O poveste tristă

Jump to navigation Jump to search
O poveste tristă
de Anton Bacalbașa


La „Dacia” se face apologia trecutului, și la „Eforie” se cîntă prezentul. Apărătorii celor două partide, care au ținut cîrma statului de la l876 pînă astăzi, sînt în război. Unii – desperați de ce au pierdut, alții – speriați de ce au să piaidă, se amncă în arenă cu hotărîre, și lupta e furioasă.

Dar, ca o bucată de plută aruncată în mare, lovitura lor nu mișcă decît un val de la suprafață. Cercurile apei sînt mici. Marea rămîne senină și liniștită în adîncunle ei.

Aceasta este priveliștea. Și pe cînd noi asistăm la hărțuielile astea convenționale. În mijlocul cărora fiecare luptător știe că are dreptul să fie, pe rînd, cînd învins, cînd învingător, căci nu sînt decît două partide: unul de guvernămînt și altul de control, nimeni pare că nu vede pe cel de al treilea, pentru subjugarea căruia se dă lupta. *.

Poporul muncitor, țara reală. În zdrențe și-n lanțuri, e lăsată deoparte, pradă tristelor mizerii Durerile ei nu ating pe nimeni, nimeni nu se cutremură de suferințele ei, rămîn reci cu toții la zbuciumările de groază, ca-n fața unor dureri străine, care nu pot face să vibreze nici o inimă, ca și cum ar fi un organism depărtat, răzleț.

Am arătat ieri o pagină din poema sfîșietoare a mulțimii obijduite. Țărănimea subjugată a fost împușcată la Huși; sînt oameni bătuți, torturați, femei batjocorite, femei ucise; sînt sate devastate; averi risipite; pretutindeni pe unde a trecut hordia militaristă, condusă de cea mai mare canalie din cîte a îndurat pămîntul ăsta răbdător, de nemernicul Teleman, pretutindeni – măcel și moarte.

S-au dat prin ziare cîteva vești. Dar care a fost rezultatul? Romanul lui Zdrelea și Mărunțelu a pasionat mai mult pe ziariști, a produs mai multă nevroză, a dezlănțuit mai multe patimi decît povestirea acelor îngrozitoare crime, în oare bandiții oficiali, oamenii fostului ministru Jack Lahovary și a lui Lascar Catargiu, s-au arătat așa de brutali, așa de cinici, așa de mizerabili!

De a doua zi lucrurile au intrat în tăcere. Burghezimea își continuă chefurile, la palat decrepiții reînviază veacul de mijloc în port și în orgii, partidele politice discută înainte, cu cea mai mare seninătate de cuget, dreptul lor de a ne stăpîni într-una.

Iată cum stăm ‘ De s-ar fi spart capul unui bătăuș, doritor de a-și sparge capul în schimbul unei subvenții cuvenite martirilor electorali, luni întregi s-ar fi exploatat faptul, un partid întreg s-ar fi pus în mișcare, gazetele ar fi apărut cernite, s-ar fi ținut întruniri nesfîrșite și s-ar fi făcut apologia împușcăturii asasinilor.

Pentru țărani, nimic. Ei trăiesc prea departe de noi, ei n-au drept de vot, ei n-au cuvînt în afacerile noastre, ei se pot neglija.

Și nu se gîndește nimeni că nepăsarea asta vinovată este menita să stîrnească mai tare ura de clasă, și nu se gîndește nimeni că burghezimea își sapă singură prăpastia de uri și de violențe… Mîine, cînd țărănimea va vedea că de nicăierea nu trebuie să aștepte nici milă, nici ajutor, cine va fi acela care va avea răspunderea?

Este datoria democrației conștiente să organizeze pe muncitorii de la oraș, pentru ca aceștia să impuie ghiftuiților mai multă preocupare de soarta nenorociților săteni. Gît timp țăranii nu sînt luminați și cît timp organizarea lor nu-i posibilă, sîntem datori noi să-i sprijinim în fața nepăsătorilor și a sceleraților.