Nocturnă (Léon-Paul Fargue, Emil Gulian)

 

UN braț pătat cu aur alunecă din arbori
Și prinde să coboare, se clatină-între ramuri.
Și frunzele și florile, se strâng și se-înțeleg.
Văzui șarpele mare alunecând prin seară.
Diana se apleacă pe lac și-și pune masca.
Un pantof de mătase aleargă-n luminiș,
Ca o chemare a cerului care atinge zarea.
Și bărcile nopții sunt gata de plecat.

Alții-or veni să șadă pe scaunul de fier,
Alții-or vedea acestea când eu nu voiu mai fi.
Lumina va uita pe cei care-au iubit-o.
Nici o chemare nu va reînsufleți fața.
Nici un suspin n-o face iar să răsune-amorul
Și ferestrele noastre vor fi stinse.
Doi străini doar, vor merge de-atunci în lungul străzii,
Vocile,
Alte voci vor cânta și alți ochi vor mai plânge
Și într-o casă nouă.
Totul va fi pierdut, totul va fi iertat,
Proaspătă va fi truda, pădurea va fi nouă
Și poate într-o zi, pentru prieteni noi,
Va ține Dumnezeu tot ce ne promisese.