Noi și Biserica

Jump to navigation Jump to search
[Noi și Biserica]
de Ion Luca Caragiale
În Universul, 7 Ianuarie 1900, Notițe critice, semnat: Caragiale; neretipărit.


Încă de mult, lumea noastră românească nu mai merge la biserică.

Oamenii de sus, de mijloc și de jos au uitat de mult cărarea ce duce la locașul icoanelor.

Boieri, ostași, negustori, meseriași, dascăli, slujbași, mari și mici, s-au lepădat de datoriile către legea lor creștinească — toți sunt astăzi liberi-cugetători.

Și, firește, dacă dumnealor sunt astfel, trebue și femeile dumnealor să fie tot astfel, adică libere-cugetătoare, și, prin urmare, cum ar putea să fie copiii dumnealor altfel decât sunt mamele, adică altfel decât liberi-cugetători!


Dar să nu exagerăm.

Boierimea, ostașii și slujbașii, deși liberi-cugetători, tot mai merg uneori să auză, dacă nu chiar s-asculte, evanghelia — anume când M. S. Regele se duce cu ceremonialul obicinuit, la zile mari, ori la Mitropolie, ori la Sf. Niculae în Șelari, ori pe malul gârlii la Bobotează.

De altă parte, tinerimea și damele se abat uneori la câte o biserică high-life, și, spre cinstea lor, trebue să mărturisim că sunt pătrunse de tot respectul cuvenit casei Domnului: atât tinerimea cât și damele se prezentă acolo gătite cu toată-ngrijirea. Atâta numai că vorbesc cam prea tare.


O fi aceasta bine sau rău, — că s-a lăsat adică lumea noastră de biserică — nu o pot spune, căci n-am în această privință nici o părere hotărâta.

Poate, după cum zic unii, să fie bine, poate că lipsa de aplecare către religie să fie dovada unui spirit care se emancipează lesne de ideile învechite și devine astfel mai susceptibil de idei nouă, de progres intelectual și moral.

Poate, dinpotrivă, după cum zic alții, să fie rău , poate că lipsa aceasta să fie dovada unei porniri la descreierare, la o scădere, la o înjosire progresivă intelectuală și morală, la o din ce în ce mai mare pierdere a omeniei.

Nu știu deocamdată cine să zic că au dreptate — pesimiștii ori optimiștii; trebue să mai mă gândesc mult la această întrebare. Dar până s-ajung a-mi da un răspuns, voiu să consemnez aci în fuga condeiului câteva observațiuni, pe cari le fac de mult.


Pe câtă vreme bisericile noastre românești ortodoxe, părăsite de credincioși, mai ales în Capitală și-n orașele mari, decad pe văzute, pe câtă vreme toaca și clopotele noastre fac zgomot de-a-surda, ne mai aflându-se urechi care să le-nțeleagă glasul și chemarea, pe câtă vreme o biată prescură și câteva lingurițe de vin ajung unui trist altar pe multe dumineci — ce se-ntâmplă în altă parte?

Ia sa vedem.

Treceți, vă rog, foști creștini ortodocși, astăzi liberi-cugetători, treceți dumineca dimineața pe la frumoasa catedrală catolică a Sfântului Iosef, pe la Bărăție, pe la biserica protestantă și pe la cea calvină; treceți, vă rog, foști creștini ortodocși, compatrioții mei, liberi-cugetători astăzi, treceți vineri seara pe la sinagogele mozaice — și vedeți ce se petrece acolo, în acele locașuri clădite de oameni pentru adăpostirea sfintei credințe în Dumnezeu, lăsate lor de la moși-strămoși.

Vedeți, ce de lume! Ce de oameni, ce de femei și de copii!

Priviți-i! Bogați și săraci, voinici și neputincioși, tineri și bătrâni. Sunt între ei învățați deosebiți și oameni de rând, ființe, pe drept ori nu, mândre și ființe umile, oameni cu griji zdrobitoare și oameni fără nici o grije; toți vin să-și ridice acolo sufletul, ascultând cuvântul Domnului, toți vin acolo să se roage împreună Lui, cum I s-au rugat și părinții lor, și să-nvețe pe copiii lor a se ruga ca dânșii.

Sunt între ei bravii și cuminții Germani, Francezii cei subțiri la minte și nobilii Italieni, și alte neamuri strălucite ale Europei, și îndrăzneții Unguri și neînduplecații Evrei.

Intrați, foști creștini ortodocși, astăzi liberi-cugetători, intrați după acești credincioși în sfântul pentru ei locaș.

Ascultați cum răsună, legănându-se între-naltele bolți, acele cântări înălțătoare în slavă. Ia uitați-vă cum, cu capetele plecate, se lasă acei oameni pătrunși de bine-facerea A-tot-Țiitorului.

Vedeți-i voi, cari sunteți totdeauna posomoriți, cum, după ce s-au împărtășit de acea binefacere, ies toți cu fețele senine și vesele.

Și dacă, liberi-cugetători, nu mai puteți crede în Dumnezeu, căci nu mai sunteți în stare să-L vedeți, pe El care s-arată pretutindeni afară decât în sufletul vostru, nu puteți crede nici măcar în ce vedeți la acești semeni ai voștri? Nu înțelegeți voi, cari tot vă plângeți de slăbiciunea „noastră” față cu ei, ce întăriți ies după ce s-au rugat și au primit binecuvântarea?

Și dacă nici atâta nu-nțelegeți, nu v-aduceți aminte barem de o vreme nu tocmai depărtată, când părinții voștri, cari dorm sub umbra crucii, cunoșteau izvorul acelei întăriri binefăcătoare și știau să s-adape la el?


Părinții voștri!

Prăpastie de vreme nemăsurată între ei și noi! Mii și mii de ani va fi trecut de la viața lor până la a noastră, și tot nu li s-ar fi șters mai bine din inimile copiilor, pomenirea și dragostea și evlavia și felul.

Ei au crezut și s-au închinat, și sufletele lor găseau mângâiere și tărie în închinăciune.

Noi nu ne mai închinăm, fiindcă nu mai credem.

Sufletele noastre nu mai au nevoie de mângâiere, inimile noastre nu mai au nevoie de tărie, fiindcă sunt de piatră, și din piatra aceasta scăpărăm scânteile liberei-cugetări, noi Românii foști ortodocși, cari suntem mai deștepți, mai luminați, mai mândri, mai puternici decât toate neamurile lumii.

Închine-se Asia, bătrâna înțeleaptă, și nobila și ingenioasa ei fiică Europă! închine-se Africa cu toate negrele ei seminții! închine-se iscusita Americă!

Noi — nu ne-nchinăm.

Închine-se nerozii!

Filosofia noastră se pune mai presus de nevoia închinăciunii!

Clopotele — zgomot! Icoanele — fleacuri! Credința — moft!

Închiză-se bisericile, surpe-se zidurile lor!

Părinții noștri cari le-au zidit erau niște barbari, niște primitivi, fără nici o cultură serioasă; ei nu aveau spiritul de examen.

Noi suntem oameni moderni.

Măture-se dărâmăturile bisericilor, ca să se deschidă locuri largi, piețe vaste, pe cari, după cerințele progresului, să se zidească oteluri mărețe și cluburi politice, teatre de varietăți și burse de comerț!

Și nu care cumva să-ndrăznească a ridica glasul cineva! În cazul cel mai bun pentru dânsul, ar fi un om ridicul.

E destul că biserica e tolerată!


Un slujitor al altarului, când stetea sub loviturile unei cumplite prigoniri, unei năpăstuiri strigătoare la cer, izgonit și maltratat ca odinioară Sf. Ignatius al Constantinopolei, mi-a spus cu adânc amar:

— Nu le e frică, fiule, de bătaia lui Dumnezeu?

— Nu părinte, i-am răspuns, nu e frică nimănui de bătaia cui nu crede că este.

Ai uitat că ai de-a face cu o lume, care nu crede în Dumnezeu? cu o lume căreia nu i-a fost frică să prefacă în pușcării locașurile sfinte, închinate credinței străbune, unde zac osăminte de măreți voevozi?

Se va mai schimba lumea noastră românească? va mai vrea Dumnezeu să o reîntoarcă la dânsul?

Dumnezeu știe!


Deocamdată, copiii noștri vor merge pe calea noastră cuminte. De ce avem școli românești, în care urmează înaltele învățături ale omenirii? Pentru ca să ni-i lumineze și să ni-i crească.

Din aceste școli naționale, ies pe fiece an sute și mii de viitori cetățeni luminați, toți liberi-cugetători, plini de despreț pentru vechea rătăcită credință creștină, astăzi demodată, ridiculizată, scuipată!

Ei au învățat o religie mai omenească decât cea creștină, o religie care predică nu mila și îngăduința, nu blândețea și omenia; o religie aspră, care predică omului:

Ești o fiară! Ghiarele tale și colții tăi sunt deșteptăciunea și șiretenia; fii perfid, crud, neîngăduitor cu semenii tăi!

Nu te uita o clipă în sus spre cer; aci, în jos, pe pământ, uită-te cu ochii-n pariu, ca și cum ai avea patru picioare; aci pe pământ se isprăvește tot pentru tine.

Ești fiară, fii fiară.

Fiarele n-au biserică, fiarele nu se-nchină, fiarele n-au Dumnezeu!