O casă veche

Jump to navigation Jump to search
O casă veche
de Traian Demetrescu


La marginea orașului, uitată și părăsită, se vedea până mai deunăzi o casă veche, despre a cărei vârstă nu se mai ținea socoteală. Cu coperișul de șindrilă, sub a cărei strașină se statornicise un blând și vesel popor de rândunele, cu ferestre mici, încadrate cu fâșii de hârtie albastră, cu un foișor făcut pentru odihnă și privire, această locuință de oameni avea înfățișarea unui bătrân din alte vremuri care ar ști să ne încânte cu o comoară de minunate povești. Lucrurile ca și ființele, ce par că țin din trecut, au acel farmec al basmelor, aducându-ne aminte de ceva uitat...

Salcâmi mari, cu frunziș des, aspirând mereu către înălțimi, creșteau în jurul casei. Umbrele mișcătoare ale ramurilor se răsfrângeau pe pereții albi, ca niște aripi ușoare. Uneori tremurau ca o pânză transparentă de mătase, pe niște umeri goi de femeie. Era un joc fantastic de lumină, care ar fi amuzat ore întregi ochii unui leneș.

La spatele casei, se întindea o grădină largă, ca un imperiu al singurătății. Pretutindeni arbori, flori, iarbă și liniște. Se întâlniau într’o frăție blândă, verdele busuiocului cu albul crinilor; galbenul micșunelelor cu albastrul zambilelor; roșul trandafirilor cu albul florilor de vișini; pembeul nalbelor cu vioriul liliacului... Iar din toate aceste petale se înălțau simfonii de parfumuri, o exalare voluptoasă de miresme amețitoare...

Pasările cele mai familiare ale acestei grădini erau, la începutul primăverii, cucul; și în nopțile de vară, câte o privighietoare singuratică; iar orhestra ei statornică o întocmiau greerii.

Luna îi da un farmec particular. Sub lumina ei palidă, ți se părea că e un parc, unde ți-ar fi fost drag Să te ascunzi pentru a iubi. Această lume deasă de arbori, de flori și de ierburi, n’ar fi îngăduit un loc decât pentru două inimi.

Dincolo de grădină se întindea câmpul, mărginind o șosea prăfuită și lungă, care ducea în sate.

* * *

Înăuntrul casei domnia curățenie și pace. Un pat de lemn, cu două perini late rezemate de părete, acoperit cu o velință țesută în casă, pe care erau desenate felurimi de flori. La capătul patului, aproape de grindă, atârna icoana Maicei Domnului cu lisus in brațe. Alături o candelă, aprinsă numai Ia zile mari. Într’un colț o sobă de pământ, deasupra căreia, iarna, dormia pisica, iar, vara, se păstrau borcane cu dulceață și sticle cu oțet de trandafiri. Lângă fereastră, o masă de brad acoperită cu o pânză albă lucrată în iglițe. Deasupra, două sfeșnice de alamă cu lumânări de spermanțetă, ce nu erau întrebuințate niciodată. Erau ca niște obiecte de lux. La ambele extremități ale mesei, două glastre de flori, și mai sus de masă o oglindă, în care te recunoșteai cu oarecare greutate. Perdelele ferestrei erau făcute din stambă verde ; iar mai jos de fereastră se afla o ladă de brașovenie, în care se păstrau chilimuri vechi — bogăția casei. Când deschideai lada, se împrăștia un miros plăcut de gutui coapte. O mătură sta după ușă, ca o slugă totdeauna umilită. În dreptul mesei, trei scaune de paie completau întreaga mobilă a casei. Eră peste tot o simplitate monotonă și tristă.

* * *

În această casă, o bătrână religioasă își sfârșise zilele.

Trăise dintr’un rest de avere, pe care o moștenise dela bărbatul său. Cu cei din urmă bani și-a cumpărat cosciugul și și-a plătit o bucată de pământ, pentru odihna veșnică.

Această bătrână stătuse totdeauna departe de lume. Tot ce trecea dincolo de locuința ei era un haos, un gol, un necunoscut. Sufletul ei singuratic, instinctiv poate, ghicise că printre oameni sunt patimi, e ură, e sgomot, sunt răutăți. Se mulțumise cu seninul neturburat al unei credințe oarbe. Și trăise astfel nefolositor și indiferent, cum trăește o plantă.

Câteva luni, după moartea acestei femei, casa se dărâmase. În locul ei, un burghez bogat pusese să se zidească o clădire măreață; iar grădina era menită să se prefacă într’un parc elegant, lipsit de poezia sălbăticiei...

Trecutul se ștersese. Rămăsese numai o notă vagă din tristețea nestatorniciei...