Nobilul poem

Nobilul poem de Gavriil Stiharul

Mi-e ochiul șoarece rozând slovele de tuș,
cum strunele viorii roase de arcuș
întorc la Cer pe îngerii-n cădere
să ne vegheze căile-n tăcere.

Ne vom cunoaște poate-n vis sau pe o stea,
departe de lumea care nu ne vrea,
ne vom cunoaște poate-n Nobilul Poem,
când, logodiți de lună, vom păși solemn.

Voi pune un luceafăr strajă la intrare
ca moartea, în trista ei însingurare,
să nu-ndrăznească să te fure din baladă,
precum leoaica sfâșiind din pradă.

Când raza lui va osteni în priveghere
și lumea va rămâne firavă părere
vei șterge oare netrebnicele cuvinte
ale unui poem ce sfințește sau minte?