O bună lectură

Jump to navigation Jump to search
O bună lectură
de Ion Luca Caragiale


Oricine citește literatura romînească - se înțelege, originală - și se interesează de mersul ei trebuie să rămână izbit de un fenomen curios, particular zilelor noastre. Pe cînd în toate literaturile moderne versurile reprezintă în totalul producției o minimă parte, în literatura noastră proporția este răsturnată: trei sferturi din ce se scrie la noi sunt versuri.

La ce să atribuim această enormă disproporție? Desigur, ușurinței versului și greutății prozei.

Tehnica versului, care ar părea la prima vedere foarte dificilă, e desigur cu mult mai facilă decît a prozei. În limbile moderne, versul silabic nu are aproape decît două-trei regule: respectarea accentului natural[1] al vorbei, numărul silabelor și exactitatea rimelor, regule pe cari orice școlar inteligent de gimnaziu le poate pricepe și le poate aplica. Apoi, se pot scrie multe versuri cari să pară foarte convenabile, fără multă gîndire, dacă factura lor este mai mult sau mai puțin desavîrșită. Cu proza, însă, nu poate merge tot astfel. Dacă proza nu îmbracă niște gîndiri, numaidecît la mintea deprinsă sună a sec, se denunță singură ca lipsită de orice valoare. Afară de asta, tocmai pentru cel ce gindește, și prin urmare are ceva de spus, tehnica prozei ascunde sute și mii de secrete, a căror subtilitate ar sfida cele mai rafinate cursuri de retorică. E o artă care s-ar părea, pentru cine nu o cunoaște, tot așa de ușoară și de naturală ca și deprinderea vorbirii uzuale dar care, pentru cel ce-i știe cîteva secrete, rămîne un vecinic deziderat. Cine a pătruns o dată în greutățile ei s-a convins că pe deplin n-are să le poată birui niciodată.

De aici provine disproporția cantitativă dintre producerile în versuri și cele în proză. Pentru aceea asemenea, dintre cele dintîi, o mare parte sunt destul de curățele, deși foarte lipsite de originalitate și de puternică inspirație; iar dintre cele puține în proză, rare, foarte rare pot părea convenabile în înțelesul european al cuvântului. Se înțelege că vorbesc de producțiile de proză numită, într-un mod așa de baroc, beletristică. Despre o proză de înaltă concepțiune, de gîndire superioară, de ceea ce am putea numi, cu un singur cuvînt, „o carte” — cum, de exemplu, un Machiavelli, un Carlyle[2], ori chiar un Taine[3] — desigur nu poate fi pînă acum vorbă.

Astfel, pentru cititorul puțin deprins, e greu sa distingă și sa aleagă o bucată bună din noianul vast al publicațiilor noastre „beletristice”. Dar ce va să zică o bucată bună? E ușor de răspuns: aceea care ne poate plăti drept munca intelectuală a cititului. Prin urmare, cartea care îmi va plăti nu numai drept, ci chiar cu prisos acea muncă, pe acea carte o voi numi o carte excelentă. Ba încă, știindu-i cît de puțin darnici sunt, în această privință, poeții și prozatorii noștri, o voi numi, din toată inima, o carte generoasă.

Încă o dată, însă, trebuie să ne înțelegem: nu e vorba de dimensiunile, de obiectul sau de pretențiunile unei lucrări literare; e vorba numai de raportul între osteneala ce și-a dat spiritul meu cu dînsa citindu-o și folosul ce el a obținut după osteneala sa.

Sentimentul nostru de admirațiune față cu lucrările de artă este analog cu sentimentul de contemplare față cu minunile naturii. În cea mai de nimic, în cea mai măruntă lucrare a naturei, noi vedem revelarea unei incomensurabile puteri și unei eterne voințe. Tot așa, în fața unei opere de artă, fie cît de infimă, fie cît de măreață, suntem apucați de sentimentul contemplațiunii. Și pentru aceea numim pe artist cu același cuvînt cu care numim și natura — creator.

Pe cît ne mulțumește de mult natura creatoare cu cea mai mică porțiune a operei ei, fie aceasta o simplă celulă, pe atît ne mulțumește arta creatoare cu cea mai măruntă producție a ei. Cîtuși de puțin, și una și alta, să ni se manifesteze, ele vor fi covîrșit sentimentul nostru de contemplare, plătindu-ne astfel totdeauna cu prisos cheltuiala de atenție și meritînd astfel să le numim generoase.

Așa, o cărticică cît de mică, numai insuflată de adevărat talent să fie, va fi o lucrare generoasă, și o astfel de lucrare este desigur publicațiunea d-lui Vasile Pop, intitulată Fleacuri (amintiri duioase, schițe și nuvelete, 77 de pagini, în editura lui Carol Müller, „Biblioteca pentru toți”, nr. 118).

Sunt douăsprezece schițe umoristice, de o originalitate și de o vervă foarte rare în literatura noastră. Pe departe, ele amintesc unele din schițele lui Mark Twain. A face o dare de seama despre o carte așa de mică este imposibil. Fără să o cetească cineva, nu-și poate face o idee exactă de valoarea ei după o dare de seamă, fie aceasta cît de inteligentă. E destul să spun, pentru a îndemna pe amatorii de literatură originală, că aceste mici schițe sunt așa de bune, îți plătesc așa de cu prisos munca cetitului, încît, foarte bucuros, dacă le-ai cunoscut o dată, te reîntorci la ele cu siguranța că o a doua încercare va fi și mai cu folos.

Am rugat pe d. Vasile Pop să ne dea din cînd în cînd concursul pentru rubrica literară a Epocei; d-sa a primit, și chiar mîine vom da o schiță umoristică a d-sale, inedită.

Note[modifică]

  1. Tonic.
  2. Thomas Carlyle (1795—1881), istoric și filozof englez, celebru prin teoria eroilor
  3. Hippolyte-Adolphe Taine (1828 —1893), filozof, critic și istoric francez.