Nu minți!

Sari la navigare Sari la căutare
Nu minți!
de Ion Pop-Reteganul
Auzită și scrisă în Valea Jiului.


Era odată un om foarte sărac, dar atîta era de sărac, încît nici focul în vatră nu-i ardea. Și astăzi mai sînt oameni săraci, dar parcă tocmai ca acela rar ai afla. Și avea omul acela o fată, dar așa fată frumoasă, cum nu era în toată lumea ca ea. Lumea zice că la omul sărac o fată frumoasă îi face și mai mare sărăcie; dar pe el nu-l putea sărăci mai tare, căci nu avea chiar nimic, decît un bordei vechi în pământ.

Odată veni la bordeiul acela zîna Ilina, cea mai măiastră zînă și îi zise omului:

— Măi omule, fata e numai sărăcie la casa omului; tu ai mai trăi de pe o zi pe alta cum ai putea, mai lucrînd pe la alții, mai miluindu-te cei creștini, dar cu fata îți merge mai greu, ești tot cu frica în spate, să nu o lași singură și să i se întîmple ceva primejdie. Dă-mi tu fata mie, eu voi griji de ea ca o mamă, i-oi căpăta și bărbat cinstit, cînd va fi de măritat. Ce zici, omule?

Și bietul om se gîndi cît se gîndi, îi părea rău să-și dea fata la o zînă, dar văzînd sărăcia ce-i în bordeiul lui, aducîndu-și aminte, ca omul, de toate primejdiile ce i se pot întîmpla unei fete frumoase și sărmane, cugetă în urmă: eu voi trăi cum m-a milui Dumnezeu, numai pe ea să o văd ferită și dete fata zînei, zicîndu-i:

— Fii cuminte, fiica mea, și ascultă de Dumneaei, că doară s-a milostivi și te-a așeza mai bine, decum te-aș fi putut eu așeza!

Și se duse fata cu zîna, se duse prin codri și prin munți, prin văi și pre dealuri, pre stînci și prin poieni, se duse multă lume împărăție, ca Dumnezeu să ne ție, că cuvîntul din poveste, de aici înainte este, se duse pînă își pierdu urma, de nu ar mai fi știut veni la bordeiul bătrînului. Cam trei săptămîni călătoriră pînă ajunseră la curțile zînei. Doamne ce mai curți pompoase! curțile zînelor, și pace! cum nu mai putea avea nici un om pămîntean.

După ce intrară în curți, dădu zîna la fată 13 chei și îi zise:

— Aci ai 13 chei de la 13 chilii; cu 12 chei vei deschide cele 12 chilii și vei ședea și-ți vei petrece în ele, lipsă nu vei avea de nimic, tot ce-ți va cere inima, vei afla în ele mîncare, beutură, îmbrăcăminte, fel de fel de scumpeturi și de flori, ci în casa 13-a să nu intri, cu cheia asta micuță să nu deschizi casa cea de cătră răsărit, că atunci nu va fi bine. Te legi că mă vei asculta?

— Leg!

— Te legi?

— Leg! Te mai întreb odată: legi-te că nu vei intra în casa cea de cătră răsărit?

— Leg!

— Bine-i, fii ascultătoare, eu merg de acasă, dară tu să faci după cum te-ai prins.

Și plecă zîna de acasă, se duse în trebile ei, că doară omul că-i numai om și cîte trebșoare nu mai are, dar o zînă? o vîlvă? iară fata rămase singură. Se desfăta fata în palatul zînei ca într-un rai, nimic nu lipsea; avea mîncări peste mîncări, beuturi peste beuturi, feliuri de haine și de scumpeturi, mulțime de flori mirositoare și pasări cîntătoare, care de care mai minunate o încungiurau; și umbla dintr-o casă într-alta cîntînd și veselindu-se. Dar zîna zăbovi multă vreme în umblările ei. Odată ce își gîndi fata? Oare să intru în casa cea de cătră răsărit? Doară zîna nu e acasă să mă vază, pînă vine ea, eu intru puțin și închid ușa bine dacă ies, de nici n-a ști nimic. Iese pînă afară, se uită nu cumva vine zîna, și hait cu cheia a 13-a la ușa casei cei de cătră răsărit. Cum o deschide cade leșinată la pămînt de atîtea mîndrii ce văzuse. Dacă se deșteptă, dă să se scoale și ca să poată ridica mai repede adie un scaun cu degetul, atunci toate curțile țiuiesc și degetul îi rămase într-aurit. Se supără fata și o prinde o frică apoi se ridică, iese din casa aceea și intră în celelalte apoi o încuie bine. Tot cearcă să-și destraurească degetul, dar nu poate. Într-un tîrziu vine și zîna. Ea știa de toată întîmplarea, dar se făcea a nu ști nimic; deci întreabă pe fată cu frumușelul, ca să nu o sperie:

— Nu ți-a fost urît, fata mea, în timpul cît ai fost singură?

— Nu, mamă.

— Bine-i, draga mea; dar nu ți-a lipsit ceva?

— Nu, mamă.

— Ai avut tot ce ți-a cerut pofta inimei?

— Avut, mamă.

— Foarte bine; dar în casa cea de cătră răsărit intrat-ai?

— Ba nu, mamă.

— Nu ai intrat?

— Nu, mamă!

— Te mai întreb odată, copila mea, intrat-ai în casa a treispezecea, în casa cea de cătră răsărit; spune-mi adevărul, că de mințești, îți leg limba și te alung să mergi unde te vor duce doi ochi ce-i ai! Spune drept, intrat-ai ori ba?

— Nu am intrat.

Atunci nemiloasa zînă amuți pe mincinoasa copilă și o alungă de la palat.

Și s-a dus fata plîngînd unde o duceau vederile ochilor, nici ea nu știa unde merge și de unde vine, unde ar putea ieși din acei codri înfiorători, pe unde nu intrase om pămîntean niciodată; pribegea copila de pe stîncă pe stîncă, din munte în vale și din vale în deal, din codri în tufișuri și din tufișuri în codri, nutrindu-se cu smeură, mure, alune, fragi, jir, ghinde, corobețe și rădăcini. Și de ce mergea se înfunda tot mai tare în codri. Odată fiind lîngă un pîrîu limpede de munte își vede fața în el și rămîne uimită de frumuseța ce zări în apă, dar o lovește și o adîncă jale, că nu poate vorbi și cînta, să-și facă voie bună. Astfel trăi ea cam trei ani singură ca o căprioară, neputînd scoate nici un cuvînt din gură și neîntîlnindu-se cu suflet de om. Zîna însă o scutea pe nevăzute să nu i se întîmple nimic, alunga lupii și urșii, mistreții și șerpii din giurul ei. Cînd o prindea somnul, ea se urca pe un copaciu înalt și între crengile lui dormea mai liniștită și mai bine, decît pe toate dricaiele și perinile din lume. Odată i se făcu milă zînei de ea și îi trimete un fecior de împărat, care încă rătăcise prin cei codri, umblînd la vînat cu pușca-n spate. Cum o vede feciorul cel de împărat dormind între crengile copaciului, rămîne înmărmurit de atîta frumseță. O deșteaptă și o roagă să se coboare jos. Dar ea era mută, nu putea vorbi, fără de înțeles înțelegea vorbele lui și-i făcu semne că bucuroasă ar merge cu el oriunde, ci ea e mută. Nu face nimic, zise prințul, vino cu mine, fii-mi nevasta mea, nu am grijă că nu poți vorbi; Dumnezeu e bun, da de ți-a da și grai; dar chiar să nu-ți deie, eu nu merg fără tine de sub acest copaciu, să știu că aș muri chiar așteptîndu-te, că și de voi merge, tot trebuie să mor de dorul tău, căci altă ființă sub soare nu pot afla, care să fie mîndră ca tine. Fata se înduplecă și coborîndu-se jos din copaciu merse cu prințul acasă, unde se cununară și mare nuntă făcură.

La un an după cununie făcu crăiasa, (că acum era crăiasă căci murind tatăl prințului, acela rămase crai în locul tătîne-său), născu, zic, crăiasa un copil frumos de gîndeai că e rupt din soare. Mare bucurie era în casa lor. Lumea zicea că crăiasa cea frumoasă a făcut un copil chiar ca ea de mîndru; iar fetele care s-ar fi măritat bucuroase după prințul, ziceau că crăiasa cea mută a născut un copil, dar poate că n-a trăi, ori și de va trăi, va rămîne mut ca mumă-sa. Așa cobesc muierile în răutatea inimei lor, din rîncoare, vezi bine.

Nu mult după botezul copilului, cînd era crăiasa singură acasă și-și legăna copilul, intră zîna Ilina la ea și o întrebă:

— Spune-mi drept, intrat-ai în casa de către răsărit?

Ea făcu cu capul că nu.

— Nu ai intrat?

— Nu!

Te mai întreb odată: intrat-ai ori nu?

Și biata crăiasă iar face semn cu capul că nu.

Atunci zîna ia copilul din leagăn și se face nevăzută.

Mai ia copilul dacă ai de unde!

Cu cît fu bucuria de mare la nașterea pruncului, cu atît fu acum supărarea mai mare. Vremea însă le schimbă toate. Peste un an are crăiasa alt copil, mai frumos decît cel dintîi. Acum bucuria le era nespus de mare; ospețe peste ospețe, veselii peste veselii, dar odată cînd era iarăși numai crăiasa singură acasă și-și scălda copilul, se ivește zîna Ilina, pe unde și cum știa ea și zice crăiesei:

— Fost-ai în casa de cătră răsărit a palutei mele?

Crăiasa iar face din cap, că nu a fost.

— Nu ai fost?

— Nu!

— Și zici și a treia oară că nu ai fost?

— Nu! Atunci iar se face nevăzută ducînd cu sine și pe acest copil.

Supărarea acum nu avea margini. Nu se puteau din destul mira cum și cine le fură copiii, unul din leagăn și altul din ciupă. Unii curteni își dau cu socoteala că crăiasa e în legătură cu Necuratul, și acela-i fură copiii; alții ziceau, și cu deosebire muierile, că mamonul a norocit-o de s-a făcut crăiasă și că ea îi datoare să-i dea lui rodul pîntecului; alții ziceau că e strigoaie și-și omoară ea copiii, ori îi mănîncă. Știți dumneavoastră cîte iscodesc oamenii. Craiul, în supărarea sa, chemă senatul țărei, bătrînii norodului, să chibzuiască și să judece ce ar fi de făcut? Și horărî senatul țării să-i mai dea grație încă un an și dacă va mai naște un copil și nu va avea grije de el, să nu i-l fure, atunci să o arză de vie în foc. Și începu biata crăiasă a plînge și a se ruga lui Dumnezeu din toată inima să-i mai deie un copil, că va griji mai bine de el. Și o ascultă Dumnezeu; la anul iar avu un copil. Nu se mai bucura curtea crăiască așa tare de el, crezînd, că vor păți ca mai nainte. La cîteva zile veni iar zîna Ilina la crăiasă și-i zise:

— Spune-mi drept fiica mea, fost-ai tu în casa palatului meu cea de cătră răsărit? Crăiasa, spăimîntată, voi să mințească și acum, dar aducîndu-și aminte că de-i duce și copilul acesta ea va fi arsă de vie, îi spuse adevărat:

— Fost-am în casa a 13-a și fie-ți milă de mine și mă iartă!

Atunci zîna îi dezlegă limba de putu vorbi, băgă mîna în sîn și îi scoase și ceilalți 2 copii de o sută de ori mai frumoși și se depărtă de la ea zicîndu-i:

— Te iert, ci mai mult să nu greșești, nici să mințești în toată viața ta!

Acum să fi văzut bucurie și veselie, crăiasa putea vorbi și avea trei feciori ca rupți din soare, iar craiul zicea: „Doamne mulțămescu-ți, că m-ai fericit”!

Morală: Nu face peste voia mai marilor; ai greșit, nu minți, ci descoperi greșala ta, că de nu tot iese la iveală și te face de rușine. Mărturisirea, cît de tîrzie, aduce mîntuire.