Noapte de iarnă (Vlahuță)

 

Vîntul șuieră în noapte, vaiete bocesc prin ramuri,
Întețit omătu-n spulber bate zuruind în geamuri;
Vălmășag de glasuri strigă prin văzduh. Eu, la căldură,
Povestesc singurătății — luînd vorbelor măsură —
Cît de mici și cît de albe-s mîinile iubitei mele,
Și ce dulce mi-e robia cînd mă-nlănțuie cu ele.

Și cum stau așa-n migala rimelor viclene, iată
Că în liniștea odăii simt, ca o suflare-nceată,
Lunecarea unei umbre... Un moșneag îmi stă-nainte;
Zgriburit de frig spre mine tinde mîinile lui sfinte,
Ca desprinse de pe cruce — mîini de trudă și-ndurare,
Mîini ce poartă semnul jertfei și-al durerii seculare —
Și-nțeleg, fără să-mi spuie, cine-i, și de ce-a venit...
Ca un vinovat, privirea în pămînt mi-o plec smerit,

Și-n tăcere-ascult cum ninsul picură topit în păru-i...
Veche temniț-a minciunii, sub ce adevăr te nărui !
Tot e nou. Pe-o lume nouă mîndru soarele răsare.
Preot săvîrșind o taină în altar moșneagul pare;
Iară mîinile lui goale eu de daruri le văd pline.
Și pe cînd altă ființă simt că se deșteaptă-n mine,
Pe cînd gura mea-ncleștată un cuvînt nu poate spune,
Toate gîndurile mele se prefac în rugăciune...