Numărul 27

Jump to navigation Jump to search
Numărul 27
de Dimitrie Anghel
Publicată în Flacăra, I, 16, 4 feb. 1912, p. 124—125.


Pe un tablou al "Junimii"

Am sub ochi tabloul comemorativ al "Junimii", o serie de capete care se etajează, o piramidă de efigii care se suprapun, o îngrozitoare hecatombă de decapitați, pe care cine știe ce erou sîngeros și plin de ironie și-a pierdut vremea să le clădească craniile ca o pildă că toate trec cu vremea...

O hidră amenințătoare cu șaptezeci și patru de capete privește cu încredere viitorul, un strugure monstruos făcut din boabe diferite atîrnă într-o ramă pe un fond negru de culoarea infinitului, o pleiadă de ambiții se înfățișează sub diverse măști, o vecinătate de necunoscuți se luminează de aureola acelor cîțiva fericiți ce-au izbutit să-și scoată capetele dincolo de negrul cerc pe care moartea îl ține, ca un clovn sinistru, la intrarea neantului.

Nepăsător și cu același gest teatral și automatic, postumul Nestor Hayek, după ce s-a acoperit cu funebrul giulgiu de mușama, ca să facă întunerec în straniul lui aparat în care toate se văd pe dos, ne-a lăsat medalionul acesta ciudat, intrînd apoi pentru totdeauna în camera-i obscură.

Și obiectivul n-a ales ; a fost nepărtinitor și indulgent cum i se cade să fie oricărui obiectiv, s-a înduioșat și a înscris, și-a deschis pleoapa, ca un ochi ce stă mult la întunerec, și a prins ce a văzut pe retina lui, bun și rău, frumos și urît, ca un ochi operat de cataractă, ce se bucură de lumina ce i-o redă un operator.

Și chipurile, imperioasele și simandicoasele barbișoane, lucitoarele chelii, unde asaltul sistemului pilos s-a oprit ca în fața unei redute cu neputință de atacat, spînatecele figuri virane, peste care parcă ar fi trecut un nemilostiv taifun, nesfîrșitul exemplar ieșit din fundul lacului Caspic, ce te miri cum a mai putut să impresioneze sensibila membrană și să poată grefa întunerec peste întunerec, ninsori timpurii pe vîrfuri de piscuri, precum și precoce senilități pe abrupte povîrnișuri, toate laolaltă, ca în fundul unui ochi uriaș ce-ar avea șaptezeci și patru de irisuri, au venit să se așeze, ca tot atîtea pupile, peste care recea, imperioasa și violeta pleoapă a morții de mult s-a lăsat.

Și eu, de la marginea neantului meu, privesc atîtea neanturi ; eu, de la capătul stăruințelor mele și trudnicelor ambiții care mă îmboldesc, mă uit la atîtea ambiții și trude ațipite ; eu, cel ce am pozat cu atîția tovarăși ai mei în fața atîtor obiective, privind medalionul acesta, încep să mă înfior și să simt întunerecul, doliul și frigul nepăsătoarei camere obscure.

Ca pe o hartă sculptată, trec mîna peste tabloul acesta, ca un orb ce-ar pipăi cu degetul relieful ce-l lasă un ascuțiș pe o suprafață lucie, ca pe întinsul unor ape ce le-a sorbit focul lacomului soare, lăsînd să li se vadă tăinuitele prăpăstii și vulcane ce le ascundeau în fundul lor, călătoresc și mă mir cît de puține înălțimi au rămas, pe care să mă pot urca spre a privi mai de aproape cerul. Ce curios și zbuciumat continent, ce amestec de linii mixte a lăsat linia orizontală a apelor reîntorcîndu-se în soare !

Goale de pupile au rămas multe irisuri, împrejmuite de neant au rămas ovalele globuri întoarse, neîndurate s-au lăsat întunecatele cortine ale dibaciului operator peste atîtea trufii, chipuri anonime reprezentate printr-un număr sunt astăzi majoritatea acestei pleiade, cercuri de-a dura date pe panta nepăsării, cele mai multe din cercurile ce-au căutat să facă un mănunchi...

Serioasă însă, tristă aproape, tînără încă, voluntară totuși, privește enigmatica figură a marelui Caragiale din alveola acestui grup de coralier, un număr al mulțimii este și el pe tabloul pe care îl privesc, ca un ocnaș într-o celulă, ca un osîndit la veșnica muncă, ca un stigmat pe umărul lui poartă și el un număr, acela de 27, dar numărul acesta i-a fost cu noroc.

27 ianuarie 1912