O istorie neexplicată

 

„Ascultați istoria mea, domnilor, care nu e prea de petrecere, dar cu atât mai plină de învățături."

Cu aceste cuvinte avea obiceiul Andrei Porzan a-și începe povestea unică care-o spunea el mereu. Așa cred, nu comit indiscrețiune când o spun.

— Se întâmplă — continuă el — cu opt ani mai înainte, în al doilea an al căsătoriei mele.

Într-o frumoasă dimineață de primăvară ședeam ambii la dejun, adică am fost dejunat, dar stăteam încă la masă, în aparență confundați în lectură, în fapt însă ne certam.

Nevasta mea îmi făcea imputări, că o mare parte din serile mele eu le petreceam afară de casă și nici decât nu vrea să priceapă, că și celui mai solid bărbat încă-i trebuie cât de puțină societate bărbătească, o distragere nevinovată. Ea avea dubii în aceea, că berea are mai bun gust la izvor ca acasă; afirmând că aceasta e numai o scuză cu care bărbații vor să astupe gura femeilor sau să le năcăjească.

Când mi-a spus de-acestea pentru prima dată, le-am refuzat toate cu argumente bine chibzuite, năzuindu-mă a-i dovedi că nimeni nu poate rupe cu societatea, mai cu seamă însă un advocat cum sum eu și că chiar numai pentru aceea se plătește să iasă omul de acasă, deoarece cu atât mai mare-i voia să reîntoarcă la mica sa nevastă.

Însă toate în zădar, experința ne arată că sunt lucruri pe care femeile nu vor să le priceapă.

A doua zi imputări și mai amare mi-au amărât cafeaua și după puțin timp ne-am consumat dejunul fără a schimba o singură vorbă.

În ziua cu pozna, ceteam fiecare câte-o gazetă și ne prefăceam a fi cu totul confundați în lectură.

Deodată auzirăm clopoțelul și Zsuzsa îmi adusă o epistolă care — după cum spunea ea — a adus-o epistolariul.

Deschid cuverta și... ce să vezi ?

Era aproape să cad de pe scaun : o caricatură în forma unei față de om cu coarne de cerb, cu 7 ramuri...

Ascund repede epistola și mă bucuram că mă certasem cu nevasta cel puțin astfel nu mă putea întreba — după datina a cărei pericol acum îl observai — că ce conține epistola.

După câteva minute, fără a-mi trăda iritarea m-am dus in chilia mea, unde scoțând epistola începui a examina caricatura spre a mă convinge că în adevăr cu mine seamănă fața desenată?

Mă uitai în oglindă și spre e a mai mare groază observai că caricatura seamănă foarte bine cu mine. Dar ce însemnează coarnele? Sfârticai epistola în mii de bucăți și scrutam mai de aproape adresa aceleia. Scrisoarea era clară, dar schimbată, așa că nu putui afla cine fu autorul.

Oare cine putu fi așa de cutezător, să mă batjocorească în astfel de mod slab?

Trecui în revistă pe toți amicii, cunoscuții și necunoscuții mei. Despre care aș putea eu presupune așa ceva ?

Coarne pe capul meu, pe care nevasta mea îl iubește atât de mult. Ce prostie, ce nebunie! Închisei cuverta lăsând timpului dezlegarea acestei istorii neexplicabile.

Numai un om era pe fața pământului pe care fui gelos; el făcu frumosul nevestei mele, ba a fost avut și cutezanța a-i cere mâna. Primi însă o corfă și călători la Louisiana. Să fi reîntors doar acela? Bah! Acest cavaler nu putea fi apt de așa o slăbiciune!

Întreagă ziua îmi fu stricată! La judecată pledai foarte distras așa că am pierdut două procese și așa de rău putui mânca la prânz cum nu se pomeni de ani de zile.

În fine m-am împăcat cu cugetul că nu poate fi altceva decât o glumă rea. Eu, cu coarne de cerb in cap, asta nu poate fi decât o glumă rău nimerită.

Seara mă dusei spre a mă distrage în Club ; jucai tarot, dar pierdui, căci pe fiecare carte vedeam coarne de corb; caii pe care ședeau regii îmi păreau drept cerbi.

Năcăjit mă întorsei acasă cu acel firm propus, de a reînturna la moment dacă-mi va iaco nevasta imputări. Dar m-am înșelat. Când sosii acasă ea îmi întinsă mânuța ei râzând și rugându-mă a uita cearta, după ce ea singură s-a convins că un bărbat are lipsă de distragere! Ba spre a da oarecare serbătorire împăcării noastre, de cină a făcut bucata care-mi plăcea mie mai bine: cap de cerb cu bureți.

Cap de cerb! Șod, dar fu bun mai cu seamă fiind împăcat deja cu dânsa.

Coarnele încă cu toate acestea nu mi-au ieșit din cap, am demandat servitoarei că de acum înainte epistolele mele să le pună direct pe masa mea de scris.

În ziua următoare ne consumarăm iar cu glume viale cafeaua, cu toate aceste însă îmi ascuțeam mereu urechile, de câte ori numai auzeam clopoțelul.

Așa au trecut mai multe zile, eu am uitat de coarne și petreceam fără grijă în mijlocul cunoscuților și prietinilor mei seara în club, când într-o dimineață iarăși aflai cuverta cu adresa cunoscută pe masa de scris.

Primul cuget fu, mulțămită la adresa lui Zsuzsa, că ascultând de poruncă, mi-a pus-o pe masă. Eram cu nevasta pe picior de prietenie, așa că sigur ar fi trebuit să i-o cetesc și ei.

Trebue să recunosc, că numai cu ceva groază am deschis cuverta. Dar acum nu aflai desemn ci câteva șire care erau scrisă de aceeași mănă. Epistola suna în modul următor:

Domnu' meu!

Trebuie să vorbesc cu Dumneata mai apriat. Dumneata ești un om prea credul; dar fii cu mare băgare de seamă, căci te înșală.

De binevoitoare:

O amică.

Acesta era conținutul epistolei anonime.

»0 amică«; prin urmare era damă care cuteza să mă ofenseze așa prost. Este oare ceva mai grețos și mai lucru slab ca a ofensa și calumnia pe cineva? — Ah! nici o ființă așa nevinovată și imaculată ca Luisa mea nu e liberă de presupuneri! Dar totuși nu o să triumfeze acest ofensator slăbănog! Insinuațiunile sale nu vor rămânea nebăgate în samă! strigai eu mânios și sfârticai epistola.

Luisa mea e vrednică de toată încrederea, cine ar fi putut sau vrut a dubita în ea oarecând? Ea e buneața personificată, drăgălașă și credincioasă, având o singură eroare, că adică mă iubește foarte tare din care cauză vrea a mă avea tot lângă ea.

Pentru a-mi alunga gândul ce mă maltrata, cinai de sară cu prietinii mei și mă reîntorsei numai târziu acasă.

La dejun abia cutezai a mă arăta nevestei mele așteptând o predică de gardine lungă și lată; dar m-am înșelat, căci Luisa mă saluta cu un surâs pe buză și-mi zise că de altădată să o avizez când voi voi a rămânea afară, ca să nu mă aștepte în zadar.

— Iubite Paule, numai de ceva te rog, fii bun și de aici înainte dacă ai de gând a-ți petrece cu amicii tăi, ceea ce nici unui bărbat nu i se poate lua în nume de rău, fii bun și-mi trimite pe cutare servitor câteva șire ca să nu te aștept în zadar. Așa de exemplu beoful de ieri s-a stricat total așteptându-te pe tine. Te rog promite-mi asta una.

— Îți promit! strigai eu și sărutai buzele roșii alo înțeleptei mele nevaste, — ba-ți jur, că niciodată, — adică că numai foarte rar — o se rămân afară la cină și atunci încă o să te înștiințez.

Ea îmi întinse mâna, mulțămi pentru atențiune și adaugă că ea nici când nu a dubitat că eu sum un bărbat plin de tact.

„Bărbat plin de tact“... spuind cea dreaptă, acest titlu mă atinse cam neplăcut. Aceasta zicea ceva...

Când după dejunul petrecut în cea mai plină voie, mă retrăsei în chilia mea, aflai iar o epistolă anonimă pe masă. Rup repede cuverta și citesc epistola constatatoare numai din câteva șire care mă făcură să roșesc. Iat-o:

Domnul meu!

Amicii D-tale trebuie să te iubească foarte mult, după-ce te cercetează și atunci când Dumneata ești absent, sau doar în seara trecută ați fost din întâmplare acasă? Ești orb, sau cu voie nu vrei a vedea?

Epistola căzu din mâna mea tremurândă. — Va să zică, ieri a fost cineva aici? - Se poate? Sum eu jertfa unui vis înfiorător sau Luisa mea, pe care o credeam de cel mai virtuos înger în trup de femeie, e o înșelătoare, o fățarnică? — Nu, oh nu să poate! Nu e permis să năcăjesc eu un suflet nobil prin presupusuri, — aici sau e ceva neînțelegere, sau ceva rătăcire la mijloc. Mai înainte de toate trebuie să fiu sigur despre faptul adevărat.

În acest moment intră înăuntru Zsuzsi cu o carafă de apă. Reculegându-mă o întrebai în ton cu totul indiferent:

— La câte ore a venit ieri Domnul?

— Cam la 6 ore seara, o jumătate de oră mai târziu de cum te-ai dus dumneata la club.

Eram nimicit. Aș fi pus prea bucuros încă o mie de întrebări, dar îmi veni încă la timp în minte că ori cum ar sta afacerea, nu e permis sa-mi compromit nevasta înaintea servitoarei. - Abia ieși fata afară, eu căzui nimicit în scaunul mesei de scris.

„Va să zică nu e vis, ci o realitate groaznică, suspinai eu năcăjit de gelozia cea mai puternică. „Nevasta mi-e necredincioasă! Oh lume înșelătoare! Altarul s-a zdrobit, zeii s-au nimicit, viața mea și-a pierdut ținta și valoarea și acum eram predomnit de un singur cuget: răzbunare!

Dar spre a mă răzbuna aveam nevoie de documente iresturnabile despre necredința ei; mai întâi trebuia se cunosc persoana care mi-a furat inima nevestei mele și mi-a sfărâmat norocul meu! Simțeam, că aveam a-mi năduși iritarea și patima ce mă predomneau și că ea nu trebuie nici să visează, că rușinea ei a ieșit la iveală. Ea așa se vede, nu avea nici o presimțire, căci când am întrat la ea mă primi cu un surâs fermecător și voie bună.— Oh, cu câtă măiestria își știa juca mizerabila sa rolă! Ce bine era deja exerciată cu masca fățărniciei.

Ne puserăm la masă. Ea glumea cu voie bună și de câte ori priveam scrutând în ochii ei, niciodată nu i-a plecat rușinată. începui a mă speria văzând candoarea sa mare. Deodată strigă speriată:

— Paul dragă, sigur că acum te voi supăra pe mine!

— Pentru ce? — o întrebai fiind prea convins că acum iar are alte planuri noi, mișelești.

— Pentru că sum uitucă! Ieri sară a fost nici un domn din provincie cu numele Szivák, care dorea mult a te întâlni: nefiind aceasta posibil, ți-a lăsat o epistolă care să află pe masa ta ; să ți-o aduc?

— Nu, mulțumesc, fiind că trebuie să merg la lucru, mi-o voi cerca-o eu singur.

Epistola lui Szivák documenta adeveriți vorbelor Luisâi, dar cine-mi putea garanta că nu a fost aici și un al doilea bărbat? Trebuie să aflu și aceasta. Clopoțind după fata de casă o întrebai aspru:

— D-ta pari că ești uitucă; pentru ce nu mi-ai spus că aseară a mai fost aici un domn?

— Încă un domn? Despre acea nu am știre prea stimate domnule! — răspunse ea cu o sinceritate în care era imposibil a dubiții..

— Bine, poți merge! Îți demand însă că dacă mă caută cineva în absența mea, la moment ai a-mi face cunoscut îndată ce am sosit acasă.

Szivák nu era Don-Juan, ci era un bătrân cam de 75 de ani, care abia putea umbla și vorbi, mă cercetase în o afacere de comerț. Pe el nu puteam fi gelos la nici un caz. Începui a mă rușina. Te ții — îmi ziceam eu singur — de copil cu minte și totuși cazi în cea mai naivă cursă. — Cine pune ceva pond pe o epistolă anonimă? — Mai bine va fi a-mi schimba modul de viață și a petrece numai rar în club!

Peste tot, nu.e consult, ca nevasta s5 știe singur că când nu e acasă bărbatul. Apoi și pentru ochii lumei încă trebuie făcut ceva! Lucrând toată după-amiaza, seara încă mă apucă tot la masa de scris.

La opt ore, intră soția mea în chilie și uimită mă întrebă :

— Co? Tu oști încă acasă? Credeam că ești de mult la club.

— Nu- mă aflu bine, și afară de aceea am foarte mult de lucru și așa nu merg azi nicăiri.

— Doar’ nu ești morbos? Ce ferbinte ți-o fruntea și co răci mânilo.

— Nu, numai mă doare capul.

— Sărmanul meu Paul, mă grăbesc a-ți pregăti o limonada, să vezi că ți-a face bine.

Ca o gazelă fugi din chilie și se întoarse în scurt timp cu băutura răcoritoare care într-adevăr mă liniști mult.

— Nu trebuie se lucri atâta, îți strici numai ochii. Vino să mai povestim ceva, sau dacă chiar vrei să jucăm o pârtie de piquet la care mă pricep și eu întrucâtva. De dragul tău l-am învățat dar tu ești rău, căci nu voiești să faci cu mine barem o probă.

— Tu ai învățat piquet? De la cine, întrebai eu uimit?

— Ăsta e secret! Dar înaintea ta neavând eu nimic secret — de la fratele meu Gustav.

Fiind că nu voiam a-i strica voia mă pusei Ia joc cu ea. Ea mi-se prezentă ca o jucătoare bună și în scurt timp îmi câștigă trei pârtii una după alta. Seara trecu foarte iute și de mult nu am cinat așa bine ca în seara aceasta.

— Mâine dacă vrei joc cu tine și tarot, care încă de la Gustav F am învățat. Eram curioasă a ști că pentru ce jucați voi cu atât zel cărți. E în faptă un joc foarte interesant.

A doua zi am jucat taroc și trebuie se recunosc, că și la asta să pricepea foarte bine. Așa au trecut cinci zile până ca — spre mirarea mea — să fi mers în club.

Ei, azi trebuie să mă duc...

Da, când...

Pentru ce să nu recunosc! Suvenirul acestor epistole anonime nu-mi ieșea din cap. Numai când suna clopoțelul îmi sbocotea inima și când soseam acasă prima privire îmi era îndreptată la masa de scris.

Mă dusei la club.

— Br! Ce nădușeală. Ce fum de tutun. Cum puteți sta aici strigai eu când am intrat în localul clubului.

— Oho, prietene, Pavele! — strigară mai multe voci deodată, — nu e mai nădușit ca altădată și fumul de tutun e tot același, numai tu nu ești obișnuit cu ele, fiindcă de mult nu ai fost aici.

Mă uitai în sală, dar pentru mine nu mai era nici o partidă, toată lumea era deja ocupată.

De altădată m-aș fi pus la o masă și aș fi chibițat; azi însă am ajuns la convingerea că acasă este cel mai bun aer, că în nevasta mea am un partizan bun. Decizându mă iute părăsii repede localul clubului și mă dusei acasă.

Nevasta mă primi cu gingășie mare, jucarăm piquet și petrecurăm seara în cea mai animată petrecere.

Viața mea cea mai solidă începu cu ziua aceea; rupând total cu datinile mele din tinerețe și devenind un soț de căsătorie solid. Din când în când mai cercetez eu și astăzi clubul spre a lua o tasă de cafea, dar seara sum totdeauna acasă. M-am convins singur că nu aș putea afla nicăieri societate mai bună, mai cu seamă de când mi-a donat nevasta mea și mie un prunc mititel. În ce privește epistolele anonime, lucru curios, de atunci au dispărut cu totul. Poate veni epistolarul de câte ori numai vrea, eu nu mă mai tem de sunetul clopoțelului. Încă nici azi nu știu că cine mi-a desenat pe capul meu coarne și cine mi-a trimis epistolele anonime. — Nu mi-a succes a afla pe atentator, deși acum ambii cercetăm după el, căci cu timpul am descoperit secretul și Luisei. Nici azi numai știu nimic sigur. O singură împrejurare mă pune pe gânduri și nu mi-o pot explica nici azi: pentru ce roși nevasta mea ca o roză plină când i-am arătat pentru prima dată capul meu conturat? Și pentru ce surâde ea așa curios când amintesc eu aceea împrejurare?