Nucul (Iosif)

Jump to navigation Jump to search

Nucul
de Ștefan Octavian Iosif


Același loc iubit umbrești
Și-un colț de cer întreg cuprinzi,
Nuc falnic, strajă din povești,
Dasupra casei părintești
      Aceleași crăngi întinzi...

De veacuri fruntea nu ți-o temi,
Ții piept cînd vin furtuni năval —
O, de-ai putea să mai rechemi
La poala ta și-acele vremi
      De trai patriarhal !

Acel șirag de mîndre veri
De cari mi-aduc aminte-abea,
Asemeni unor dragi păreri
Ce-au legănat în mîngăieri
      Copilăria mea...

O, de-ai putea să mai aduni
Alaiul de copii vioi
Ce-n horă se-nvîrteau nebuni
Și toamna făureau cununi
      Din veștedele-ți foi !

Dar unde-s brudnicii[1] copii
Și unde-s rîsetele lor ?...
Potecile-au rămas pustii
Și-i năpădit de bălării
      Pustiul din pridvor...

De mult s-au risipit și-acei
Bătrîni ce-n umbră ți-au stătut
La sfaturi cu părinții mei,
Și frunza ce-o călcară ei
      Țărînă s-a făcut !

Străjer măreț, mai ți-amintești ?...
Tu singur, încă neînfrînt,
De-amar de ani adăpostești
Ruina casei părintești
      Pe care azi o cînt !

Trap


  1. Brudnic — nevîrstnic, necopt la minte.