Sari la conținut

Noapte pe mare

Noapte pe mare
de Heinrich Heine, traducere de Ion Bentoiu
Publicată în Convorbiri literare, an. 46, nr. 12, 1912, p. 1352


Bogată e marea de perle
Și bolta cu spuza-i de stele,
Dar inima mea cu iubirea
E mult mai bogată ca ele.

Și marea și cerul sunt mari
Dar inima mea e mai mare,
Iubirea-mi întrece-n lucire
Și stele și mărgăritare.

Tu, mică și dragă copilă,
Te-ndură și vino la mine,
Căci inima-mi, cerul și marea
De dragoste toate sunt pline!

* * *

Pe bolta cerului senin
Aș vrea să pun o sărutare,
S-apăs cu sete gura mea,
Apoi să plâng cu disperare.

Căci stelele de sus sunt ochii
De dragul cărora suspin;
Clipesc la mine și mă chiamă
Din bolta cerului senin

Spre bolta cerului senin,
Spre ochii plini de dulce dor,
Cucernic brațele ridic,
Mă rog de dânșii și implor:

«Lumini iubite, ochi duioși,
Vedeți de slufetu-mi stingher!
Aș vrea să mor, ca să vă am
Pe voi cu-ntregul vostru cer...»

* * *

Din ochii cerului, sclipind,
Scântei de aur cad în jos
Și simt în noapte, plin de drag,
Cum crește sufletu-mi duios.

Voi, ochi ai cerului de sus,
Pe suflet plângeți-mi mereu,
În sfinte lăcrămi să-necați,
Durerea sufletului meu.

* * *

În visări se pierde gândul,
Cântă valul în surdină,
Cufundat în întunerec
Stau pe patul din cabină.

Prin fereastra ce-i deschisă
Eu privesc în sus la stele,
La iubiții ochi din ceruri,
Dulcii ochi ai dragei mele!

Către bolta depărtată
Cat într-una gânditor,
Până când îmi ia vederea
Un subțire văl de nor...

* * *

În șubredul perete de scândură, pe care
Adânc pierdut în visuri, îmi razim capul meu,
Sălbatecele valuri lovesc fără-ncetare,
Se zbuciumă mereu
Și tainic ele-mi spun:
«Tovarășe nebun!
Prea scurt îți este brațul și ceruri prea departe
Și stelele sunt prinse de iscusitul faur,
Cu ținte tari de aur.
Zadarnică dorință, zadarnice suspine,
Hai, culcă-te mai bine»!

* * *

Visam o depărtată și tainică câmpie,
Domnia zăpada albă pe întinderea pustie...
Sub stratul de zăpadă zăceam acoperit,
Dormindu-mi somnul morții, uitat și părăsit.

De sus, din înălțimea ce-n noapte se pierdea,
Doar tainicele stele priveau spre groapa mea.
Iubiții ochi! Puternic lucea a lor privire,
Tăcută și senină, dar plină de iubire...

(Die Nordsee, 7)