Nunta lui Figaro

Nunta lui Figaro (fragment) de Pierre Beaumarchais, traducere de N. A. Bogdan

publicată în revista Familia începând cu nr. 3, an. XXIV, 17/29 (st. v./st. n.) ianuarie 1888, și continuată în numerele: 4, 5

---

Fragment---------

Nunta lui Figaro — Comedie in 5 acte, de Beaumarchais. —

Persoanele:

Contele Almaviva, prefect al Andalusiei.

Contesa, femeia sa.

Figaro, valet al contelui și portar al castelului.

Susana, prima cameristă a contesei, logodnica lui Figaro.

Marcelina, îngrijitoarea contesei.

Antonio, grădinar, moșul Susanei.

Fanseta, fica lui Antonio.

Serafim, prim pagiu al contelui.

Bartolo, medic din Sevilla.

Bazile, profesor de clavir al contesei.

Don Gusman, Înghite-gălușcă.

Mână-Lungă, grefier, secretar lui don Gusman.

Un portărel.

Împușcă ’n lună, tânăr cioban.

O ciobăniță, tânără.

Pedrilo, călăreț al contelui.

Valeți, țărani, țărance.

Scena se petrece in castelul Aguas-Frescas, la 15 kilometre de Sevilla.

Actul I

O cameră pe jumătate mobilată; un jilț mare pentru bolnavi e în mijloc. Figaro măsură podeaua cu un șiret. Susana, înaintea unei oglinzi, își anină de păr o girlandă de flori de portocale.

Scena I. Figaro, Susana.

Figaro. Nouăsprezece picioare în lat și douăzeci și șase în lung.

Susana. Ian privește-mă Figaro, îmi șade bine așa ?

Figaro. (Luându-i mâinile.) Nici că mai ai seamăn pe lume, puiculița mea. Oh ! pentru ochiul amoros al unui soț, cât sunt de dulci aceste flori feciorești, puse pe capul tău, în dimineața nunții! ...

Susana. (Retrăgându-se.) Dar ce măsori tu acolo, puiule ?

Figaro. Voi să văd, mica mea Susană, dacă frumosul pat ce mi-l dăruiește stăpânul are să șadă bine aici.

Susana. În odaia asta?

Figaro. Ne-a dat-o nouă.

Susana. Și eu, eu nu vreau...

Figaro. Cum, nu vrei?

Susana. Nu-mi place, iacă!

Figaro. Dar pentru ce?

Susana. Nu voi să-ți spun pentru ce.

Figaro. Oh ! femeile acestea... când sunt sigure de noi...

Susana. Dac-aș sta să-ți dovedesc că am dreptate, asta ar însemna, că aș fi in stare să mă înșel. Ești tu sluga mea, ori nu ?

Figaro. Auzi! să nu-ți placă cea mai îndemânatecă odaie din castel ! odaia dintre cele două apartamente ! Noaptea, dacă stăpâna va fi neliniștită, va suna din partea ei; țuști ! pui doi pași și intri la dânsa. Domnul poftește ceva? N-are decât să sune din partea lui; țup ! în trei salturi, iată-mă lângă el.

Susana. Minunat ! Dar când d-lui va suna dimineața. pentru a te trimite cât se va putea mai departe, țuști! în doi pași el va fi la ușa mea, și țup ! în trei salturi ...

Figaro. Cum ! ce vrei să zici...

Susana. Ascultă-mă în liniște.

Figaro. Dar spune odată ce este, bunule Dumnezeu !

Susana. Este, prietene, că dl. conte Almaviva, săturându-se de a mai face curte prin înprejuru-mi, vrea să se întoarcă în castel, nu la nevasta lui; el și-a aruncat ochii, m-auzi tu? asupra nevestei tale, așa că acum crede să se slujească de minune de odaia aceasta; și tocmai asta mi-o și spune în fiecare zi prin cinstitul don Bazile, nobilul meu profesor de muzică, în timpul lecțiilor ce-mi dă.

Figaro. Don Bazile! o mititelul! am să-i dăruiesc o făclie mare de stejar verde, cu care să-și scarpine măduva spinării când i-o mai veni gustul...

Susana. Tu credeai, băiete dragă, că zestrea care mi se dă, e pentru ochișorii și năsucul tău?

Figaro. Aveam tot dreptul să sper; câte n-am făcut eu ...

Susana. Cât îs de dobitoci oamenii cu duh!

Figaro. Așa se zice.

Susana. Și nu vor totuși s-o creadă.

Figaro. Și fac foarte rău.

Susana. Atunci află că contele ți-a dat odaia asta, pentru a putea obține de la mine, în cea mai mare taina și numai în patru ochișori, un oarecare drept de senior ... Știi tu cât e de trist.

Figaro. Auzi dacă-l știu ! Dar dacă dl conte la însurătoarea lui, n-ar fi nimicit acest drept rușinos, nici odată n-aș fi consimțit să te iau de nevastă în castelul lui.

Susana. Ei bine! dacă contele a nimicit acel drept, acum se căiește: și tocmai vrea să-l răscumpere astăzi de la logodnica ta.

Figaro. (Scărpinându-se tare în cap) Mi se pare că încep a-mi juca creierii contradanțul prin tidvă, și fruntea mea ...

Susana. N-o scărpina prea tare.

Figaro. Ei de ce?

Susana. (Râzănd.) Dacă ț-ar ieși vr-un mic cucui; omenii superstițioși ...

Figaro. Râzi, ștrengăriț-o ! Ah! când s-ar putea găsi un mijloc să punem laba pe acest înșelător îndrăzneț, să-l poticnim într-o capcană zdravănă și să-l buzunărim de gălbenași.

Susana. Cât despre intrigi și bani, nu te poate întrece nimeni.

Figaro. Și să nu crezi că mi-ar fi rușine.

Susana. Dar nu-ți temi spinarea ?

Figaro. Să întreprinzi un lucru primejdios, e o nimica toată; vorba e să știi să-l scoți la capăt bun și astfel scapi de orice napaste; căci, să intri noptea in casa cuiva, să-i sufli din palmă femeia, și să primești pentru ostenelă o sută de bice, nu-i nimic mai cu haz, mai ușor; câți n-au pățit-o, câți cască-gură... (Sună în lăuntru.)

Susana. Iată s-a sculat contesa; ea mi-a spus că vrea să vorbească cu mine ceva important în dimineața nunții mele, înainte de a vorbi cu oricine.

Figaro. Nu cumva mai e vr-o năzbutie?

Susana. Ciobanul zice, că asta e a bine pentru nevestele părăsite. Adio, micul meu, fi, fi, Figaro; gândește bine la trebușoara noastră.

Figaro. Ca să-mi luminezi întunecații mei de creieri, dă-mi o mică guriță. . .

Susana. Să dau astăzi, amantului meu? alei! dar ce-ar zice mâni bărbatul meu? (Figaro o sărută.) Ei! ei! mă rog!

Figaro. Dar tu n-ai ideie de amorul meu!

Susana. Și când ai sa încetezi. mă rog, nesuferitule, de a-mi tot îndruga verzi și uscate, de dimineața până seara.

Figaro. (Tainic.) Când oi putea să-ți dau dovezi serioase de cu seară până-n dimineață. (Sună iar.)

Susana. (De departe, cu degetele unite pe gura ei.) Iată-ți îndărăt gurița d-tale, d-le, și nu-ți mai datoresc nimic.

Figaro. (Aleargă după ea.) Oh ! dar n-ai primit-o astfel puicuță!

Scena II. Figaro.

Figaro. Încântătoare fetiță! cu râsul veșnic pe buze, verde ca bradul, plină de veselie, de duh, de amor și de dulceață! dar cu minte! . . . (merge repede, frecându-și mâinile.) Ah conte! scumpul meu conte ! voiai să-mi dai .. . de lucru ! Tocmai nu înțelegeam pentru ce, numindu-mă în postul de portar, mă duce la ambasada lui, și îmi dă și însărcinarea de curier de depeși. A !. .. înțeleg, d-le conte: trei înaintări în grad deodată; d-ta mare ambasador: eu, jocheu politic și Sinzon, stăpână n-rul 2, și ambasadoare de buzunar : ș-apoi, bici băiete ! Pe când eu voi galopă pe deoparte, d-ta. pe de alta, vei conduce pe frumușica mea pe un drum minunat! Eu, să mă colbăesc, să mă deșal pentru gloria familiei d-tale: d-ta, să bine voiești a contribui la sporirea celei a mele ! Ce dulce răsplată! Dar, seniore, mi se pare că te cam întreci ! Să faci la Londra, în același timp, treburile stăpânului și ale valetului d-tale: să reprezinți deodată pe regele și pe mine într-o curte străină, e ceva prea peste măsură, prea. — Cât pentru tine, don Bazile, hoț de șarlatan ce ești ! oi să te ’nvăț eu cum să strănuți înaintea răpciugașilor; oi să... Nu, trebuie să mă prefac cu ei, ca să se mănânce intre ei scorpiile. Ia seama peste zi, domnule Figaro ! Mai întâi trebuie să înaintez ceasul ceremoniei, ca să mă însor mai cu siguranță; să înlăturez pe o Marcelină, care-i al dracului de pofticioasă; să pun mâna pe gălbenași și pe daruri; să schimb calea micelor pofte a d-lui conte; să scarpin sănătos spinarea lui don Bazile, și...

Scena III. Marcelina, Bartolo, Figaro.

Figaro. (Întrerupându-se.) Hei ei, ei, ei, iacă și doctorul cel gros! nunta are să fie completă. Ei, bună ziua, scump doctor al inimei mele ! Nu cumva nunta mea cu Sinzon te-a adus în castelul acesta?

Bartolo. (Cu despreț) Ah! scumpul meu domn, nici de cum.

Figaro. Asta ar fi ceva prea generos!

Bartolo. De sigur, și chiar prea dobitocesc.

Figaro. Și când mă gândesc, că eu am avut nenorocirea de a tulbura pe a dtale?

Bartolo. Dar n-ai altă vorbă de vorbit?

Figaro. Cine-o mai fi îngrijit de biata d-tale măgăriță ?

Bartolo. (Furios.) Ei flecar turbat ce ești! mișcă de-aici !

Figaro. Ce ? te mânii doctore ? Dar știi că-s aspri de tot oamenii de starea d-tale ! Să n-ai milă de sărmanele animale ... ce-i dreptul... ca și de oameni! — Adio, Marcelino: tot ai poftă să te mai judeci cu mine ?

Atunci când nu mai iubești, Trebuie oare să urăști?

Iacă, spuie și doctorul de nu-i așa?

Bartolo. Ce anume?

Figaro. Las’ că ți-a spune ea ... (Iese.)

Scena IV. Marcelina, Bartolo.

Bartolo. (Privind în urmă-i.) Poznașul ăsta nu s-a mai schimbat de loc ! Și de nu l-ar lua dracu de timpuriu, are să ajungă un blestemat cum nu ți-a mai dat ochii să vezi.

Marcelina. (Înturnându-l.) În sfârșit iată-te dar, mărețe doctore ! ești tot așa de greoi și de măsurat, încât bieții bolnavi pot să-și deie sufletul, până să vii d-ta si le scrii o rețetă; faci ca și cu nunta d-tale, care cu toate privegherile ...

Bartolo. Ești tot aprigă și mușcătoare! Ei dar, pentru ce aveți așa mare trebuință de mine aici ? I s-o întâmplat ceva d-lui conte ?

Marcelina. Nu, doctore.

Bartolo. Rozina, înșelătoarea lui contesă, e cumva... neliniștită, din mila lui D-zeu ?

Marcelina. Beata contesă lâncezește.

Bartolo. Și de ce, mă rog ?

Marcelina. Bărbatu-său o cam uită ...

Bartolo. (Cu bucurie.) Ah! drăguțul de soțior începe a mă răsbuna !

Marcelina. Nu mai știu ce să-ți spun despre contele: e totodată și gelos și desfrânat.

Bartolo. Desfrânat pentru că se plictisește și gelos pentru că se îngâmfă; asta se înțelege fără s-o mai spui.

Marcelina. Iacă astăzi de o pildă, el mărită pe Susana noastră cu Figaro al lui, pe care-l umple de daruri cu prilejul acestei nunți

Bartolo. Acestei nunți. .. făcute din porunca grabnică a Escelenței Sale.

Marcelina. Nu tocmai; dar Escelența Sa ar voi să înveselească în taină, acestă întâmplare, cu soțioara ...

Bartolo. Domnului Figaro? Știi că ăsta-i un târg bun și pot să se învoiească de minune.

Marcelina. Don Bazile, zice, nu se află!

Bartolo. Și gugumanul ăstalalt locuiește aici? dar atunci aveți o adevărată menajerie! Și ce face, mă rog, el aici?

Marcelina. Tot răul ce-i trăsnește-n cap. Dar mai abraș decât toate e plictisitoarea lui patimă ce o are pentru mine de atâta vreme.

Bartolo. Eu să fi fost în locul tău m-aș fi cotorosit până acum de douăzeci de ori de dânsul.

Marcelina. Ce fel ?

Bartolo. Luându-l de bărbat.

Marcelina. Ah! ștrengar al naibii ce ești! de ce nu te cotorosești atunci de mine astfel? căci știi bine că-mi datorești. Îți mai aduci aminte d-ta de făgăduințele ce mi le-ai făcut ? Îți mai aduci aminte de Manolaș mititelul, puișorul nostru, fructul unui amor uitat, care trebuia să ne puie cununa pe cap?!

Bartolo. (Ridicăndu-și pălăria). M-ai chemat, mă rog, din Sevila pentru a-ți asculta bodogănelele astea ? iar te-a apucat, mă rog. vr-un acces de nunto-manie ?

Marcelina. Lasă, las’, să nu mai vorbim de asta. Dar dacă cel puțin nu vrei să-ți indeplinești făgăduința de a mă luă, ajută-mă cel puțin să mă mărit cu altul.

Bartolo. Cu plăcere: sunt gata. Dar care muritor, părăsit de D-zeu și de femei... ?

Marcelina. Dar cine-ar pută să fie, doctore, altul decât frumosul, veselul, drăgălașul Figaro ?

Bartolo. Spânzuratul cela ?

Marcelina. Nu-l vezi nici odată mânios, totdeuna vesel: petrecând bucuros timpul de față, și puțin păsându-i de viitor ca si de trecut. Ș-apoi e atât de duios, de milos...

Bartolo. Ca un tâlhar de drumul mare.

Marcelina. Ca un senior! știi încântător... dar e scorpia cea mai amarnică...

Bartolo. Dar Susana lui?

Marcelina. Ș-a mai pune pofta-n cui, nerușinata, dacă dumneata, drăguțul meu doctoraș, i voi să mă ajuți a mi se recunoște o veche îndatorire ce-mi datorește el.

Bartolo. În ziua nunții lui?

Marcelina. Se pot strica și cu mult mai înaintate !... Și dacă nu m-aș sfii să dau pe față o mică taină femeiască...

Bartolo. Pentru doctor nu poate esista nici o taină ... femeiască.

Marcelina. Dar știi, că cu d-ta nu pot avea nici un secret. Secsul meu este arzător, sfiicios: in zadar ne atrage ore-care farmec spre plăceri, femeia cea mai zvânturată simte in ea un glas care-i zice: Fii frumoasă, dacă poți, cuminte dacă vrei; dar trebuie numai decât să fii respectată. Deci, deoarece fiecare femeie are nevoie de a fi respectată, n-avem decât să spăriem pe Susana cum că toată lumea știe de darurile ce i se fac.

Bartolo. Și unde-ai să ajungi cu asta?

Marcelina. De frica lumii, ea se va împotrivi mereu contelui, și contele, ca să-și răzbune, are șă sprijinescă pretențiile ce le-am făcut eu împotriva căsătoriei ei; atunci eu mă voi mărita negreșit. Bartolo. Are dreptate. Drace! Dar știi că i-aș juca-o bine spânzuratului! Să-l fac să se insoare cu bătrâna mea guvernantă pe pușchiul ce mi-a suflat din palmă tânera mea epitropisită. Marcelina. Ah! ce plăcere făr’ de margini...

Bartolo. De a pedepsi pe un bandit.

Marcelina. Ba să-l iau de bărbat, doctore!

Scena V. Marcelina, Bartolo, Susana.

Susana. (Ca o bonetă, cu o cordea lată in mână și o rochie pe braț.) Să-l iei de bărbat? Și pe cine mă rog? nu cumva pe Figaro al meu?

Marcelina. '(Ironic.) Și de ce nu adică? d-ta mi-l iei ? prin urmare cum îl iei d-ta, pot să-l iau și eu.

Bartolo. (Rizând.) Poftim argumente femeiești! — Noi vorbeam, frumoșico Susană, de fericirea ce va avea-o el luându-te pe tine de nevastă.

Marcelina. Ne mai vorbind de d-l conte, care va fi încă și mai fericit.

Susana. (Cu reverență.) Sluga d-tale, doamno: ai totdeuna o limbă mușcătore.

Marcelina. (Idem.) Nu mai puțin a d-tale, doamno: ce mușcător găseșci in limba mea ? Nu-i drept ca un mare senior liberal să împărtășescă puțin plăcerea ce o face supușilor lui ?

Susana. Ce o face el ?

Marcelina. Da, doamno !

Susana. Din fericire, doamno, gelozia d-tale asupra lui Figaro e tot atât de cunoscută, pe cât sunt neîntemeiete drepturile ce pretinzi că ai asupra lui.

Marcelina. S-ar fi putut face mai temeinice, dăcă le-am fi lucrat după chipul doamnei.

Susana. Eu am lucrat doamno, după chipul femeilor ințelepte.

Marcelina. Dar de trântoraș nu zici! nevinovato ca un vameș !

Bartolo. (Târând pe Marcelina.) Adio, frumosă logodnică a lui Figaro !

Marcelina. (Cu reverență.) Sfătuitoare tainică a stăpânului.

Susana. (Idem) Care te prețuiește pre mult, doamno! Marcelina. (Idem) Cred că te-ai indura să pui un cuvent bun și pentru mine, doamno! Susana. (Cu reverență.) Tot ce ț-a fi pofta, doamno ! Marcelina. (Idem) Ah ! ce frumosă persoană e doamna ! Susana. (Idem) Prea destul pentru a face să moară de ciudă, doamna! Marcelina. (Idem) Ș-apoi e și respectabilă! Susana. (Idem) Numai babele trebuesc să fie respectabile. Marcelina. (înfocată.) Babele! babele! Bartalo. (Oprind-o.) Marcelino! astâmpără-ți focul ! Marcelina. Haidem doctore, că nu mă mai pot stăpâni. (Cu reverență.) Bună-ziua, doamno !!

Scena VI. Susana.

Scena VII. Susana, Serafim.

Serafim. (Alergând.) Ah, Siuzon ! de două ceasuri de când caut prilejul să te găsesc singurică. Vai! tu te măriți, și eu, va trebui să plec.

Susana. Dar ce fel, nunta mea depărtează din castel pe primul pagiu al contelui?

Serafim. (Umilit.) Susano, el mă izgonește.. .

Susana. (Imilându-1.) Serafim, vre-o prostie .. .

Scena VIII. Contele, Susana, Serafim (ascuns).

Scena IX. Contele, Serafim, (ascuns): Susana, Bazile.

Contele. (Vesel) Dar nici de cum; me duceam să caut pe Antonio al tău, bețivul meu de grădinar, ca să-i dau niște ordine. Bat la ușă, dar aștept cam mult până să-mi deschidă; verișoara ta era cam schimbată la față, eu intru in bănuială, încep a-i vorbi, și tot vorbindu-i cercetez prin casă. Eră după ușă un soi de perdea ce acoperea niște breacuri; fără a-mi da aer de ceva bănuială, mă duc încetișor, încetișor și ridic acea perdea (pentru a imită gestul ridică rochia de pe jilț), și văd deodată. . . (zărește pe pagiu.) A !...

Bazile. A... a !

Contele. Iată ediția a 2-a a istoriei de mai ’nainte !

Bazile. Revăzută, corigată și considerabil sporită !

Contele. (Susanei.) De minune domnișoară! de-abia logodită, și te apuci de astfel de isprăvi? Va să zică, voiai să rămâi singură, ea se petrece cu pagiul meu! Și d-ta d-le, continui cu purtarea d-tale! să te legi de prima cameristă a nănașii d-tale, de femeia amicului d-tale? Dar nu voi suferi nici odată ca Figaro, un om pe care-l stimez și-l iubesc, să fie inșelat astfel! Mă rog, l-ai adus cu d-ta Bazile?

Susana. Aici nu e vorbă nici de înșelăciune, nici de nimic: Serafim eră aici când d-ta îmi vorbeai de...

Contele. Auzi ce nerușinate minciuni!

Susana. Și mă ruga să stărui pe lângă doamna a fi iertat. Dar sosirea d-tale l-a turburat atât de mult încât s-a ascuns după jilțul acesta.

Contele. (Furios.) Minciuni! n-am șezut eu in jilț?

Serafim. Vai d-le conte! atunci eu tremuram dinnapoia jilțului.

Contele. Altă șarlatanie. căci am șezut eu însumi dinapoie . . .

Serafim. Iertare, dar tocmai atunci m-am suit in jilț.

Contele. (Și mai furios.) Dar atunci e un pișcar, un șerpe! un demon! — și prin urmare ne-a ascultat!

Serafim. Din potrivă seniore, mi-am astupat urechile să n-aud nimic din cele ce-i spuneai Susanei.

Contele. O! înșelătorilor! (Susanei.) Să știi că n-ai să te mai măriți cu Figaro!

Bazile. Liniștiți-vă, căci vine lume.

Contele. (Trăgțnd pe Serafim din jilț și punându-l in picioare.) Ar fi în stare nătărăul să rămâie veșnic aici!