O revistă literară la... Galați

O revistă literară la... Galați de Eugen Lovinescu

D-na Alexandrina Scurtu îmi amintește prietenește că n’am pomenit încă nimic în Sburătorul despre apariția la Galați a „Dunării, revistă literară-culturală”.

Foarte adevărat. N’am pomenit încă nimic. Nu dintr’o uitare regretabilă. Mă temeam ca actul meu de botez să nu devină un act de îngropăciune... O revistă literară la Galați? În câte numere putea apare. Unu, două, trei... Nu. Iată că-mi sosește al zecelea număr din Dunărea, revistă literară și culturală cu „Redacția și Administrația la D-na Alexandrina Scurtu”.

E înduioșător! O revistă literară în Galați, scoasă prin energia, mai ales, a două doamne din societate! E drept că-și dă sprijinul și neobositul d. C. Z. Buzdugan. Căci de s'ar fi făcut ceva în Galați fără dânsul, i-ași fi trimis cuvintele energice, pe cari le-a primit odinioară Grillon. Meritul principal revine însă d-nei Alexandrina Scurtu și, pare-se, și d-nei Alice V. (Oh, acest V!) Soare...

Și iată că săptămânal ne sosesc pe Dunărea albastră a d-nei Alexandrina Scurtu, versuri, versuri... Sonatele parnasiene ale d-nei Scurtu sau acordurile încă sfioase dar fine ale d-nei Alice V. Soare, și alte multe versuri mai puțin inspirate sau cizelate... Duce Dunărea ce poate în marea umflată a lirismului românesc.

...Căci se scriu versuri multe.. Prea multe.. Nici nu vă puteți închipui câte inimi poetice palpită în toate plaiurile țării noastre. Inimi fragede de liceeni sau de sublocotenenți de intendență, inimi romanțioase de simpatice fete ce tremură după perdeaua ferestrelor, cu glastra de flori, ale micilor căsuțe din mahalaua orașelor de provincie. Material plastic al unui Eros șăgalnic, fără furtuni și tragedie, în care se încrustează cei dintâi zimți ai aripei divine... Inimi simțitoare, ce și cred suferințele nemuritoare și le acordează pe o liră frustă, pe lângă care naiul lui Pan ar părea încă prea meșteșugit.

Poeți, nu disprețuiți aceste modulații primitive!... Nu au nici o artă; trădează totuși o stare sufletească poetică, legată de primii fiori ai primăverii vieții. Închinați-vă în fața acestor umili versificatori din provincie; sunt singurii voștri cititori, sunt singurii ce vă urmăresc poeziile în revistele noastre literare.

D-na Alexandrina Scurtu, care nu e numai poetă ci și administratoare de revistă, o știe ca și mine. E dureros. Nu se citesc poeziile. Numai cei ce versifică și dânșii, urmăresc și poeziile altora. Câți cititori de poezie, atâția poeți actuali sau viitori! Când surprind vreun tânăr silabisind versuri sub castanii Cișmigiului, sunt sigur că-l voi întâlni la poșta redacției Sburătorului.

Iată adevărul asupra situației poeziei române... De aceia apariția unei reviste poetice la Galați, mă înduioșează peste măsură, ca un mare act de credință și de jertfă, ca un melodios glas singuratec într'un pustiu.

Din zgomotul sirenelor vapoarelor din Galați, și din mijlocul atâtor pagini de bunăvoință, se desprinde totuși un talent ce se afirmă tot mai mult. E talentul d-nei Alexandrina Scurtu.

D-na Scurtu îmi va îngădui să-mi aduc aminte de cele dintâi versuri pe care mi le trimitea acum patru ani pe foițe de mătase; îmi va îngădui să-mi amintesc și prima noastră întâlnire... Nu știu ce impresie îi va fi lăsat. — Mi-a trebuit însă oare care mlădiere pentru a-i spune în cele mai acoperite și subtile cuvinte că nu credeam în vocația ei poetică. I-o pot mărturisi acum. Nu spre mândria ci spre confuziunea mea. N'am putut prevedea. Era și greu de prevăzut. D-na Alexandrina Scurtu cânta ca tamburinarul din Valmajour: din instinct. Era lipsită de cele mai elementare cunoștințe prozodice. Confunda încă rima cu asonanța; și nu știu bine de număra silabele unui vers. Rămânea numai un firicel de inspirație, înaintea căruia m-am închinat, de altfel, cum se și cuvenea. I-am scris atunci multe scrisori de un scepticism amabil, căutând s’o dezgust de primejdiile vieții literare... D-na Scurtu a fost mai tenace de cât mine. M’a învins. O recunosc bucuros. S-a răzbunat cumplit. După cei doi ani ai războiului, în care legăturile noastre s’au rupt, d-na Scurtu mi-a trimis dintr’o dată un caiet cu peste o sută de sonete. Le-am citit cu o emoție nespusă. Nu numai cu emoția artei, ci și cu emoția unei revelații și a unei nedreptăți săvârșite.

Nepătruns mister al femeii! Taină a puterilor latente ce izbucnesc deodată! Vă aduc omagiul meu. Cred de acum în talentul viitor al tuturor femeilor. E în femeie o forță de devenire și de perfectibilitate, în adevăr, miraculoasă. D-na Scurtu care nu cunoștea cele mai elementare reguli poetice, a ajuns în trei ani o adevărată virtuoză a formei plastice. O parnasiană.

* * *

Nu consider totuși talentul d-nei Alexandrina Scurtu ca definitiv. E încă în evoluție. Se va închegă și mai mult. Cine a avut o ascensiune poetică atât de rapidă, mai are încă pași mulți de străbătut. Și genul de perfecțiune a formei pe care-l cultivă d-na Scurtu e din acele ce reclamă o posesiune totală a meșteșugului. Sonetele parnasiene sau sunt impecabile — sau nu există de loc. Aproximațiile nu se primesc.

Cititorii Sburătorului cunosc din paginile revistei: Satirul, Vâltoarea, Nimfa, Visul spicelor, — cunosc deci inspirația cam rece și viziunea pur plastică a acestei parnasiene. Vom mai cita câteva strofe pentru a da măsura talentului d-nei Scurtu.

Iată, de pildă cele două terțete din sonetul Lângă foc de o plasticitate și de o senzualitate remarcabile:

Dar focu-i straniu, plin de voluptate,
De-odată ’ncins în fluturări nebune.
Albastre, roșii, vii destrăbălate.

El vrea femeia și pe mână’-i pune,
Într'un reflex ce arde în păcate.
Sărutul lui de flori însângerate.

Iată un alt sonet Ce ar fi? de o mare putere de evocare și de o sonoritate melodică desăvârșită:

O ! Taci ! Ascultă ! Parcă ’n depărtare
Sunară pași! Ce-ar fi, din vijelie
De s'ar desprinde umbra plumburie
A celor duși în nesfârșit de zare ?

E miezul nopții, ceasul întârzie
Pe-un ultim dangăt ca o întrebare
Și-i poate chiar a timpului chemare
Ce ’n noapte pasul morților învie.

Deschide ușa ! Vreau să-i văd de-arândul
Cum vin încet, cu capete plecate,
Solemni șl triști, purtându-și, stranii, gândul.

Ca vijelia care'n geamuri bate
Vreau să-i întreb, să le ascult tăcerea
Și să pricep de-au cunoscut durerea

În cenușia lor eternitate...

Și acum un ultim sonet într’o notă mai intimă:

TRANDAFIRUL

____________

Discret închis în lunga mângâiere
A cutelor scrisoarei d'altă dată
Sfârșind cu viața lui cea parfumată,
Un trandafir mai mult pe lume piere.

Petala i se spulberă uscată:
Un vis de frăgezime și durere.
Dar unde încărcate de mistere
Învie slova cea de mult uitată.

Senzații grele cu esențe rare
Amestecă vâltoarea lor nestinsă
Și viața tipărită 'n slove are

Înaripări de vrajă necuprinsă;
Ridică lumi de feerii, de soare,
De cer albastru si grădini în floare.

...În plicul galben trandafirul moare.

* * *

Firește, nu toate sonetele d-nei Scurtu sunt de această plasticitate sau putere de evocare. E și de înțeles. Chiar în Trandafirul găsim „viața lui cea parfumată”. D-na Scurtu va înțelege mai târziu că acest „cea” (de două ori în Trandafirul) e o formă pletorică și antipoetică. Când sapi în marmora sonetului parnasian nu trebuie să lași astfel de asprimi. Totul trebuie să fie luciu și desăvârșit. Stăpânind o ușoară formă alexandrinică, d-na Scurtu să nu se lase cucerită de fluiditatea ei. Materialul în care lucrează trebuie să fie: noutatea imaginei, proprietatea cuvântului evocator și raritatea rimei. Sfaturi ce se pot da și lucruri ce se pot câștiga. Pe deasupra plutește însă emoția zguduitoare. În această privință, suntem încă în așteptare. Căci d-na Scurtu s'a dovedit până acum mai mult o artistă, decât o poetă lirică. Dar de la o tenacitate atât de încordată și de fericită la ce nu ne putem aștepta?