele ce li prezintă viitorul în spe și federalismul monstruos ce-l proiectează unii din slavi îi fac să nu vadă că așa este. Știm noi că sunt domni cari odată erau pentru unirea strânsă a Bucovinei cu Viena, pentru ca domnia-lor, capacitățile cu stemă 'n frunte, să-și poată preîmbla mândria baronească prin lumea cea mare sau pe jumătate mare (demi-monde) a Vienei, cu aerul cel mai diplomatic și mai aristocrat din lume. Știm asemenea că tocmai aceia ar voi azi anexarea poate la Galiția — la juna Polonie — pentru că li se prezintă din nou ocaziunea de-a se amalgamiza domnia-lor baronii cu conții vechi și cu familiele ruginite polone. Din fericire puțini dintre boierii Bucovinei sunt cuprinși de această amețeală. Boierimea Bucovinei, demnă de toată stima și încrederea, a știut și va ști să fie totdeuna în fruntea națiunei din a căreia sân puternic s-a ridicat; dar cumcă asemenea visuri esist e fapt; cumcă ele însă nu se vor realiza niciodată o promitem pe conștiința viguroasă a Dietei Bucovinei, pe a căreia delegați nici ridicolul ce li se aruncă-n față, nici dușmănia guvernului nu-i va opri de-a vorbi deocamdată poate defectuos, dar totuși numai românește, de-a simți însă cu atâta mai bine și etern românește. Dumnezeul mulțimilor însetate de dreptate a început să adieze cu sufletul său de foc și prin flamurele noastre. Sus flamura, jos masca!

Dacă acuzațiunea ce li s-a făcut prin rândurile de mai sus e nedreaptă, e treaba dumnealor ca prin fapte, nu prin vorbe, să dovedească contrariul.

După introductiva poezie (?), c-o întrebare 'n paranteze pe care-o punem noi, vine prefața, în care autorul spune că: silit de împrejurări foarte critice, cari în timpul de față amenință a pierde, pentru vecie poate, limba și caracterul național a poporului român din Bucovina, el a otărât să trimeată în public broșura sa. Spune apoi că ființe denaturate din însuși sânul națiunei cutează să răpească odorul limbei părintești, schimosind-o spre glorificarea lor personală întru atâta încât să fie neînțeleasă de oricine nu ar cunoaște toate limbele europene. „Țăranul — zice d-l critic — se vede deodată depărtat de noi, țăranul de la care am trebui să-nvățăm limba, căci el a fost acela carele a păstrat-o, în lupta timpurilor, curată și românească. Și astfeli păcătuind ei (veți vedea cine), ni răpesc limba vorbită de milioane de români, cărora ei ne înstrăinează cu totul și prin aceasta chiar ni răpesc posibilitatea unei esistențe naționale“.

Cumcă ei nu au schimosit, ci au deșteptat la viață limba română și cu ea simțul național și cumcă au făcut-o spre glorificarea lor personală și (fie zis de noi) eternă, asta e prea adevărat: și nu negăm, nu putem s-o negăm; cumcă însă ei ar fi avut intențiunea de-a depărta pe țăran de d-ta, d-le critic, asta nu poate fi adevărat decât în cazul când d-ta singur vei fi voind să te depărtezi de el. Pentru că cine sunt acei ei?

Uită și răspunsul în capitolele I și II ale cărticelei: primo, egoiștii de filologi, secundo: Societatea pentru cultura și literatura poporului român din Bucovina.

Autorul e nedrept, de nu și ceva mai mult decât nedrept. Zice că filologii și Societatea din Bucovina au de principiu de-a se depărta de limba poporului, noi și lumea, din contra, pretindem a ști că tocmai ei și ea sunt aceia cari vor să rămână cu și numai pe lângă popor; și că poate modul de-a rămânea pe lângă el e defectuos, nu însuși principiul în sine. Și cumcă filologii și Societatea Bucovinei voiau să rămână pe lângă popor, și cum că numai modul de a rămânea pe lângă el e ceea ce bate la ochi, dovedesc înseși esemplele ce d-sa le citează în capitolul III, adecă: limbamentu, templamentu, insusietivu, meniciune, lepturariu ș.a., creațiuni ale bătrânului Pumnul, care-n amorul său cel nemărginit pentru limbă, în încrederea cea sântă ce-o avea în puterea creatrice a limbei, nu primea în ea nici vorbele grece: gramatică și istorie, nici vorba greco-slavă: carte de citire. Mi se va spune poate că părerea lui Pumnul nu-i bună. Dacă nu-i bună, aceea însă stă — că cronistice e dreaptă și scuzată. După estremul latinităței, a etimologismului absolut inaugurat de Bătrânul Petru Maior, care scria construcțiuni latine în românește (estrem ce, pentru deșteptarea noastră din apatia lungă față cu latinismul, era neapărat trebuincios), după ridicarea la potență a aceluiași estrem de către următori, trebuia neapărat să vină ca remediu contra lui estremul fonetismului absolut, a iubirii nemărginite a limbei numai românești și esclusivitate față cu limba latină și cele surori. Aceste estreme au fost condiționate de însăși natura lucrului, nu poți defige mijlocul unei linii până ce nu vei fi aflat punctele ei cele estreme. Însuși d-l critic nu e espresiunea poporului, cum pretinde a fi, nu reprezintă cu fidelitate legile ce se manifestă ca domnitoare în limba poporului de jos, ci se ține, fără de-a o ști, însuși de facțiunea literaților cari cred a fi găsit calea de mijloc între fonetici și etimologi — un juste-milieu, cum s-ar zice.

Tot în capitolul III d. critic impută delegaților patrioți cari au vorbit românește în Dietă greșelile ce, după d-sa, ei le-au comis în limbă. Dacă ei nu-și știu limba (ceea ce noi n-o zicem), au însă cel puțin patriotismul de-a o vorbi așa cum o știu, rău; când alții, cari se laudă că o știu bine, nu o vorbesc neci rău măcar, adecă n-o vorbesc defeli. Care-i mai bună dintre aste două? Lăsăm ca să judece publicul cetitori.

În capitolul IV, criticul 'l laudă pe d-l Alesandri și-l face regele poeților, lucru la care aplaudem și noi, până ce vom avea și un împărat al poeților, care adecă să-l întreacă pe dumnelui, ceea ce, spus fără compliment, va fi cam greu, deși suntem de o natura ce nu despeară niciodată. Abstragem însă autoritatea ce i-o dă criticul în materie de limbistică și în proză. Proza d-lui Alesandri nu e niciodată și nicăiri la nălțimea poeziei. Prozei îi trebuie raționament solid, și-n proza d. Alecsandri nu e decât spirit și jocuri de cuvinte, ceea ce-i dă un timbru cu totul feminin; căci spiritul — zice Jean Paul — este raționamentul femeii. Cât despre aceea că Foaia ar fi desfigurat ortografia autorului, se esplică dintr-aceea că Foaia, ca organul și espresiunea unei sisteme limbistice oarecare, trebuia să-și rămână pre cât i da mâna consecință cu principiul ce și-l statuase — și subliniem: pe câtu-i da mâna, pentru ca suntem siguri că, la pretențiunea expresă a autorului de-a i se respecta ortografia, redacțiunea Foii ar fi ces desigur, dupre cum am văzut d.e. în unele articole ale d-lor Hurmuzachi, în cari o al autorilor e respectat de cătră corectorul Foii, lucru ce m-a făcut a presupune că poate înșiși autorii ar fi pretins această respectare.

În capitolul V criticul nostru vorbește despre germanismii cei străcorați și țesuți în bătătura scrierilor ce se publică în foaie; adecă rumegă — o copie cam infidelă a d-lui Maiorescu — ceea ce a zis acesta în Convorbirile literarie despre limba română în ziarele din Austria. Cumcă răul acesta e adevărat și vădit n-o neagă nimene, nici înșiși jurnaliștii din Austria. (Vezi Transilvania, organul Asociațiunei.) Cumcă însă asta nu e defeli vina dezgrațiaților redactori, cari au învățat a-și construi cugetările în nemțește și ungurește, aste e și mai adevărat; și cu atâta mai bine pentru ei dacă, într-o limbă ce-o mânuiesc cu greu, urmăresc mai toți scopuri așa de nalte, așa de nobile, încât în focul urmărirei, uitându-se pe ei înșiși, străcoră în construcțiuni germanisme sau maghiarisme. Ei au învățat în școli în cari criticul nostru n-a învățat, și de aceea ei au, de nu dreptul, cel puțin scuza de-a comite greșeli așa de mici și cari asupra fondului se tușează. Dac-am fi însă răutăcioși, am putea arăta că și d-l critic e capabil de germanisme, și nu ca să dovedim, ci numai ca să-l avizăm ușor, vom scoate două - trei; d.e.:

1. Vorba îmbucurătoriu (pag. 9) e traducerea ad litteram al nemțescului erfreulich — și-l sfidăm pe d-l critic de a o regăsi în limba poporului său în vreo carte netipărită-n Ardeal ori Bucovina.

2. Și aceasta-i prea lesne a arăta (sehr leicht zu zeigen), în loc de prea lesne de arătat (p. 19).

3. Fiind însă omul silit (p. 19), în loc de omul însă fiind silit etc. Am fi putut s-o urmăm, dar ne temem de-a nu voi să probăm ceea ce nu putem proba, cumcă autorul adecă ar fi învățat în școli nemțești; apoi neci ni place, neci avem timpul de-a ne ocupa cu secături și greșeli de virgulă, pe cari timpul și școalele românești ale viitoriului le vor șterge cu desăvârșire și din grai și din scris. Eu, din partea mea, sunt mai puțin lugubru decât d-l critic și, deși țin la desființarea acelor greșeli, totuși nu văd în esistența lor deznaționalizarea noastră și corumperea poporului român.

În capitolul VII autorul scoate ochii Foii cu vreo câteva vorbe străcorate în coloanele ei, rămășițe negreșit ale unei forme de guvern ce esista ieri și esista parte încă și azi, rămășițe cari se vor șterge neapărat deodată cu rădăcina, cu cauza lor: feudalismul și absolutismul. Vorbe ca Ilustrate, Serenissim, Reverendissim ș.a. în România deja ar fi ridicole; în Austria nu, căci sunt rămășițele justificate ale unor timpi abia trecuți.

Tot în capitolul VII i place d-lui critic să surâdă asupra fundațiunei pumnulene (Fondul ce se crează pentru eternizarea memoriei lui Pumnul). Voi să obiectez și aicea vreo două - trei vorbe, nu numai asupra acestei aluziuni, ci și asupra celeia ce o face în introducere (papă-lapte).

Pentru că e vorba de-o persoană, mă voi adresa și eu de-a dreptul la persoana d-lui critic. Persoana asupra căreia aveți bunătatea a face aluziuni atât de delicate, domnul meu, a încetat de mult de-a mai fi numai o persoană simplă. Nu mai e muritoriul slab, muritoriul plin de defecte pământești, nelimpezit încă de eterul opiniunei publice; — nu ! el e personificarea unui principiu, sufletul — nemuritor neapărat — care a dat consistință și conștiință națională maselor și a făcut din ele o națiune; mase cari, cu toată nobilimea, cu tot clerul, cu toate averile, începură a nu se mai înțelege pre sine, a nu-și pricepe ființa și natura ce era comună, și cari face ca masele să fie, pe neștiute chiar, părțile unui singur întreg. Întru realizarea principiului său, omul ce-l personifica a întrebuințat mijloace cari în detaliu d-tale nu-ți plac, pe cari le găsești, ca tot ce-i omenesc: necomplecte, defectuoase, să zicem chiar rele. Combateți atunci mijloacele, domnul meu, combateți-le în defectuozitatea lor, și nu persoana, individul, principiul său cel bun, cari toate în sine au a face puțin cu vestmântul, defectuos sau ba, cu care o îmbraci. Geniul, în zdreanță sau în vestminte aurite, tot geniu rămâne; ideea sublimă, espresă chiar într-o limbă, defectuoasă, tot idee sublimă rămâne, și principiul cel mare și salutariu același rămâne, aplicat prin mijloace greșite chiar. Și, dacă combateți formele esterioare ale fondului, băgați de seamă a o face din punct de vedere absolut; estetic, rece și judecător raționalist al formei, combateți-o cu rigoarea și seriozitatea convicțiunei, nu cu pamfletul ridicol și fără preț, care detrage întotdeuna mai mult autoriului său decât celor persiflați prin el. Nu râdeți, domnilor delepturariu; pentru că secațiunea sa de pe-alocurea e oglinda domniei-voastre proprie; nu râdeți de nihilismul său, pentru că e al dv. Și dacă e vorba pe masca jos ! apoi masca jos de la toți și de la toate, astfeli încât fiecare să-și vadă în fundul puținătăței sale. Dacă apoi lepturariul a esagerat în laude asupra unor oameni ce nu mai sunt, cel puțin aceia, mulți din ei, au fost pioniri perseveranți ai naționalităței și ai românismului — pioniri, soldați gregari, a cărora inimă mare plătea poate mai mult decât mintea lor — e adevărat ! — care însă, de nu erau genii, erau cel puțin oameni de-o erudițiune vastă, așa precum nu esistă în capetele junilor noștri dandy. Acei oameni, acei istorici cari au început istoria noastră cu o minciună, după cum zice d. Maiorescu, de au scris tendențios și neadevăr, scuza lor cea mare nu o găsești tocmai în tendința și neadevărul lor? Trebuie cineva să fie mai mult decât clasic pentru de-a pretinde de la acel persecutat, de la autorul condemnat la ardere de viu, ca, părăsit și scepticizat de dureri, să fie în toate drept, în toate nepărtinitori, ba poate și filantrop față cu inamicii săi de moarte. Cu toate astea, rămânem datori cu răspunsul la întrebarea dacă Șincai, ca un adevărat martir ce-a fost, nu a rămas drept și nepărtinitor până și cu inamicii. Șincai, chiar dacă n-ar fi atât de mare cum pretindem noi că este, totuși el a fost la înălțimea misiunei sale — la o nălțime cronistice absolută; pentru că dacă criticul ce-l califică de mincinos ar fi avut bunăvoința de-a cerceta istoria istoriei, atunci ar fi putut băga de samă că procesul întru scrierea istoriei la orice națiune se începe mai întâi și constă din cronografie, cu sau fără tendința, din culegerea de prin toate părțile a materialului. Dominarea critică asupra acestuia și câștigarea unui punt de vedere universal din care să judecăm faptele e fapta unor timpi mult mai târzii decât aceia a căror caracteristică și espresiune a fost Șincai; deși nu i se poate disputa că, chiar în forma sub care apare, în totalul său domină o singură idee, aceea a românismului, care ca asemenea face din opera sa o operă a științei, în loc de a rămânea numai o culegere nesistemizată de fapte istorice. Dacă acest mod de-a trata istoria e speculativ sau e empiric și pragmatic, lăsăm la judecata istoricilor noștri competenți. Ne ținem de dătorința noastră a aduce aminte că nu ne simțim îndestul de capabili ca să apărăm, cum se cade, oameni ca Șincai și ca Pumnul… oameni cari apoi neci nu au nevoie de apărarea noastră sau a altcuiva pentru de a rămânea cum sunt, adecă nemuritori și mari.

Aduc aminte publicului că țipătul ce-l face criticul cumcă Societatea, în contra unificării limbei și-a ortografiei, se paraliză de sine prin declararea de mult făcută de acea societate că ortografia și sistema urmată de ea sunt provizorie până ce se va statua printr-un organ competinte sistema și ortografia ce va avea a le urma tot românul ca oblegătoarie.

În fine declar cumcă părerile ce le-am emis asupra diferitelor sisteme limbistice sunt cu totul subiective și nu au pretențiunea de a controla întrucâtva lucrările vreunui sistem; nefiind filolog de competință, declar eu însumi că opiniunile mele sunt cu totul personale și nu merită de-a turbura lucrările filologilor noștri — cari, autorități științifice, lucrează după alte considerente decât ale mele.

Finesc critica asupra fondului broșurei — declarând că aș fi putut arăta autorului ei mult mai multe neconsecințe în contra a înseși părerilor ce le stabilează; n-o fac însă, pentru că nu voi ca critica mea să fie meschină și de virgule, — nu din cauză că eu nu le-ași ști pune, ci numai pentru că-mi place a crede că literații noștri știu, numai uită a le pune.

Să vedem acum forma sub care ni se prezintă critica.

Merită broșura numele de critică?

Să vedem.

Când cineva califică pe-un om cu epitetul, puțin măgulitor, de nebun și asta numai din cauza: pentru că acel om are nefericirea de-a fi de-o opiniune contrarie celeia a criticului, — ne va ierta lumea dacă nu vom fi în stare să numim aceasta procedură: manieră și educațiune bună.

Trebuia apoi să mai știe că, lovind cu măciuca în demnitatea unui om, înseamnă a uita că măciuca are două capete — și că adversariul pe care și l-a făcut are dreptul de a-l califica cu aceleași epitete dulci și măgulitoare. Prin toată broșura se țese tendința de-a lovi mai cu deosebire într-o persoană care, prea nobilă și prea recunoscută de opiniunea publică, nu-și va pune mintea cu asemene împunsături de ac.

Critica d-sale — și ni permitem mult numind-o astfeli — dac' ar fi avut conștiința puterei sale, ar fi putut să rămână în limitele demnităței, chiar nejudecând altfeli decât din așa-numitul punt de vedere vulgar, fără pătrunderea științifică (lucru care n-ar fi apărat-o, se 'nțelege de sine, ca adevărurile sale obiective să nu fie decât părute, decât erori subiective), — critica d-sale, pusă pe calea criticei filozofice, ar fi avut meritul adevărului absolut; sub forma însă în care ni se prezintă, cu spărturile ei de pe ici, de pe colea, prin cari pătrund razele murdare ale politicei zilii, cu aruncătura una peste alta a unor observațiuni fără sistemă, nepătrunse de un singur principiu, — fie acel principiu uzul, fie etimologismul, fie fonetismul, fie combinarea amândurora, astfeli… riscăm mult numind-o critică.

Declar că, fără să combat neci pro neci contra celor combătute de d-l critic, n-am vrut decât să spun că și critica și-are limitele sale, că și ea nu e doară proprietatea uzurpată a așa-numitelor genii pierdute, cu batjocurile lor cele mici, cu sarcasmele lor meschine, a acelor desperados cari cred cumcă lumea și știința e a lor tocmai pentru că nu e a lor; ci și critica e a oamenilor cari au pătruns, au înțeles obiectul așa cum el trebuie să fie înțeles, adecă fără scrupule, fără prejudeț subiectic. Apoi părerea mea sinceră, ca să nu zic amicală, ce voi a o spune d-lui critic, e că nu e acesta modul de-a dezbăra pe oameni de relele lor obiceiuri și de defectele lor cele mici sau mari. Mijlocul ce-l întrebuințează d-sa — chiar de-ar fi pentru realizarea unui scop bun — totuși nu servește decât spre a oțărî mai mult sufletele și a le face să persevereze în calea apucată odată.

Și-apoi, esprimându-i această părere a noastră, cine știe dacă n-o facem mai mult în interesul junelui nostru critic decât într-acela al adversarilor săi. Ce ar fi, d.e., dacă un spectru, inamic neîmpăcat al goliciunei de idei, fie asta îmbrăcată până și în vestmântul cel sunt al versurilor, ar arunca razele sale pătrunzătoare și reci în mormântul de versuri frumoase ale junelui nostru poet?… Ce palide și ce desfigurate ar apărea ele, când acuma… sardanapaliză încă în opiniunea cea încântată a publicului, și poate tocmai grație acelei foi a Societății umilite, pe care d-sa o blamă, și care poate tocmai din cauza umilinței sale n-a deșteptat încă ochiul ager a criticei adevărate, ce taie fără scrupul și mizericordie tot, din fibră în fibră. — Am cetit cumcă în America ar fi o fată cu două capete și că un poet ar fi compus o poezie despre ea… Dar poezia era ciudată… Ei 'i lipsea tocmai partea ce o avea prea mult eroina sa. Oare poeziile junelui literat n-ar avea în ochii criticei adevărate soartea poemei americane?