Noul poet laureat al Angliei

 

Un eveniment care va fi întâmpinat in restul lumei mai mult cu un zâmbet, s'a săvârșit in ziua de 9 Mai in Anglia.

Primul Ministru englez, Ramsay Macdonald, a recomandat regelui său și acesta a aprobat, numirea ca poet Laureat al Coroanei în persoana lui John Masefield.

Anglia se supraviețuiește până și’n literatură. Obiceiul medieval ca regele să-și aibe bardul atașat pe lângă persoana sa, e păstrat cu sfințenie, deși la moartea recentă a lui Robert Bridges, predecesorul lui Masefield, câteva ziare sau întrebat dacă această defrocă mai merge cu concepția literară de azi. Poet laureat însemna intr-adevăr acel stadiu literar medieval, în care poetul era un animal de Curte. De mult însă Curtea a fost înlocuită prin public, singurul care citește și susține pe poet. E de întrebat dacă simpaticul rege al Angliei a citit un vers de Masefield, ori auzise chiar de un contemporan al său cu acest nume. E drept, tradiția engleză are destul compromis — și mai ales prudență — în ea, ca să prevadă recomandarea poetului laureat, direct și personal, de către Primul Ministru, totdeauna mai citit și mai bine informat asupra supușilor Majestăței Sale.

Așa se face că’n ziua numită, pe când onorabilul John Masefield, unul din cei mai sfielnici oameni pe care-i posedă Anglia lui Bernard Shaw, da de mâncare mânzului său intim, în prezența unui asin alburiu ce-și aștepta cu resemnare rândul, s’a pomenit cu un crainic regesc aducându-i următoarea pergamenă :

Oficiul Lordului Șambelan

Palatul Buckingham

9 Maiu, 1930

Regele a avut grațioasa plăcere să numească pe Domnul John Masefield, doctor în Litere spre a fi Poet Laureat Ordinar al Majestăței Sale, în locul lui Robert Bridges, decedat.

Deși poet mare, Masefield a fost adânc impresionat, cum mărturisește singur, de marea distincție, care mai mult decât titlul, oarecum glumeț, înseamnă o preferință față de poeți ca Walson, Kipling. Bynion, De la Mare sc., ale căror nume, împreună cu al său, o săptămână au circulat pe lista de pronosticuri a tuturor ziarelor.

Emoția s'ar fi colorat însă melancolic, dacă odată cu hrisovul regesc, un ziarist șugubăț i-ar fi strecurat, așa, de curiozitate, lista predecesorilor săi în timpi:

Ben Jonson 1619, Sir William Davenant 1638, John Dryden 1670, Th. Shadwell 1688, Nahum Tate 1692, N. Rowe 1715, Rev. L Eusden 1718, Colley Cibber 1730, W. Witehead 1757, Th. Warton 1785, H. J. Pye 1790, Robert Southey 1813, Wordsworth 1843, Lord Tennyson 1850, Alfred Austin 1896, Robert Bridges 1913. Câte nume dintre acestea abia de se mai pot găsi azi in Duciada lui Pope și alte cronici satirice ale vremei !

E drept, fată de acești predecesori, poetul Laureat de azi, nu mai primește dela Palat nici damigeana cu vin cu care era dăruit anual Chaucer, nici poate, cele 72 de lire pe care le primea Lord Tennyson. În schimb, o pudoare literară evoluată nu-l mai lasă să scrie poeme la comandă în slava regelui și strămoșilor, sau numai a evenimentelor, și Masefield s’a și grăbit să afirme în primul interview acordat presei că muza sa nu cunoaște astfel de îndeletniciri.

De fapt Masefield e un om ce merită puțin mai mult decât ciudatul titlu. Viața lui e tipic personală. Născut în Liverpool acum 55 de ani, a suferit chemarea mărei într’un chip ceva mai crud decât acela al poetului de mai târziu. Sărac, fără căpătâi, a luat-o razna, spre America, pe un vapor care l-a primit ca băiat de cabină. La New-York, mizerie. Dela tejgheaua unui bar, trece ca lustruitor de alămuri într’un hotel unde forța lui mai îl intitula — fără adaus de salar — la rolul de împăciuitor al clienților scandalagii ori neplatnici. Întors în țara sa începe să scrie. După ani de uși închise, capătă o întrebuințare la Manchester Guardian. Din Manchester vine la Londra, unde e descoperit de Granville Barker în legătură cu niște cântece marine pentru o piesă a Iui Shaw. De aci, succes, nume, faimă ; bursierul lui Apollo, înainte de a fi, fictiv, al Regelui, se instalează fericit, în mijlocul familiei și animalelor sale, la țară, lângă Oxford, unde își construiește un teatru al său, la care joacă piese cu țăranii vecini, așteaptă cu anotimpul vizita sturzilor și privighetorilor, și iese din obscuritate, din când in când, cu câte o poemă mare.

E autorul lui Everlasting Mercy (îndurarea veșnică) poem de savoare aspră, al Baladelor Apelor Sărate, al legendarului Reynard the Fox, și lui Right royal, unde descrie cu mare răbdare o cursă de cai. Dealtfel e un mare poet descriptiv, marea și peisajul de țară, englez, având într'nsul pe un Turner ce cultivă în scris „ce sel de la force, l’amertume". Prozatorul ne-a dat Sard Harker, cu aventuri de junglă tropicală, iar autorul dramatic, o Nativitate, stil Oberammergau, de s’a jucat acum câțiva ani cu atenție națională pe lespezile catedralei din Canterbury.

Consacrarea sa recentă a fost salutată de confrații săi, ca și de presă, cu toată cordialitatea.

Printre alții, Chesterton în modul următor : „E un poet de o rară frumusețe, și sunt vesel de vestea ce o primesc. Dar nădăjduiesc că va continua să scrie poeme despre beția piraților”.