O balercă de Amontillado

Jump to navigation Jump to search
O balercă de Amontillado
de Edgar Allan Poe
Traducere de Ion Luca Caragiale


Destulă vreme răbdasem răutățile lui Fortunato; dar când în sfârșit m-a insultat de-a dreptul, am jurat să-mi răzbun. Îmi cunoașteți felul sufletului și n-o să vă-nchipuiți că mi-a ieșit de pe buze vreo amenințare. Cât de târziu, trebuia să fiu răzbunat; asta era hotărît lucru; dar hotărîrea mea era așa de desăvârșită, încât nu putea încăpea nici un gând de pericol. Trebuia nu numai să pedepsesc, ci să pedepsesc fără grijă de pedeapsă. Ocara nu poate fi spălată, dacă acel ce încearcă s-o spele e atins și el de vreo pedeapsă, și iarăși nu se poate crede spălată dacă răzbunătorul nu se descopere în fața celuia ce i-a făcut ocara.

Trebuie să știți că nu-i dedesem lui Fortunato, nici prin vorbă nici prin faptă, vreun motiv, care să-l facă a se îndoi cumva de bunăvoința mea. După obicei, urmam să-i zâmbesc în față, și el nu ghicea că prietenia de acum ascundea gândul jertfirii lui.

Fortunato zâmbea din toată inima, deși era în toate privințele un om ciudat și de temut; —își închipuia că nimeni n-are nici curaj nici motive ca să-l lovească pe dânsul. Italienii foarte rar au darul admirabil de a se prezenta așa cum sunt din fire, entuziasmul lor mai totdeauna e împrumutat de la împrejurări; asta e șarlatanism. La pictură și la poezie Fortunato era șarlatan ca toți compatrioții lui; la vinuri vechi însă, era sincer. În astă privință mă potriveam la gust cu el; și eu mă pricepeam foarte bine la vinurile italienești și, de câte ori puteam, cumpăram cantități însemnate.

Într-o seară, când se-ntuneca bine, tocmai în toiul carnavalului, întâlnii pe prietenul. Se apropie de mine cu multă cordialitate, fiindcă băuse mult. Prietenul era costumat ca paiață și purta pe cap o tichie țuguiată cu clopoței. Așa de fericit am fost când l-am văzut, încât nu mă putui sătura să-i strâng mâna.

— Dragă Fortunato, ce noroc că te-am întâlnit!... ce bine ești astăzi la față... Uite ce e: am primit astăzi o balercuță de amontillado, adevărat ori falș, nu știu... și mă-ndoesc.

— Ce? de amontillado? o balercă? Peste putință... și încă în mijlocul carnavalului!

— Deaceea mă și-ndoesc, răspunz eu, și am făcut prostia de l-am plătit tot înainte, fără să te consult. Nu te-am putut găsi și nu vream să scap ocazia.

Amontillado!

— Mă-ndoesc.

Amontillado! hm!

— Vreau să-l trag din balercă.

Amontillado! aș!

— Dar văz că te grăbești, ești poftit poate; mă duc să caut pe Luchesi: acela știu că se pricepe...

— Luchesi?... Luchesi nu-i în stare să deosebească amontillado de xeres.

— Și, cu toate astea, sunt gogomani care pretind că e tot așa de tare ca și d-ta.

— Vezi bine! Aide.

— Unde?

— La pimniță.

— Nu drăguță; nu voiu să abuzez de bunătatea d-tale. Ești poftit!... Luchesi...

— Da-nu sunt poftit deloc. Aide.

— Ei, nu! chiar așa să fie, văz că te-a pătruns frigul. Pimnițele mele sunt umede și reci; zidurile sunt acoperite de nitru.

— Ce-are a face! Aide... Nu mi-e frig de loc... Amontillado! sunt sigur că te-a înșelat... Luchesi?... da nu e-n stare să deosebească un xeres de un amontillado.

Fortunato, zicând acestea, mă apucă de braț. Pusei o mască de mătase neagră, mă învelii bine în manta, și mă lăsai să mă târască până la palatul meu.

Acasă nu era nici un servitor; se ascunseseră cine știe unde, să facă chef în onoarea carnavalului. Le spusesem că am să mă-ntorc tocmai despre ziuă și le dedesem ordin strașnic ca nu cumva să se miște de-acasă. Știam bine că atât era destul, pentru ca îndată ce voi întoarce spatele să nu mai rămână unul.

Luai două făclii de la oglindă, una o dădui lui Fortunato, și-l îndreptai politicos dintr-o odaie-n alta, până în gârliciul pimnițelor. Coborîi înaintea lui pe o scară lungă și sucită, întorcându-mă la fiece pas spre a-i spune să ia seama bine. În sfârșit, ultimele trepte, și puserăm piciorul pe pământul umed al catacombelor vechei familii a Montresorilor.

Prietenul șovăia și clopoțeii de la tichie sunau la fiece cletinătură.

— Unde-i balerca?

— Mai încolo, zisei; dar ia uite-te la țesătura asta albă de pe ziduri.

El se-nturnă spre mine și mă privi cu niște ochi mari, sticloși și umezi de lacrimile beției.

— Nitrul?

— Da, nitrul.

Un acces grozav de tuse îl apucă.

— Și când ai căpătat tusea asta?

Îi fu peste putință bietului prieten să-mi răspunză câteva minute.

— Nu-i nimic, răspunse în sfârșit.

— Aide, zisei hotărît, aide de-aici, să nu te-mbolnăvești... Am pe Luchesi...

— Ei, aș! zise el; tusea nu-i nimic. Ce! o să mor dintr-un guturai?

— Adevărat, și nu vreau să te sperii degeaba; dar oricum, tot trebuie să iei măsuri. O înghițitură din acest médoc are să te apere de umezeală.

Luai un șip dintr-un șir culcat pe pământ și-i frânsei gâtul.

— Ia bea.

Duse șipul la gură, privindu-mă cu coada ochiului, și, după o pauză, mă salută familiar (clopoțeii sunară) zicând:

— Beau în onoarea răposaților cari dorm împrejurul nostru.

— Și eu pentru îndelunga d-tale viață!

Mă luă la braț și urmarăm înainte.

— Vaste sunt pimnițele astea!

— Familia Montresorilor era mare...

— Am uitat marca d-tale...

— Un picior mare de aur pe un câmp de azur, piciorul strivește un șearpe târîtor, care-și înfige dinții în călcâiu.

— Dar deviza?

Nemo me impune lacessit.

— Foarte frumos! zise prietenul.

Vinu-i scânteia în ochi și tichia clopoțea mereu. Și mie médocul îmi înfierbântase ideile. Printre grămezi de oase așezate la rând și amestecate cu balerci și butii, am ajuns tocmai la capătul cel mai adânc al catacombelor. Mă oprii din nou, și acu îmi permisei eu să-l apuc de un braț, mai sus de cot.

— Nitrul, zisei; vezi ce mult e aici! Parcă e mușchi de-a lungul bolților. Aici suntem sub albia râului. Picăturile de umezeală se preling printre oase. Aide, să plecăm, până nu-i prea târziu... Tusea d-tale...

— Aide-nainte, zise el, nu-i nimic. Dar mai întâi o înghițitură de médoc.

Spărsei gâtul unui șipușor de vin de Graves. Fortunato îl dete peste cap dintr-o răsuflare. Ochii lui scânteiară foarte aprinși. Se porni pe râs și aruncă șipul în sus cu un gest ce nu-l putui înțelege.

Îl privii cu mirare, el repetă mișcarea, o mișcare grotească.

— Nu-nțelegi? zise el.

— Nu.

— Atunci, nu ești din lojă.

— Cum?

— Nu ești maçon.

— Ba da, ba da, cum nu?

— D-ta maçon? peste putință.

— Da maçon.

— Dă-mi un semn! zise el.

— Iată, răspunsei, scoțând de sub cutele mantiei o mistrie.

— Vrei să glumești, zise el, dându-se-napoi... Aide la Amontillado.

— Aide.

Și, ascunzând iar sub mantă mistria, dau prietenului brațul pe care el se lasă greu. Trecem un șir de arcade foarte joase; coborîm și ajungem la o tainiță adâncă, unde îmbâcseala aerului roșește flacăra făcliilor.

Tocmai în fundul tainiții, găsim alta mai strâmtă. Zidurile acesteia au fost acoperite cu oase. Aci, trei pereți sunt împliniți. Din al patrulea oasele au fost dărâmate și risipite neregulat pe jos, împiedecând prin grămădirea lor înaltă, trecerea. În peretele din fund, vedem o înfundătură adâncă de vreo patru picioare, largă de trei și-naltă peste un stat de om. Nu pare să fi fost într-adins făcută pentru vreo întrebuințare; e numai locul rămas gol între două proptele enorme, pe care stă așezată bolta catacombelor, având de o parte și de alta zidul de granit masiv al clădirii întregi.

Fortunato încearcă în zadar să pătrunză cu ochii în adâncimea înfundăturii, ridicând în sus făclia bolnavă. Lumina slăbită nu ne mai poate ajută să zărim până-n fund.

— Mergi înainte; aci este balerca... Iar cât despre Luchesi...

—... E un gogoman! zice prietenul, trecându-mi înainte cu pasul împleticit.

Într-o clipă ajunge la fund și, isbindu-se orbește de peretele de stâncă, stă stupid...

O clipă apoi, și l-am lănțuit de granit.

În perete două belciuge de fier la o depărtare unul de altul, în linie orizontală, cam de două picioare; de unul e atârnat un lanț scurt; de celălalt un lacăt. Arunc lanțul împrejurul mijlocului lui Fortunato, îl birui, și totul e sfârșit până să te ștergi la ochi. Năucit, nici gândește să reziste. Trag cheia și mă dau înapoi afară din înfundătură.

— Ia pune palma pe perete! îi zic, să vezi nitrul. Așa e că-i ud? Lasă-mă să te rog încă odată să te duci de-aici... Nu?... Atunci trebuie să te las de sigur. Dar mai-nainte, o să-ți port de grije cum se cuvine.

Amontillado! bâlbîie prietenul, care încă nu s-a desmeticit bine.

— Așa e, zău! Amontillado!

Și zicând aceasta, dau într-o parte grămada de oase, găsesc spărturi de pietre și tencuiala gata, și-ncep cu mistria.

D-abia așez un rând de zidărie, și înțeleg că prietenul s-a trezit binișor: un strigăt surd, un gemăt — un om beat nu strigă așa. Apoi, o lungă, și parcă înadins, tăcere. Așez al doilea rând, pe urmă al treilea, și al patrulea... Acum lanțurile se sbuciumă cu turbare — și clopoțeii. Sgomotul ține câteva momente, în vreme ce, pentru a mă desfăta mai în voie, las lucrul și m-așez pe mormanul de oase. Sgomotul în sfârșit se oprește, iau iar mistria și isprăvesc pe nerăsuflate al cincilea, al șaselea și al șaptelea rând. Zidul mi-a ajuns acuma până la piept. Mă opresc iarăși și, ridicând făclia d-asupra, arunc câteva raze moarte asupra prietenului.

O pornire de sbierete nebunești mă face să mă dau repede înapoi. O clipă stau la îndoială... tremur. Trag spada și-ncep să-mpung în întuneric prin locul rămas încă neastupat; dar mă gândesc mai bine și mă liniștesc. Pun mâna pe zidăria masivă a tainiței și mă asigur cu totul. Mă apropii iar de lucrul meu. Răspunz la glasul prietenului, urlând și eu mai tare, așa de tare că-i acoper sbieretele. — S-a liniștit.

Acum e miezul nopții... Am isprăvit aproape... Al optulea, al noulea, al zecelea rând... Cel din urmă, în sfârșit. Mai am o piatră de așezat, ultima răsuflătură de astupat... Acum, pornește din fund un râs năbușit care-mi ridică părul în cap. După râs, un glas trist, ce d-abia seamănă cu glasul nobilului Fortunato:

— Ahaha! Ehehe! Ce glumă! zău! ce prostie! Știu că o să râdem... la palat... de vinul nostru... ehehe!

— De amontillado, da? zic eu.

— Ehehe! da... de amontillado... Dar nu-i târziu?... Să nu ne aștepte la palat... signora Fortunato și ceilalți... Aide...

— Da, da, zic, aide!

— Pentru numele lui Dumnezeu! Montresor!...

— Da, pentru numele lui Dumnezeu, Fortunato!...

La acestea, nici un răspuns... Trag cu urechea—nimic... Pierz răbdarea... strig:

— Fortunato!!

Nici un răspuns... Mai tare:

— Fortunato!!

Nimic.

Vâr o făclie prin deschizătura strâmtă care a mai rămas neastupată și-i dau drumul înăuntru. Ca răspuns, o scuturătură de clopoței... Simț că-mi vine rău — fără-ndoială din cauza umezelii catacombelor...

Haide! să isprăvesc!...

Fac o sforțare, pun piatra din urmă și o tencuesc; apoi, în fața zidului proaspăt, grămădesc mormanul de oase...

De o jumătate de veac nici un muritor nu le-a mișcat din loc...

In pace requiescat!