O călărire în zori

Jump to navigation Jump to search
O călărire în zori
de Mihai Eminescu


A nopții gigantică umbră ușoară,
        Purtată de vînt,
Se-ncovoie tainic, se leagănă, zboară
        Din aripi bătînd.

Roz-alb-auroră, cu bucle de aur
        Sclipinde-n rubin,
Revarsă din ochii-i de lacrimi tezaur
        Pe-al florilor sîn;

Răspînde suflarea narciselor albe
        Balsamu-i divin,
Și Chloris din roze își pune la salbe
        Pe fruntea-i de crin;

Iar rîul suspină de blînda-i durere
        Poetic murmur,
Pe-oglinda-i de unde răsfrînge-n tăcere
        Fantastic purpur;

Și pasărea cîntă suspine-imitîndă
        Un cîntec de-amor,
Ecou-i răspunde cu vocea-i vuindă
        La plînsu-i de dor.

Pe cîmp se văd două ființe ușoare
        Săltînde pe-un cal,
Pe care le-ncinge de flutură-n boare
        Subțire voal;

Ca Eol, ce zboară prin valuri și țipă,
        Fugarul ușor
Nechează, s-aruncă de spintecă-n pripă
        Al negurei flor,

O dalbă fecioară adoarme pe sînul
        De-un june frumos,
Astfel cum dormită oftarea, suspinul
        În cîntul duios;

Iar talia-i naltă, gingașă, subțire
        Se mlădie-n vînt,
Și negrele-i bucle ondoală-n zefire,
        Sclipesc fluturînd.

I-adoarme pe sînu-i, se leagănă-n brate
        În tandre visări;
Pe cînd ca profume pe blînda ei față
        Plutesc sărutări.

Iar aeru-n munte, în vale vibrează
        De tainici oftări;
Căci junele astfel din pieptu-i oftează
        În dalbe cîntări:

„Ah! ascultă, mîndruliță,
        Drăguliță,
Șoapta-mi blîndă de amor,
Să-ți cînt dulce, dulce tainic,
        Cîntul jalnic
Ce-ți cîntam adeseori.

De-ai fi, dragă, zefir dulce,
        Care duce
Cu-al său murmur frunze, flori,
Aș fi frunză, aș fi floare,
        Aș zburare
Pe-al tău sîn gemînd de dor;

De-ai fi noapte, -aș fi lumină,
        Blîndă, lină,
Te-aș cuprinde c-un suspin
Și în nunta de iubire,
        În unire,
Naște-am zorii de rubin;

        De-aș fi, mîndra, rîușorul,
                Care dorul
        Și-l confie cîmpului,
        Ți-aș spăla c-o sărutare,
                Murmurare,
        Crinii albi ai sînului!“

Ca Eol, ce zboară prin valurî și țipă,
        Fugarul ușor
Nechează, s-aruncă de spintecă-n pripă
        Al negurei flor;

Vergina îl strînge pe-amantu-i mai tare
        La sînu-i de crin,
Și fața-și ascunde l-a lui sărutare
        În păr ebenin.

Iar Eco își rîde de blîndele plîngeri,
        De junii amanți,
Și rîul repetă ca cîntul de îngeri
        În repede danț:

        „De-aș fi, mîndră, rîușorul,
                Care dorul
        Și-l confie cîmpului,
        Ti-aș spăla c-o sărutare,
                Murmurare,
        Crinii albi ai sînului!“