Noaptea de august

Jump to navigation Jump to search
Noaptea de august
de Alexandru Macedonski


Atâta știu, că era noapte, dar nu și veacul când era...
Terasa de granit înaltă părea-n lumină că plutește
Și pe un cântec de teorbă că urcă și se-nsuflețește,
Pe când mai jos nedeslușirea unui oraș se resfira --
Treptat mai ștearsă și mai stinsă, pe când, în sus,
    fără-ncetare

Curgea o-ntreagă adâncime și se lărgea o-ntinsă mare,
O mare ce, nețărmurită, se tot ducea cu gând cu tot,
Sub înserarea viorie și înstelarea-nfloritoare,
Când spre-o planetă, când spre alta, și dintr-un soare
    spre alt soare...

Ș-atâta știu: că era noapte, și ca să știu mai mult nu pot,
Decât c-acea terasă albă și largul cântec de teorbă
Erau și zbor nebun de aripi, erau și zbor de-naltă vorbă,
Dar spre-a cuprinde clipa de-aur n-a fost Parnas și nici Olimp,

Și de-a fost ieri, sau cine știe în ce trecut de loc și timp,
Se desprindeau din armonia ce depărta de ea pământul,
Priceperi ce-n eternitate își împingeau mereu avântul,
Și ce spirale nesfârșite, nălțimea nu-și mai măsurau
Neprăvălindu-și-o vreodată nici chiar atunci când coborau.
Și hotărând că-n tot ce este nu e nimic decât cuvântul,
Căci singur el mișcare sfântă, în orice parte să-l trimeți
Ființă dă oricând voinței, schimbând-o-n sori și în planeți;
Sau pestetot fluidizând-o în proteismul cugetării,
Ce poartă timpul, ca și locul în revărsările mișcării,
Și ce din ea destăinuiește colori și forme și simțiri,
Alcătuind chiar vecinicia prin nencetatele-i clădiri --
Căci vecinicia ce nu-ncepe și nu sfârșește niciodată
Se zămislește-n toată clipa printr-o zidire nencetată.

Dar punți de stele peste-abisuri muiau adâncu-n strălucire
Și se simțea că-n orice parte e Dumnezeu, că-n orice parte
Aceeași viață neînvinsă își duce valul mai departe.
Că sori ce n-ar fi din lumină pentru privirile-omenești
Mai sus azvârl-această viață ce-n veci de-a noastră se
    desparte,

Că forme care n-ar fi forme trăiesc sub alte bolți cerești,
Că ochi privesc din orice goluri, dar că nu-ncap în orice minte
Pe când nemărginirea-ntreagă e o-ncâlcire de cuvinte
Cu tâlcu-n repedea schimbare a trecătoarelor clipiri
Și că e-ntotdeauna altul ce minte-n veci și-n veci nu minte,
Că-și potrivește înțelesul pe-orice vârtej de-nsuflețiri --
Și fie că priveam abisul, și fie că priveam pământul,
Răpit de-aceeași adâncime, sporit simțeam că mi-e avântul.
Urcam spre culmea Prea Tăriei — eram pe sânul Prea Tăriei
Și noaptea se urca cu mine spre culmea vecinicei lumini.

Cu chei de aur deschisesem porți ce pe veci păreau închise,
Pe Isis nudă o scosesem din cupa florilor de crini --
Din taina sfântă a mișcării înțelegeam pe Dumnezeu,
Căci o trăiam în întregime trăind pe-a sufletului meu,
Ghiceam în pulberea de aștri nenumărate oști de îngeri,
Iar bucurii ce au să vie se desprindeau din orice plângeri,
Știam că Dumnezeu e vecinic și vecinic mă simțeam și eu.