Nu sunt ce par a fi...

 

lui Gicu

Nu sunt ce par a fi ―
Nu sunt
Nimic din ce-aș fi vrut să fiu!...
Dar fiindcă m-am născut fără să știu,
Sau prea curând,
Sau poate prea târziu...
M-am resemnat, ca orice bun creștin,
Și n-am rămas decât... Cel care sunt!...

Sunt cel din urmă strop de vin
Din rustica ulcică de pământ
Pe care l-au sorbit pe rând
Cinci generații de olteni ―
Cei mai de seamă podgoreni,
Dintre moșneni
Și orășeni ―
Strămoșii mei, care-au murit cântând:
„Oltule... râu blestemat...
Ce vii așa turburat”...
Dar Oltul i-a plătit la fel
Cum l-au cântat și ei pe el...
Și cum ― mi-e martor Dumnezeu ―
Astăzi, nu-l mai cânt decât eu!...

Pe mine, însă ―
Ce păcat
Că vinul vechi, de Drăgășani,
M-a întinerit cu trei sute de ani,
Când fetele din Slatina
Cu ochii mari cât strachina,
De câte ori le-am sărutat,
M-au blestemat
Să-mi pierd cu mințile
Și datina,
Să nu mai fiu cel care sunt
Cu-adevărat,
Și ca să fiu pe placul lor,
Să le sărut doar la... culesul viilor,
În zvonul glumelor zvârlite-n vânt
Pe care Oltul, când le prinde ―
Oricât ar fi de turbure ―
Se limpezește
Și se-ntinde
Cu ele până-n Dunăre!...

La fel și eu, ca orice bun creștin,
Pe malul Oltului, cândva,
Mă voi întinde tot așa,
Când cel din urmă strop de vin
Îl voi sorbi tot din ulcica mea,
Nu din paharul de argint, al altuia ―
Pahar străin!...
Și-abia atunci voi fi cu-adevărat
Cel care-am fost ―
Un nou crucificat ―
În vecii vecilor... Amin!...