O baie în Marea de Nord

Sari la navigare Sari la căutare
O baie în Marea de Nord
de Nicolae Gane


În dimineața zilei de 20 iulie 1867, îmi aduc aminte parc-ar fi fost ieri, am văzut pentru întîia oară marea la Ostanda. Prima vedere a mărei nu e un spectacol banal și în viața oricărui om, cred, un asemine moment nu se uită. Am rămas, pot zice înmărmurit, privind imensitatea zdrobitoare ce se desfășura dinaintea mea. De unde și pînă unde, îmi ziceam în gîndul meu, atîta amar de apă care înfășură pămîntul de jur împrejur? Ce lumi, ce prăpăstii, ce taine or fi în adîncimile ei nepătrunse, în vecinicul ei întuneric? Toate aceste întrebări fără răspunsuri se înfățoșau minții mele speriate care nici prin vis nu visase așa ceva.

Stam în fiecare zi ceasuri întregi în fața pustiului de apă, fără nici un gînd, ascultînd glasul ritmic al valului care se spărgea de mal, privind dus cînd petele de umbră proiectate de nori, cînd brazdele de lumină de diferite coloare ce străluceau pe oglinda netedă, imensă, perdută în nețărmuritul orizon; și cu creierul meu nu puteam înțălege acest element colosal, fără hotare, viu care se mișcă, are grai, ucigător și dătător de viață, înfricoșat, și fermecător totodată.

Și cînd îmi închipuiam că pe această față a mărei pe care îți fug ochii și gîndul poți să mergi săptămîni, luni și ani fără să-i dai de sfîrșit, să cutreieri pămîntul în toate direcțiunile, să treci prin toate latitudinele, prin toate climele, de la eterna vară a ecuatorului, la eterna iarnă a polurilor, singură această idee mă rătăcea, părea ceva peste fire, întrecea chiar fantasmagoria visului.

Am auzit pe unii susținînd că aspectul mării ar fi monoton, fiind totdeauna același. Din contra, în uniformitatea ei aparentă, marea e infinit de variată. Necontenit își schimbă coloarele după oarele zilei, necontenit își schimbă fața după adierile vîntului; acum e lină, drăgălașă, ademenitoare, dulce culcuș de sirene, care-ți deșteaptă doruri de tainice voluptăți, acum e iritată, deslănțuită, turbată de parcă-ți prevestește sfîrșitul lumii; și necontenit după capriciile ei îți sugerează alte gînduri, îți spune altă poveste, îți cîntă altă simfonie. Răsăritul și asfințitul soarelui, lumina lunei, sclipitul stelelor, fosforescențile nopții produc pe luciul ei transparent adevărate feerii ce uimesc închipuirea.

Frumoși sînt și munții cei mari cu formele lor fantastice, cu ghețarii, cu pădurile lor seculare, cu lacurile și cascadele lor, dar nici un spectacol de pe globul pămîntesc nu e mai măreț, mai impunător ca spectacolul mării.

Cel puțin așa e impresiunea mea.

Unde pot eu să descriu zguduirea ce simți cînd te afli pentru prima oară dinaintea acestei țări a naturii!

Ε infinitul, eternitatea care ți se dezvăluie; rămîi desființat, perdut, un fir de năsip, un nimic față de Caosul oceanic, și orice cuvinte meșteșugite aș găsi, oricît mi-aș răscoli imaginațiunea, n-aș fi în stare să exprim în adevărata ei intensitate simțirea ce-ți strînge inima, cînd îți aluneci ochii pentru întîiași dată pe mișcătoarea mărilor singurătate, cum zice Eminescu — poetul vizionar.

O! Cine n-a văzut marea acela nu e om complect, acela nu cunoaște cea mai splendidă minune a naturei, aceluia nu i s-a făcut încă ziuă dinaintea ochilor.

Dar să revin la întîmplarea ce mi-am propus să istorisesc.

Eram în plin sezon de băi la Ostanda. Lumea de pe lume adunată acolo. Tot ce era mai fin, mai elegant, mai cu dare de mînă în centrele mari ale Europei, își dăduse întîlnire pe vestitul țărm al Mărei de Nord. Nicăiurea nu am văzut atîta lux desfășurat, atîția tineri high life îmbrăcați după ultima modă, atîtea femei frumoase în toalete scumpe, mai cu samă englezoaice, care desigur nu venise pentru căutarea sănătății lor, căci cei mai rumeni trandafiri străluceau pe obrajii lor albi ca spuma mării.

Românii însă ca nealtă dată erau puțini la număr în anul acela. Numai trei: baronul Eudoxiu de Hurmuzachi, un mare proprietar din Bucovina, căruia îi ziceam prin prescurtare Doxachi Hurmuzachi, Iacob Negruzzi și eu.

Știut este că la băi momentele ce le petreci la dejun și la masă în restaurantele mari sunt din cele mai plăcute. Acolo ai ocazie să vezi un roi întreg de oameni, bărbați, femei, copii de roate vîrstele, în toate costumele, de toate neamurile, vorbind toate limbele, diplomați, financiari, miniștri, deputați, avocați, artiști etc. cea mai pestriță, cea mai poliglotă adunătură, o adevărată babilonie modernă.

Iacob Negruzzi și eu rătăciți în acest pustiu din lume, unde nu cunoșteam pe nimeni și nimeni nu ne cunoștea, am pus stăpînire pe o masă de pe terasa cazinului în fața mărei, unde în toate zilele dejunam și prînzeam mîncînd stridii și ascultînd zuzetul valurilor ce se izbeau de țărm și zumzetul convorbirei sutelor de oaspeți ce stăteau la masă odată cu noi. Peste zi ne preumblam adeseori pe malul mărei unde ne bătea în plin vîntul răcoritor de nord și unde culegeam scoici pe urma valurilor ce se retrăgeau în timpul refluxului. Mult m-a impresionat la început acest fenomen al fluxului și refluxului.

S-ar zice că planeta noastră e un organism viu care respiră și ea o dată în 24 de oare. Acolo aveam de asemenea ocaziunea să privesc o lume nesfîrșită ce se încrucișa și se strecura dinaintea mea ca două torente ce curgeau în sens contrar și, fără voie, în fața mișcărei continue ce-mi lua ochii, cădeam pe gînduri, închipuindu-mi acest potop de oameni ca o altă mare tot atît de nesfîrșită, de nepotolită, cu aceleași porniri capricioase, cu aceleași adîncuri de inimi și de suflete ca și fundurile nesondabile ale mărei.

Alteori urmăream în depărtări, între cer și apă, bărcile ce se zăreau ca niște păseri albe cu aripile întinse sau vapoarele, adevărați monștri plutitori, cari suflînd din greu brăzdau marea lăsînd în urmă-le o cărare de fum în aer, și o altă cărare de diamante în apă.

Așa îmi petreceam zilele la Ostanda.

Am uitat să spun că în toate diminețile între oarele 8 și 9, luam baia într-un colț al țîrmului mai departe, numit „Paradis”, unde eram numai între bărbați și aveam permisiunea de a ne scălda fără costum. Acolo în mare se vedeau trei stîlpi la diferite adîncimi spre cunoașterea tuturor că ultimul stîlp atingea limita extremă pănă unde se puteau aventura înotătorii; dincolo era pericol de moarte fiindcă intrai într-un curent puternic, irezistibil care se distingea chiar de pe mal ca o dungă lată albastră; ai fi zis un fluviu care curgea prin mare paralel cu malul.

Se înțelege că eu care înotam ca o rață de plumb, nu înaintam nici pînă la stîlpul întîi, ci mă lăfăiam în apă la o adîncime cel mult pănă la brîu, și primeam în spate valurile ce năvăleau din larg.

Într-una din zile vine să se scalde cu noi Doxachi Hurmuzachi, și după ce ne hîrjonim cîtva timp cîteșitrei lîngă țîrm, împroșcîndu-ne cu apă ca copii, deodată dînsul pleacă înot spre stîlpul întîi, îl trece, ajunge la stîlpul al doilea, îl trece și ajunge la stîlpul al treilea. Pănă aici nu era nimic grozav de îngrijorător căci mai mulți au avut curajul să înainteze pănă la acest ultim stîlp. Dar odată ajuns acolo, în loc să se întoarcă, Doxachi Hurmuzachi merge înainte, intră în curentul cel albastru și… dispare. Depărtarea de țărm era acum așa de mare, încît din cauza crețului valurilor nici l-am li putut vedea, chiar dacă ar fi continuat a se susținea pe suprafața apei.

Cuprinși de groază am început cu toții cei de la mal să strigăm: „O barcă!… o barcă!… ” Dar din nenorocire pe vremea aceea nu era la „Paradis” nici o barcă de salvare. Una singura hîrbuită se odihnea ironică pe uscat, răsturnată cu fundu-n sus. Pănă cînd s-o întoarcem și s-o tîrîim la apă, pănă cînd să găsim un băieș care s-o cîrmuiasca, căci noi toți ca locuitori ai „Paradisului” eram în costumul lui Adam, au trecut vreme la mijloc, astfel că ar fi putut bietul Docsachi să se înece nu o dată ci de zece ori.

În zadar băiașul a umblat cu luntrea în toate părțile pe unde credea el să întîlnească pe nenorocitul înotător, nici zare de el nu s-a mai văzut. Era înțeles lucru. Îl înghițise adîncul.

Ne-am întors cu toții în oraș cu inima ruptă și nu ne puteam esplica ce l-a apucat pe bietul om așa deodată, de bun cheful să se ducă la moarte sigură, căci nimene din cîți au intrat în curentul cel periculos n-au mai revenit.

Ceasul cel rău, nu altăceva… gîndeam în mine. Cînd nenorocirea te paște n-o poți înconjura;

de-i în urmă ea te ajunge; de-i înainte tu o ajungi.

Această tristă veste a făcut o impresiune enormă în tot cuprinsul orașului. Doxachi Hurmuzachi nu era un om ordinar. Descendent al unei familii vechi boierești el poseda o cultură întinsă, o inteligență superioară și o mare avere fondară în ducatul Bucovinei. Era deputat în Reichstagul din Viena și un filo-român dintre cei mai ardenți. Ziarul băilor din Ostanda a ieșit în dimineața aceea cu numele lui Eudoxiu de Hurmuzachi încadrat în negru și întovărășit de un necrolog foarte mișcător.

Eu unul eram așa de trist că mă hotărîsem să părăsesc Ostanda. În ziua aceea m-am dus la cazino mult mai tîrziu ca să dejunez, și după ce am frunzărit ceva, căci mi să tăiase pofta mîncărei, am stat acolo de urît, neștiind ce să fac, răscolind toate ziarele fără să le pot ceti, cînd deodată pe la oarele 3, văd doi francezi care lornetau marea cu multă atențiune.

„Ce să fie? ” gîndii eu, căci cu toată ațintirea încordată a ochilor mei nu puteam distinge nimic. Mi-am luat deci îndrăzneala, deși nu-i cunoșteam, să-i întreb ce văd pe mare. Atunci unul dintre ei îmi răspunse foarte politicos:

— Vedem ceva, dar noi singuri nu știm ce e. Vreun butoi, vreo sfărămătură de barcă sau vrun cadavru. În tot cazul e ceva care se apropie de mal.

La cuvîntul cadavru care mi-a amintit nenorocirea de dimineață, mărturisesc că mi s-au tăiat picioarele.

După cîteva minute în adevăr am început și eu a vedea cu ochii liberi un punct care cînd dispărea, cînd iar apărea în crețul undelor și care împins de mișcarea fluxului înainta mereu spre țărm. Punctul cela se făcea tot mai mare, mai distins, mai vizibil; a ajuns în curentul cel albastru l-a trecut; a ajuns la stîlpul al 3-lea; l-a trecut. Vai!… acum puteam să-mi dau seama bine ce era. Era în adevăr un cadavru omenesc pe care îl purtau valurile în voia lor și-l aduceau parcă fatal la locul de unde a plecat. A cui putea să fie altul decît a lui Doxachi Hurmuzachi?

Cînd cadavrul a ajuns aproape de stîlpul al 2-lea, eu dimpreună cu toți oaspeții cîți eram la cazino, mișcați ca de o putere electrică, am luat-o la fugă spre „Paradis”, și nu bine am ajuns plini de suflet, că iată cadavrul, care înota voinicește spre mal dînd din mîini și picioare, ieși din unde ca un zeu al mărei sub forma vie și veselă a lui Doxachi Hurmuzachi.

Cine ar putea să spuie nemărginita bucurie ce am simțit cu toții cînd l-am văzut bun teafăr viind cu surîsul pe buze înspre noi și dîndu-ne mîna cu un aer care parcă ne zicea: da bine, domnilor, de ce vă mirați? Apoi înconjurat de noi el se îndreptă spre cabina pe roți unde își lăsase hainele de dimineață și unde noi prin o fericită zăpăceală le-am uitat în momentul cînd îl crezusem mort.

Pe cînd se îmbrăca el în perfectă liniște, ca și cînd s-ar fi întors de la cea mai obicinuită și mai banală preumblare, el ne zicea:

— Ei bine, domnilor, asta nu mi-i întîia oară cînd stau cîte cinci și șase ceasuri în mare. Pe mine apa nu mă ostenește; cînd înot cu fața în sus îmi trebuie o mișcare din palme aproape nesimțită ca să mă susțin la suprafață. Astfel eu pot ceti, mînca și chiar dormi pe apă. Precum un om doarme pe un pat cît de strimt și prin somn instinctiv se ferește de margine, ba doarme chiar calare și nu cade, așa și eu nu mă duc la fund, fiindcă instinctiv palmele mele se mișca făcîndu-și datoria de vîsle. Ș-apoi eu fiind cam gros deplasez un volum de apă destul de mare, care mă face să plutesc de la sine, fără nici o silă, mai ales în apa grea a mării.

El ne spunea toate aceste într-un mod așa de natural, aș putea zice naiv, încît nu-și făcea nici un merit din această însușire a lui de a putea să vagabondeze în toată siguranța ceasuri întregi pe mare fără să se ostenească, fără sa-l sugă apa, fără să-l apuce cîrcei. Vestea revenirii lui se răspîndi cu iuțeala fulgerului între toți oaspeții din Ostanda, și o bucurie nespusă întovărășită de o mare admirațiune cuprinse inimile tuturor.

Imediat ziarul băilor scoase un supliment pentru a rectifica necrologul de dimineață și a anunța cu entuziasm acest extraordinar tour de force a lui Doxachi Hurmuzachi de a fi putut înota șase ceasuri fără întrerupere și de a fi trecut de două ori cumplitul șuvoi albastru care a fost totdeauna spaima înotătorilor.

La orele 7 sara cînd dînsul se prezenta la cazino pentru a prinzi, sutele de oaspeți ce erau acolo se sculară în picioare, și-l primiră cu aplauze și urale zgomotoase. Bietul om n-avea îndestule mîni să le dea la toți, nici îndestul răgaz ca să răspundă la toate întrebările și felicitările. În ochii tuturor el devenise un erou. Frumoasele fiice ale Albionului care se preumblau de obicei așa de înțepate pe malul mării fără să arunce o ochire asupra vreunui muritor, de astă dată uitîndu-și mîndria de rasă nu știau cum să străbată prin mulțime pentru a vedea de aproape pe vestitul înotător, a-i vorbi, a-l felicita, a-i strînge mîna cu efuziune; iar una mai demonstrativă se zice chiar că l-ar fi sărutat.

Lucru ciudat, eu care pînă în ziua aceea nu-mi cunoșteam păcatul de a fi invidios, mărturisesc că grozav aș fi voit să fiu în locul lui înghesuit de atîtea gingașe miss. Ce vrei nu-și poate cineva învinge firea așa ușor!

Mai tîrziu feliurite alte izbînzi atribuite lui au fost puse în circulațiune. Se zicea că ar fi trecut oarecînd Dardanelele înot și că altă dată ar fi scoborît asemine înot Dunărea de la Viena pînă la Peșta în urma unei prinsori. Dar aceste vitejii nu le-am auzit din gura lui, și n-am avut chip să le verific.

Ceea ce-i sigur e că pentru România a fost un mare bine că Hurmuzachi nu s-a înecat în excursiunea îndrăzneață ce a făcut pe Marea de Nord; căci cît a mai trăit a avut timpul să adune din bibliotecile și arhivele Vienei nenumărate documente care se tipăresc și astăzi sub auspiciile Academiei Române și sînt un neprețuit tezaur pentru istoria patriei noastre.