Noul camarad
În ocnă, — țintirimul de cugete pătate —
La poartă unul bate.
Nu i-au fost pus pe spate veșmântul cenușiu
Lințoliu trist ce-mbracă p-un îngropat de viu:
El are-o rămășiță de straie militare.
Și toți nenorociții, care ciopleau în stâncă,
Priviră cu mirare
Ciudata arătare,
Ce mai avea pe umeri vagi urme de galoane,
Și i se-nfățișară, corecți ca în saloane:
— „Eu, zăpăcit d-alcol,
Am făptuit cinci spargeri de case ș-un viol”,
— „Eu, o delapidare”.
— „Eu, falsuri mari în scripte”.
— „Eu jefuiam de scule cadavrele din cripte”.
— „M-am cununat cu două
Neveste legiuite, —
Bigam sunt, păsă-mi-te”.
— „Eu, am ucis pe maica”...
— „Dar tu... dar tu ce stai ca
Vițel la poarta nouă”?...
Îl întreabă răstit
Pe cel curând venit,
Îl întrebă ocnașul cel mai bătrân din ceată.
— ,,Ce cați la noi? Arată
Și tu, ce val vrăjmaș
Aici te-a lepădat?
Care ți-a fost păcatul?”
— ,,Eu”? bâlbâi-ntrebatul...
„Am fost... am fost... ostaș...
„Și țara... mi-am trădat...”
Cu scârbă toți ocnașii de el s-au depărtat,
Și-n stâncă ei loviră cu forță ca titanii,
Spre-a-năbuși ecoul sinistrei spovedanii.