O plimbare la Căldărușani

 

Ca să mergi din București la mănăstirea Căldărușani, ieși prin bariera Moșilor; apuci pe la zaanà pe șoseaua care merge la Fierbinți; treci la Pantilimon peste linia ferată București– Fetești; mai departe, înainte de Ștefănești, treci peste linia ferată a forturilor; apoi, dincolo de Ștefănești, la kilometrul 21, lași șoseaua și apuci la stânga pe drum-curea; treci prin Vărești și Moara Săracă și ajungi la Căldărușani – cu totul o poștă și jumătate, cam la 32 de kilometri, cu cai buni cam în trei ceasuri. E un drum plăcut, mai ales pentru cine de multă vreme n-a umblat decât în vagon, dacă nu va fi prea frig, ori ploaie și noroi. Noi am avut parte de neplăcerea contrară: multă zăbușeală, o dogoreală de soare îngrozitoare și mai ales praf, mult praf. Cătră apusul soarelui mai cu seamă, un nor des albicios se lasă greu dasupra țarinii, oprindu-ți vederea chiar la câțiva pași și înecându-ți răsuflarea. Fizionomia marginii Bucureștilor și a satelor e foarte originală.
Mai întâi de la barieră dai de o murdărie vrednică de cei mai originali africani; colea niște băieți de la o cârciumă toacă fel de fel de cărnuri pentru cârnați, un vârtej de muște roiește împrejur; dincoace niște hârdaie cu struguri borșiți din cari un zaplan cu mâinile pline de zeamă dulce și de praf își umple mereu teascul, pentru must – un fel de sirop îngroșat cu țărână: aci un alt vârtej de muște clocotește fără astâmpăr; pe jos e noroi de struguri, de prune și de spălături de tingiri. Pe niște cotloane se prăjesc la tavă niște cârnați exalând un miros puternic de grăsime arsă. Mai departe e zaanaua; miroase a hoit și sânge stătut în soare; scursorile de murdării strânse pe lângă drum îți întoarce sufletul. Aci, sub umbrare improvizate pentru campania zaanalei, de o parte și de alta a șoselii fac chef negustorii, țăranii, soldați, bicicliști, mahala­gioaice, popi etc., cu familia și copiii; mănâncă fleici, frigărui, mai ales cârnați și pastramă, și beau must, aspirând cu deliciu pe nas și pe gură mirosurile zaanalei și praful șoselii. Totul dă un tablou pitoresc oribil. Dar am scăpat de această zonă mefitică; am ieșit la largul câmpiei, lăsând la stânga mănăstirea ruinată a Plumbuitei. E praf și cald; dar cel puțin nu mai miroase. Soarele scapătă să apuie. Ne uităm înapoi; capitala acoperită de un nor gros de pulbere luminată de soare are aspectul unei mări fără țărm.

Trecem Ștefăneștii, ieșim din șosea; apoi, Văreștii și Moara Săracă, sate murdare locuite de bulgari și de țigani. Se-nnop­tează și răsare luna. Lăsăm la stânga pădurea bătrână a Căldăru­șanilor, vestită pentru multe isprăvi tâlhărești, trecem podul lacului, și pe o lumină de lună minunată ajungem la poarta dintâi a mănăstirii. Poarta e închisă. Bate și ți se va deschide, zice Scriptura – am bătut și un bătrân portar călugăr ne-a deschis pe dibuite. Impresia minunată ce ne-a făcut înfățișarea mănăstirii – o cetate tare – și a paraclisului din fundul curții sub razele lunii, ne-a plătit de toată osteneala drumului, de toată priveliștea și senzațiile neplăcute prin cari trecusem. Era o noapte feerică. Am intrat în clădirea mănăsti­rii la arhondaric și am pus la cale pentru gustare.
Părintele Silvestru, arhondarul, cu multă bunăvoință a dat fuga să ne pregătească cina. Clădirea mănăstirii e pătrată. Spre-nafară ziduri înalte de două caturi și groase d-abia să le apuc în brațe, cu ferestre mici numai la rândul de sus. Pe dinăuntru la catul de jos arcade pe coloane scurte și puternice de jur împrejur. În mijlocul curții biserica, cu hramul Sf. Dimitrie. Până când să ne pregătească cina părintele Silvestru, ajutat de fratele Gheorghe și fratele Panait, mergem să vedem sala de trapeză a arhondaricului printr-un coridor lung. Din sala aceasta foarte luminoasă și largă se vede pe ferestre lacul sclipind la razele lunii. Ne întoarcem și trecând pe dinaintea unei chilii, auzim un glas cuvios citind cu cea mai adâncă evlavie și cu glas de cea mai convinsă pocăință sfaturile lui Sf. Ioan Gură-de-Aur. Ne oprim să ascultăm la ușă sfânta citanie, lăsându-ne penetrați de cuviosul glas. Suntem curioși să vedem figura venerabilă a monahului care-și citește așa de frumos rugăciunea de seară. Batem la ușă și suntem poftiți să intrăm.
Cine era evlaviosul bătrân? Imposibil să bănuiți măcar. Era d. Savu Georgescu, agent secret al poliției, pus aci să supra­vegheze mișcările mitropolitului Ghenadie și ale mulțimii vizitatorilor acestuia. D. Savu Georgescu, un băiat voinic, era în cămașa de noapte țărănească, cu papucii-n picioare; așezat la o parte a mesei citea tare, iar de partea cealaltă un coleg al d-sale, d. Ionescu, în aceeași misie delicată la mănăstire, asculta foarte pătruns sfintele cuvinte ale Chrisostomului.

D. Savu și colegul d-sale par cu totul mulțumiți de viața monastică, urmează regulat slujbele de peste zi și chiar de peste noapte; citesc viețile sfinților cu multă osârdie, se îndeletnicesc la cântări bisericești; și n-ar fi de mirare ca sfânta mănăstire Căldărușani, unde viața este mai liniștită decât în haosul Bucureștilor, să-i răpească de-a binele din serviciul profan al poliției.
Dar, părintele Silvestru ne anunță că masa ne-așteaptă. Pe când ne așezăm, vedem cu plăcere că Î.P.S. Sa mitropolitul Ghenadie, căruia ne anunțasem, vine să ne vază, știindu-și între noi pe un prietin intim. Înaltul prelat, deși atât de amar încercat de atâtea prigonire fără seamăn, face o impresie excelentă; ține capul sus și mândru; e vesel și sănătos – un om pe care-l vezi pătruns de cea mai sinceră și mai adâncă încredere în dreptatea și voința lui Dumnezeu.

Am petrecut o seară foarte interesantă.

Înaltul prelat este un om cu care poți vorbi despre multe; are mult bun-simț, înțelege repede și bine, și mai presus de toate e cu totul lipsit de răutate. Modul cum vorbește de prigonitorii lui, de cari nu se teme câtuși de puțin, hotărât a-i sfida până la extremitate, arată multă tărie de caracter, o lipsă complectă de clătinare sufletească.

Mitropolitul s-a retras devreme.

Am dormit la arhondaric; paturi minunate, odaie bine aerată și luminoasă, cu trei ferestre mari dând spre curte, prin cari bate d’asupra turlelor bisericii razele lunii, de pe un cer senin și străveziu.

La 1 din noapte ne scoală toaca întâia și clopotele, cari sună așa de frumos în tăcerea unei așa nopți.

De dimineață, am făcut o vizită mitropolitului Ghenadie, după ieșirea de la liturghie. Era încă mai bine dispus ca seara.

Am dejunat, ca la chinovie: ouă, pește și brânză.

Dejunul l-am luat cu Î.P.S. Sa.

În timpul dejunului, încep să curgă vizitatorii, atât orășeni cât și săteni, cari vin să sărute mâna înaltului captiv și să-l asi­gure de devotamentul lor creștinesc, cerându-i bine­cuvântarea.

La despărțire, Î.P.S. Sa ne spune, cu multă intenție, vorbele psalmistului: „Ridicatu-s-au asupra mea mărturii mincinoase, și de cele ce nu știam m-au întrebat!“

Am pornit înapoi. Trei ceasuri până în București.

La zaanà un infern de praf și de miroase; spre culmea neplăcerii, e greu de înaintat la trap; trebuie să mergem în pasul liniștit al cailor. E duminică seara: o mulțime de familii se întorc cu copii de la chef pe toate cărările șoselii – bărbații chiuiesc turmentați, cucoanele mătură cu jupele drumul cântând vesele, copiii plâng obosiți. Încet-încet, iată intrarăm în bariera Moșilor, cu nasurile și gâtlejurile astupate.

În sfârșit!

E frumos drum; e minunată mănăstirea; dar nu mai merg la Căldărușani, până nu s-o încheia campania pastramii și a mustului, și mai ales până n-o da Dumnezeu să plouă.