Nuntă princiară

Nuntă princiară de Anton Holban

Marina, am visat un vis fantastic… Îl scriu pentru tine. M-am ridicat din pat, dezbrăcat, cum mă găseam, și am ieșit afară. În fața casei se întindea o grădină superbă. Umbrele copacilor, lumina lunii și eu călcând cu piciorul gol pe iarba proaspătă. Parfum de brad. Liniște profundă, de-mi auzeam fiecare mișcare. Stele pe cer; păreau vârfuri de sulițe ale unei armate misterioase. Ce flori multe! Straturi cu violete, cu miozotis, cu liliac albastru. Florile albastre se urcau, se amestecau cu cerul. La adierea vântului și bolta de sus se legăna. Mă strecuram printre pomii cu ramurile grele de fructe. Câte un măr enorm strălucea în iarbă, și eram atent ca să nu mă lovesc de el. Tufe de pomușoară sângerau. Întindeam mâna și culegeam bobițe, cu care îmi răcoream arșița frunții. Pe o potecă s-a arătat un iepure, cuminte ca o pisică, și s-a hotărât să mă întovărășească în drumul meu ciudat.

Apoi o lume imensă de furnici s-a pornit după mine, și greieri, și păsărele. Un alai întreg. Dar mersul nostru se petrecea pe tăcute, ca să nu afle nimeni de el. Am coborât câteva trepte, am deschis o portiță de fier și am ajuns la o casă adormită, cu gratii la ferestre și la uși. „Aici locuiește Marina”, gândii. Un semn tovarășilor mei să se oprească. Mă ascultară și ne uitarăm la o fereastră deschisă de unde nu venea nici un zgomot, ca și cum n-ar fi fost nimeni înăuntru. Liniște totală, numai atenția noastră încordată, așteptând un semn de la fereastră. Nu știam cum să-mi anunț sosirea, eram deznădăjduit. Învinsesem atâtea greutăți și mă încurcasem la urmă. Mi se părea nedemn de mine să escaladez zidul până la fereastră. Nu eram așteptat, o vedeam bine. Mi-era rușine de iepure, care mă privea dezamăgit și el de neînsemnătatea mea. Îi promisesem bucurii mari, și nu eram în stare să-mi țin cuvântul. Mințisem. Nu mai aveam nici o autoritate asupra însoțitorilor mei. Trebuia să iau o hotărâre cu orice chip. Și atunci, un mare noroc mi s-a ivit: am descoperit, atârnând de fereastra Marinei, o scară de mătase. O lăsase ea, sau era o întâmplare? Pentru mine, sau pentru altcineva? Am avut o mie de bănuieli, dar m-am prefăcut, ca să nu afle nimeni, că totul a fost socotit mai dinainte. Am pus piciorul pe prima treaptă, fără de nici o ezitare. Pe a doua, pe a treia. Pentru prietenii mei iarăși căpătasem prestigiu. Am ajuns, la lumina lunii, în vârful scării. Să pășesc în cameră. Trebuia să intru. Știu că îmi risc viața… Dacă mă vor surprinde păzitorii, care omoară pe oricine se apropie de casă? Ce are a face? Oglinzi multe, care mă multiplică. Ce verde arăt la față și ce privire dosnică! Seamăn cu un hoț, și nu cu un îndrăgostit care înfruntă omenirea ca să vadă pe Marina. În mijlocul camerii, patul Marinii. Toată lumina lunii răspândită pe așternut. Sunt așteptat… Uite un loc și pentru mine în pat. O pernă mare, ca să încapă și capul meu. Nu, tăcere! Marina doarme…

S-o privesc… Nu știe prezența mea, pot să-i aflu toate secretele. Fruntea puțin bombată și fină, nici un rid. Chip nevinovat. Nici un gând rău nu poate să aibe acum. Genele lungi îi umbresc ochii. Nasul tremură ușurel sub respirația liniștită. Gura doarme și ea. O stăpânesc perfect cu privirea. Aproape de buzele mele. O sărut în aer, trecându-mi buzele pe fața ei, dar la un milimetru, ca să n-o deștept. Totuși destul. de aproape ca să-i simt căldura, palpitul, catifeaua pielii. Așa de ușor pot să-i fur sărutarea de care sunt flămând, și n-o fac. Dacă s-ar trezi, poate că m-ar accepta. Sau s-ar împotrivi. Sau s-ar mira. Care ar fi, în prima secundă, dacă s-ar trezi la sărutarea mea, înaintea oricărei voinți, înainte de a pricepe ceva, gestul ei? Și urechile, care se odihnesc pe perna albă ca două păsări, adormite și totuși tremurătoare? Plapuma o acopere până la bărbie, nu mai știu nimic despre podoabele ei, parcă ar fi mobile de preț acoperite cu pânză ca să fie apărate de aer. Aerul este mai inofensiv decât privirea mea.

Să descopăr. Gâtul Marinei, subțire și transparent, o floare. Cămașa. Astfel este cămașa ei? Aflu un secret atât de mare, cine poate fi mai mândru ca mine? Mă bucuram de fiecare secret ce-l descoperisem despre Marina și nu știam secretul ei cel mai însemnat. Cămașa de noapte ce o cuprindea întreagă, cum niciodată nu voi fi eu în stare. Sânii… Adică numai unul. Pot să-i văd pe fiecare în parte, dar nu pe amândoi deodată, ca și cum ai fi în fața unui peisagiu marin, și nu ești în stare să privești tot cuprinsul fără să întorci puțin capul. Căci pot să desfac cămașa, dar nu prea mult, ca să nu trezesc pe Marina. Mai ales pot să deplasez decolteul cămășii de pe un sân pe celălalt.

Și locul de unde se nasc ei, păienjeniș de linii calde. Și forma lor rotundă și tare, și mijlocul lor fierbinte. Aș vrea să pun gura drept în mijloc, și să apăs, să mușc. Să extrag din parfumul lor subtil. Să-mi odihnesc capul în ei, să amețesc, să nu mai am nici un gând. Ce să fac cu această bogăție desfășurată înaintea ochilor mei? De ce am gânduri păgâne, de devastare, de profanare a unei opere alcătuită atât de armonios?

Cămașa acoperă strâns corpul, nu mai pot privi. Acolo se petrec secrete mari, n-are nimeni dreptul să aibe vreo curiozitate.

Rămân un strein pentru misterul esențial al Marinei. Nu sunt primit în nici un fel, cel mai mic gest de proprietate înseamnă un sacrilegiu. Cum să rog: „Să-mi dai, Marina, mie totul”? Dar un genunchi a rămas dezgolit. Genunchiul Marinei. De câte ori m-am gândit la el? Ridicându-se tremurător, roz, imaculat. Și picioarele, crini, călcâiul, talpa puțin arcuită. Ce să fur din aceste podoabe? Cum să aleg? Ce să iau, când minunea mă depășește? O alegere nu presupune o renunțare pentru rest? Unde să-mi apropii buzele, profitând de secunda cât are nevoie Marina să se trezească și să mă alunge poate? Pe gură, pe sâni, pe genunchi… Pe umeri… Sau pe ochi… Pe rând, amant și frate…

N-am curajul să fac gestul. Mi-e frică de Marina. Poate m-ar alunga. Făcându-i impresia că sunt perfect cuminte, nu va avea energia să mă lase prea departe. Înconjur patul de mai multe ori, ca să-mi privesc iubita în toate chipurile. Bate miezul nopții, ora tuturor strigoilor, mi-e frică. Sunt singur pe lume, căci între mine și Marina adormită prăpastia este fără fund. Trebuie să plec cu mâinile goale. În aerul liber mă voi găsi tot așa de bicisnic ca la început. Dar nu… Aproape de fereastră, pantofii ei… Pantofi mici cu toc înalt, decoltați mult, făcuți din fire de argint. În sfârșit, sunt învingător. Pot lua cu mine un pantof, și el părtaș la secretele Marinei.

Am apărut, exultant, în vârful scării de mătase, agitând un pantof. Iepurele, greierii și păsările mă așteptau tot acolo, înțepeniți de înfrigurare. Când mi-au văzut încântarea, a fost o clipă de stupoare generală. Și apoi au dispărut cu toții printre umbre, parcă eu n-aș mai fi existat.

Singur. Adică am un tovarăș pe care îl țin strâns: pantoful. Aici încape piciorul iubitei mele? Să refac forma piciorului. Aici își are loc degetul cel mic, celălalt, toate pe rând. Puțin cald și agil. Tot ce hotărăște ea își are un reflex aici. Nu pot să socotesc cât îi este dor de mine? Și cât se grăbește când trebuie să vie la întâlnire? Dar să îmi închipui, aici, pe iarbă, sub lună, cum se înfățișează pantoful la fiecare din hotărârile ei. Uite, așa, pantoful fuge spre mine. Așa, rămâne fără mișcare, căci a sosit o veste proastă. Așa, Marina este indiferentă. Așa, mă acceptă, dar ca de obicei, nu de tot, căci își mai păstrează planuri numai pentru dânsa. Și așa, pantoful este azvârlit, uitat, batjocorit, ca și cum Marina l-ar fi aruncat la întâmplare, prea grăbită, ca să fie cu piciorul gol lângă piciorul iubitului.

Luna luminează jucăriile mele. Copacii asistă, spectatori tăcuți.

- Kent!

M-a strigat cineva în noapte. Marina, la fereastră.

- Marina!

- Cine ești tu, acela care, protejat de noapte, vii să surprinzi secretele sufletului meu? Cum ai venit aici și pentru ce? Zidurile grădinii sunt înalte și greu de sărit. Locul este periculos pentru tine dacă te găsește cineva.

- Am venit aici cu aripele ușoare ale dragostei. Ce pericole pot însemna pentru mine păzitorii tăi?

- Dacă te găsesc, te omoară…

- Vai! Sunt mai multe primejdii în ochii tăi decât în spadele lor. Uită-te la mine un moment, și nu-mi va mai fi teamă de nimic.

- Totuși, n-aș vrea să te vadă cineva.

- Aș prefera să mă știe toată lumea și să mă alunge definitiv, decât să am impresia că mă ascunzi.

—Ai dreptate. Dar vreau să știu dacă mă iubești. Mi-e frică să fac mărturisiri, nu de alții, ci de mine însămi, ca să nu roșesc mai târziu. Mă iubești? Știu că ai putea spune da, și totuși să fii mincinos, fără s-o știi nici chiar tu. Cu toate acestea, e bine să-mi repeți că mă iubești. Sunt așa de nebună, că m-aș mulțumi cu vorba aceasta.

- Jur pe luna încântătoare, care pune un punct pe vârfurile copacilor cu fructe!

- Nu jura pe lună, lună inconstantă, care își schimbă în fiecare zi forma. Mai bine să nu juri deloc, și eu totuși te voi crede. Ce frumoasă noapte! Dragostea noastră în mugure! Poate o vom găsi floare deplină când ne vom întâlni din nou. Noapte bună! Să coboare pacea în sufletul tău chinuit și să ai certitudinea că te iubesc, orice s-ar întâmpla cu noi de acum înainte.

- Te duci? Vrei să mă lași așa de singur?

- Ce aș putea să-ți dau?

- Jurământul tău de credință.

- Ți l-am dat înainte de a mi-l cere, și îmi pare rău că nu-l mai am ca să ți-l mai dau încă o dată.

- Marina, de ce nu cobori la mine?

- Sunt goală, mi-e rușine.

- Să îndrăznesc să-ți spun gândul meu intim, fără să dai nici un sens rău vorbelor mele! Ce rost ar avea îmbrăcămintea convențională față de dragostea ta? Pânza nu ți s-ar părea o podoabă fără rost? După cum sunt ridicole hainele cu care îl acoperi pe un mort, când îl cobori pentru eternitate, în țărână.

Tu întreagă, numai tu, cu gura ta, sânii, genunchii și fiecare tresărire a cărnii tale, care mă amețește. Și pântecul cald, de catifea, neprihănit și conținând totuși în el patimile viitoare și copiii ce vor veni. Coboară și calcă pe iarba moale, imaculată, de aceeași esență cu tine. Numai tu lipsești de la această sărbătoare pregătită pentru miezul nopții. Acceptă să fii a mea. Marina, să hotărâm nunta. Toată lumea să vie la jurământul dintre noi, pe care îl facem pe viață și pe moarte. Adică lumea copacilor, a păsărilor și a florilor. Oamenii care te păzesc complică și îți socotesc fiecare bucurie. Coboară o treaptă, și încă o treaptă, până la mine. În spațiu, și nu într-o cameră, căci ne trebuie spațiu ca să încapă eternitatea emoțiilor noastre. Să te îmbrac cu hainele de mireasă. Din razele lunii îți voi face beteală și cea mai frumoasă îmbrăcăminte cu care să prezint pe iubita mea la altar. La brațul meu, fiecare pas, până la capătul drumului care ne-a rămas de făcut. Păsărelele sunt oaspeții, ele vor cânta leturghia. Liliacul albastru împodobește cu parfumul și culoarea lui tot cuprinsul, până la bolta cerului. Luna s-a atârnat de părul tău. Brazii întovărășesc alaiul nostru. Parcă duc lumânări lungi și subțiri, aprinse pentru marea sărbătoare, și flăcările lor sunt stelele…