O conferință

Jump to navigation Jump to search
O conferință
de Ion Luca Caragiale



S-a hotărât! trebuie sâmbătă să țiu la S.P.M.D.R. o conferență în ședință plenară. Imposibil să scap: am apucat, într-un moment de slăbiciune, să promit junei mele amice din tinerețe, madam Parigoridi — este pentru mine o chestiune de conștiință, de onoare, de inimă.

Eu țiu la madam Parigoridi, fiindcă și dumneei ține la mine. De atâta vreme suntem buni prietini, și nici un nor n-a venit să întunece... în sfârșit, ce să mai vorbim? îmi zice: „nene Iancule".

Asta, ce-i drept, nu-mi prea place...

Când eram sufler la teatru, acu vreo patruzeci de ani, damele aveau obicei să-mi zică „Iancule", ba, unele, chiar „mă Iancule" — nici un respect! Apoi, au mai trecut așa cam douăzeci de ani, îmi ziceau „domnule Iancule". Când am ajuns director, îmi ziceau „stimate domnule director..." Acu, după alți vreo douăzeci, toate — adică toate câte-mi mai sunt prietine — din „nene Iancule" nu vor să mai mă scoată.

Toată lumea în serviciu public înaintează — numai eu, din zece-n zece ani, regulat, degradat! De la „mă" de odinioară (uneori chiar cu ghionturi și fel de fel de alte maltratări... odată o prietină a mers cu îndrăzneala până chiar să-mi tragă palme, și, pe onoare, degeaba... cine știe ce i se păruse!) cum zic: de la „mă" de odinioară, am ajuns acum la „nene" — și totdeuna cu mult respect.

Firește că asta nu-mi convine, fiindcă eu n-am fost în viața mea mândru, să țiu atâta la respectul prietenelor... Dar, în sfârșit! așa e lumea noastră, n-ai ce-i face! dacă nu se poate altceva decât respect, trebuie să ne mulțumim și cu atâta — cu respect! Tot e bine; încai nu mai căpătăm palme — lucru care, putem zice, nu e frumos de loc; cu toate că... nu face mare rău, dacă ne putem exprima așa.

Dar să lăsăm astea, care sunt — adică, au fost — nimicuri trecătoare, și să ne gândim la viitor: ce fac eu cu madam Parigoridi? Azi e joi; poimâne, sâmbătă, trebuie să mă-nființez la S.P.M.D.R. ... la 2 1 / 2 d.a. pentru...

O să mă-ntrebați însă: ce însemnează S.P.M.D.R.?...

— S.P.M.D.R. însemnează „Societatea protectoare a Muzelor Daco-Romane". Amica mea, madam Parigoridi, este viceprezidentă la S.P.M.D.R.; dar, la drept vorbind, este chiar prezidentă, fiindcă titulara, venerabila madam Trahanache, trăiește mai mult la Paris, și afară de asta este, cum zice viceprezidenta, „ramolisită"; și, dacă madam Parigoridi nu s-ar ocupa de toate, „s-ar duce dracului S.P. ..." Și dacă s-ar duce S.P., ce s-ar face M.D.R.?

Două săptămâni, de când afișe, gazete, scrisori, persoane, anunță mereu că eu am să țin la S.P.M.D.R. o conferență: Ce este arta?, iar eu parcă trăiesc pe subt pământ — parc-aș fi sigur că-nainte de ziua de poimâine se-ntâmplă sfârșitul lumii... Dar îmi vin odată-n fire. Azi e joi... mai am numai două nopți de dormit, și, înainte de a treia, trebuie să mă execut... trebuie!

Noaptea de joi spre vineri o petrec rău... simț că am friguri... Vineri, umblu de colo până colo, fără să știu încotro... Nu pot mânca; am pulsul neregulat; mă încovoaie o frică nențeleasă; călcând, mi se pare că pun piciorul în gol... îmi vine să merg la gară, să mă sui în primul tren și să fug la Canada, unde, obscur, cu munca brațelor mele, departe de orice S.P. etc.... să-mi cîștig existența într-un mod onorabil... Dar n-am curajul să fug.

Umblu toată ziua să găsesc un colțișor pe care să nu văd afișul cu „Ce este arta? ” ... Imposibil!...

Mă-ntorc zdrobit acasă...

Vineri noaptea spre sâmbătă...

Nu pot închide ochii. La patru despre ziuă, sar din pat în culmea iritațiunii... Care? care este cel mai puțin dureros și cel mai expeditiv mod de sinucidere?

Să vedem...

... Să mor așa de tânăr? Dumnezeul meu! ce are să zică amica mea madam Parigoridi când va citi în Universul tragica sinucidere a lui nen'su Iancu?!

— Nu!... Să ai așa curaj va să zică să fii laș! și, pentru nimic în lume, nu vreau să zică madam Parigoridi că nen'su Iancu a fost un laș! Țiu la opinia amicei mele mai mult chiar decât la moartea mea, dacă mă pot exprima astfel... Nu! omul nu trebuie să abdice de la viață; el este regele creațiunii; trebuie să aibă răbdare, să aștepte cu demnitate până va fi detronat.

Sunt șase ceasuri dimineața... în sfârșit, Aurora cu degetele ei de roză a deschis porțile orientului. Mă-mbrac și plec degrabă cătră prăvălia meșterului meu, d. Florian, care mi-a promis că astăzi, negreșit, îmi dă gata ghetele de lac, pentru conferență.

Aerul dimineții îmi face bine... Iar un afiș! Ce este arta? Intru repede la d. Florian, care a deschis prăvălia înainte ca Aurora cu degetele ei de roză...

Ghetele sunt gata și-mi vin de minune; foarte potrivite: cât mă strânge una-n dreapta, ailaltă tocm-atâta mi-e largă-n stânga; dar „elegant ceva".

— Frumos meșteșug este meșteșugul dumitale, nene Floriene!

— Este, nu pot pentru ca să zic; dar greu și migălos...

— Ei! care meșteșug nu e greu și migălos? zic eu.

— ... Și cere multe... Știi d-ta, domnule, câte și mai câte trebuiesc pentru ca s-ajungem la o pereche de ghete elegante ca astea?

— Îmi închipui...

— ... Ne trebuiesc: o cireadă de boi și de viței, o pădure de stejar și una de plută, un pogon de cânepă și altul de in, un lan de grâu, o mină de fier și câte altele!

— Nu-nțeleg...

— Cum nu-nțelegi? nu ne trebuiesc calapoade, talpă, față, căptușeală, ață, pap, cuie, scule?... și pe urmă, ce ne mai trebuie? să vedem, ghicești?

Am stat puțin la gânduri și apoi, privind în ochii amicului Florian, care aștepta zâmbind răspunsul meu, am zis:

— Pe urmă, firește, ne mai trebuiesc mintea și puterea care, din toate celea risipite-n lume, să ne pregătească materialele...

— Și pe urmă?

— Pe urmă... pe urmă, ne trebuie neapărat meșterul cizmar, amicul nostru Florian, care din toate, cu dibăcie, să ne facă o pereche de ghete elegante.

Și zicând acestea, am sărit din loc, l-am luat în brațe pe amicul meu și, sărutându-l cu multă căldură, i-am strigat:

— Meștere Floriene, destul! am înțeles! să trăiești! ești mântuitorul meu, daca pot pentru ca să mă exprim astfel.

Foarte calm, la 2 d.a., mă-nființez la S.P.M.D.R. Acolo, damele din comitet, cu viceprezidenta în frunte, mă primesc foarte amabil.

Sala este arhiplină.

Mă sui la tribună, pe o estradă, cu spatele la un perete pe care sunt reprezentate cele nouă Muze în pitoreștile costume naționale românești. Daca știam mai dinainte, veneam și eu în costum de ciobănaș doinaș, cu trei fluiere — unul de soc ce zice cu foc, unul de os ce zice frumos și altul de fag ce zice cu drag — Apollo național.

Madam Parigoridi, din rândul întâi de jețuri, îmi face un semn grațios cu mănușa — adică: suntem gata să te ascultăm: poftim, nene Iancule, începe!


„Doamnele mele — zic eu — iertați-mă daca îndrăznesc, în fața unui auditoriu atât de select, să încerc, în marginile slabelor mele puteri, a răspunde la una din cele mai grele chestiuni, pe care de-a-tâtea secole și-o pune spiritul uman, și anume: «Ce este arta?» (Aplauze.)

Celebrul discipol al nemuritorului Platone, Aristotele — genialul filozof, născut la Stagyra, astăzi Stavros, în Macedonia, anul 384, mort la Chalcis, în Eubea, la 322 înainte de Cristos; supranumit «prințul filozofilor»; întemeietorul vestitei școli a peripateticienilor; preceptorul, educatorul prodigiosului Alexandru cel Mare; — Aristoteles, zic, s-a-ntâlnit odată cu un tânăr zevzec dintre aceia cari desprețuiesc învățăturile înalte și caută totdeuna să-și bată joc de bărbații serioși și luminați — unul din acel soi de coconași, cum se găsesc în toate vremurile și locurile, cari se fac blazați înainte de a se fi bucurat de bunătățile lumii, ca niște pântece (iertați-mi expresia!) care simt greață, nu fiindcă sunt prea sătule, ci fiindcă nu sunt de loc hrănite. (Aplauze. Mare ilaritate.)

Și așa, coconașul zevzec, vrând să tachineze pe «prințul filozofilor», l-a întrebat:

— Spune-mi, ilustrule, ce este frumusețea?

Iar ilustrul i-a răspuns:

— Amice, asta e o-ntrebare pe care numai un orb trebuie s-o facă.

(Aplauze furtunoase. Ovațiuni, nu pentru prințul filozofilor.)

Să venim dar, preastimate doamne, după această mică introducțiuue, la obiectul conferenței noastre și să ne întrebăm:

«Ce este arta?»"


Aci, spațiul măsurat nepermițându-mi a reproduce pe larg conferența mea, mă mărginesc a o da în liniamentele generale:

„O cireadă de boi și de viței... Pasc... Iarbă...

... Pădure de stejar, unde raza soarelui nu poate pentru ca să-ndrăznească....

... Un lan de grâu... Frumoasă e natura patriei noastre, când nu-și dezlănțuiește elementele cu furie, căci atunci este grozavă, daca putem pentru ca să...

... O recoltă de cânepă, alta de in... să nu uităm că suntem o țară eminamente agricolă...

(Aplauze. Bravo repetate.)

... Un munte, Carpatul, care-n profunzimile sânului său ascunde comori de fier... Dar petroleul? acest cărbune-sirop, daca putem pentru ca să...

Atunci mi se va spune că industria națională nu trebuie încurajată... II ne nous manquerait plus que cela! (adică, pe rommește: atât ne-ar mai trebui!)

(Aplauze zguduitoare.)

... Să luăm un exemplu concret, doamnele mele, un lucru de care ne lovim la fiecare pas... să luăm o pereche de ghete de lac, cum sunt ale mele...

(Oratorul se dă jos de pe tribună, la rampă, și, ridicind unul după altul picioarele, își arată ghetele nouă, apoi iar urcă la tribună. Râsete. Aplauze entuziaste.)

... Ei bine, preastimatele mele doamne, știți dv. câte și mai câte trebuiesc, afară de răbdare, spre a ajunge să obținem o pereche de ghete de lac elegante? căci, orice s-ar zice, e lucru greu și migălos, dintr-atâtea materii risipite, cum a vrut creatorul, în natură, noi, grație geniului nostru, să ajungem, după nevoia și intenția noastră, să obținem...

(Aplauze asurzitoare. Oratorul se oprește, se șterge pe frunte și așteaptă, zâmbind, ca ovațiile să se potolească. Ovațiile se potolesc.)

... În fine, ca să-ncheiem, doamnele mele, voi răspunde încă o dată scurt la întrebarea noastră:

... Ce este arta?

... Arta este, cum am putea zice mai bine? este încercarea spiritului omenesc de a satisface o mare nevoie a spiritului omenesc... care are nevoie, pentru a fi satisfăcut, de o satisfacere tot din partea unui spirit, care și acela... în fine... da, în fine...

(Oratorul are, probabil din cauza oboselii spiritului prea încordat, un moment de amețeală. Aplauze călduroase îl revivifică.)

... Mai mult decât atâta nici Aristotele nu cred să fi putut spune... Și cine ar căuta să spună mai mult, desigur ar spune mofturi, ca tânărul zevzec, care încerca să-nfunde cu o întrebare neroadă pe ilustrul filozof, străbunul fraților noștri macedoneni!"

(Entuziasm la culme. Toate damele în picioare. Ovațiuni nesfârșite. Fanatism.)

Uf! un ceas și jumătate! Ce căldură! sunt leoarcă... La ieșire, damele din comitetul S.P.M.D.R. îmi mulțumesc călduros, dându-mi flori, și care mai de care:

— Bravo, nene Iancule!

Iar viceprezidenta, amica mea, madam Parigoridi, îmi șoptește:

— Fie! frumos ne-ncălțași, unchiule!

Și-mi întinde mâna. I-o sărut și-i răspund și mai încet:

— Merci de compliment, nepoțică!... decât... mâna mi-o întinzi? ce! eu sunt mânușar? La cizmar, altceva se întinde.

— Tot obraznic ai rămas, nene Iancule!