O confesiune

Jump to navigation Jump to search
O confesiune
de Traian Demetrescu


Eram cinci inși la masa unei cafenele. Vorbiam despre femei; fiecare spusese o glumă, o cugetare, un paradox, o impresie asupra lor. În mijlocul acestei risipe de vorbe și idei, amicul nostru Barbu R. tăcuse. Liniștit, zâmbind cu o ironie fină, după ce oferi la toți câte o țigare, rosti puțin sfios:

— Am să vă fac o confesiune.

Toți ne uitarăm în ochii lui, rugându-l să înceapă.

Sub lumina lămpilor, care ne aruncau pe figură un reflex palid, aveam aerul unor conspiratori timizi, Prietenul nostru Barbu, care ne supără adeseaori cu tăcerea lui, care își ascundea tainele cum își păstrează banii un avar, părea că voește să scape de apăsarea unei mărturisiri.

— Amicii mei, începu el, știți că mie îmi plac toate femeile: blonde, brune, slabe, grase, spirituale, cochete, proaste, cinstite, necinstite, triste, vesele — afară de cele urîte. Fiecare femeie are farmecul său; fiecare e o operă de artă cu nota ei de originalitate. Cei ce au iubit o femeie, nu cunosc femeia: ei sunt ca aceia cari au citit numai o carte, au ascultat numai un cântec, au văzut numai un tablou.

Ce ați zice de un om care n’ar avea în bibliotecă decât un volum, care n’ar cânta la clavir decât o simfonie și n’ar atârna în perete decât un portret ? Ei bine, aceeaș impresie bizară îmi face un om care n’a iubit decât odată în vieață!...

Iubind toate femeile, guști farmecul deplin al iubirii; o singură femeie nu e amorul, un poet nu e poezia, un savant nu e știința. N’ar fi ridicol cerul având numai o stea ? N’ar fi monoton oceanul cu un singur val ? N’ar fi nesuferită o harpă cu o singură coardă ?

Iată ce simțiam, iată ce gândiam, până acum trei luni, într’o zi — ce dureros ne desminte întâmplarea și ce neconsecinte este inima cu ea însăși! — înțelesei că în vieață se poate iubi și o femeie — numai una !»

* * *

Vorbitorul se întrerupse: atențiunea noastră era încordată ca frânghiile unui catarg. Asistam la disecarea unui suflet.

El urmă :

— Către sfârșitul primăverii trecute, mă dusesem să petrec câteva zile la moșia amicului meu P., care se însurase de curând cu o fată, pe care n’o cunoșteam, dar despre care el îmi vorbise adeseori.

În luna lui Mai sufletele noastre sunt ca niște pasări cari ar voi să se ducă aiurea, atrase de farmecul depărtărilor.

Într’o Duminică plecai la țară și ajunsei noaptea, târziu. Amicul meu mă aștepta. Vorbirăm puțin și mă grăbii să mă culc, căci eram foarte obosit.

Dormii liniștit, ca un copil.

A doua zi, deschizând fereastra care da într’o grădină largă, unde ciripiau multe pasări, zării o femeie, simplu îmbrăcată, curățind spinii unor trandafiri blonzi. Era nevasta amicului meu. Fusei impresionat, ca și cum in dimineața aceea s’ar fi ivit, in locul soarelui, un astru nou.

La masă ne cunoscurăm.

În sufletul meu se petrecu ceva neobișnuit: un fel de uimire, o răsvrătire in toată natura mea sensibilă. Imaginațiunea mea, adormită în mijlocul vieții prozaice de oraș, se trezise ca sub puterea unui vis, unei exaltări, ce-mi părea a fi un acces brutal de nebunie.

Se poate defini frumusețea, cum s’ar defini o figură geometrică ? Ce adjectiv ne poate plasticiza farmecul unei priviri, armonia unui glas, umezeala dulce a unei sărutări ?... Că un păr e castaniu, că doi ochi sunt albaștri, că două buze sunt trandafirii, ne interesează tot atât de puțin, ca și cum am spune că cerul e noros sau senin. Nu, vă asigur, amicii mei, definiția unei frumuseți nu ne-ar putea-o da decât o simfonie, o muzică de geniu... Cuvintele o falsifică.

* * *

O chemă Maria—un nume banal, dar care convenia acestei femei, ca o podoabă simplă.

Această femeie avea o frumusețe neînchipuită! Vorbe pentru a o descrie ?... Nu am, nu există. Câteva zile după venirea mea, devenirăm intimi, vorbiam împreună ore întregi, ne plimbam prin grădină, pe marginea unui râu care trecea prin mijlocul satului sau citiam maximele lui Pascal, autorul ei favorit. Dar intimitatea noastră era... cum s’o numesc ?... Câteva comparaținni vor fi mai lămuritoare: era intimitatea care poate există intie un poet și o stea; între un visător și natură.

Am cunoscut atâtea femei în vieața mea ; m’am oprit lângă fiecare, liniștit și nestatornic; doritor de a le cunoaște pe toate și de a nu mă opri lângă nici una. De astădată însă, eu nu puteam să mă hotărăsc la nimic; mă simțiam stăpânit și învins.

Această femeie era o perfecțiune, un ideal — era un monstru ! Da, un monstru, care avea tot ce se poate închipui.

Cele mai mari uriciuni, ca și cele mai mari frumuseți, nu sunt niște monștri ? Și unii și alții ne fac să suferim ; unele dureros de oribil; celelalte dureros de dulce !

Era prea frumoasă, prea frumoasă! Ai fi iubit-o etern, cum se iubește vieața! Ai fi rămas lângă ea totdeauna, precum ai voi să rămâi în lumina visurilor, pe cari le ai uneori în diminețile de vară. Ea te-ar fi făcut să simți, să înțelegi toată iubirea...

Și eu, nestatornicul, nehotărîtul, ușuratecul, eu care nu iubisem o femeie decât în graba clipelor, aș fi voit să mă opresc lângă această femeie, cum se oprește sufletul nostru lângă cea din urmă speranță.

Încercai să-i scriu, să-i vorbesc, să-i spun totul... Nu îndrăzniam !... învingătorul atâtor inimi de femei — devenise un timid.

Durerea mă făcuse ridicol: îngălbeniam, tremuram, eram stângaciu. Nu puteam să-i dau o floare, să-i scriu un vers pe album, să-i strâng mâna.

Ea mă înțelesese, dar rămânea neturburată, ca un astru depărtat și rece.

În nopțile acele, recitii și pricepui viețile lui des Qrieux și a lui Werther, de cari altădată râsesem.

Și să nu credeți că eră un caprițiu, o dorință trecătoare aceea ce mă neliniștia; nu, eră iubirea, iubirea adevărată, ubirea oarbă, neînțeleasă; iubirea care te ucide, te face nebun, sau criminal.

Într'o seară, aflându-ne amândoi singuri, pe o bancă, în grădină, vrusei să-i cad în genunchi. Eram ascunși sub ramurile unui liliac alb. Dar nu putui ; amuțisem, rămăsesem cu ochii pironiți în gol, cu capul întunecat de o negură imensă.

De unde îmi venia această timiditate ? Să fie caracteristica tuturor deboșaților, a căror sensibilitate și imaginațiune n’a fost deprinsă decât cu iubirea femeilor ieftine și pierdute ?

Crudă pedeapsă !

* * *

Peste câteva zile am plecat.

Dacă nu am plecat încă și din vieață, este o zădărnicie pe care n’o înțeleg. De altfel eu nu mai pot să înțeleg nimic...

V’am făcut această confesiune pentru a trage voi dintr’însa un sens — dacă în vieața asta poate să aibă ceva un înțeles.