Nimic nou...

Sari la navigare Sari la căutare
Nimic nou...
de Ion Luca Caragiale
Apărut în Universul, 25 Ianuarie 1910, semnat: Caragiale; neretipărit.


„Nimic nou pe lume” — cine a spus-o, mare vorbă a spus, cu toate că, după chiar vorba lui, nici el nu spunea ceva nou.

De câte ori vedem o modă nouă — ori o pălărie mai mare decât persoana care o poartă, ori o pereche de cipici mai mici decât picioarele care le-ncalță — să nu zicem: „a ieșit la modă cutare lucru”, ci „iar a venit cutare lucru la modă”.

Ca pentru toate modele, tot astfel trebue să zicem și când e vorba de o nouă școală artistică sau literară... „Iar ...”

Un exemplu:

Poporanismul este o școală literară nouă la noi, în care se produc de la o vreme excelente lucrări în versuri și în proză, și care, probabil, are să însemneze cândva o epocă strălucită în istoria literaturii românești. Despre această școală s-a desbătut și se desbate mereu; firește, ea are partizani și adversari, și unii și alții oameni de talent și de spirit; dar, printre amatorii de litere române, acela care nu face parte din niciuna dintre cele două tabere gândește, desigur, ca noi, că școala în artă nu face aproape nimica, ci talentul face totul; că ori de ce școală ar fi un scriitor, dacă are talent, poate face lucruri prețioase, iar dacă n-are talent, nu poate face decât lucrări lipsite de valoare, fie de orice școală ar fi.

Zilele trecute discutam cu un prietin, om învățat — care nu desprețuește, cum au obiceiul în genere oamenii învățați, pe un om neînvățat, și stă bucuros de vorbă cu el, tocmai ca să-l lumineze — despre noua școală poporanistă.

— Școala aceasta nu e tocmai nouă cum ți se pare dumitale, mi-a zis omul învățat, și pot să-ți dau numaidecât dovada... Iată...

Atunci a scos dintr-un raft al bibliotecii lui o cărticică veche, în care mi-a arătat să citesc următoarele:

Între alte publicațiuni însemnate, anul acesta (1838) a apărut și un nou roman al d-lui Charles Didier. Este o lucrare cu tendență democratică, în care sunt glorificate nobilele instincte ale unui copil din popor, întru susținerea teoriei că devotamentul și sentimentul datoriei, înnăscute la omul din popor biruesc totdeauna asupra personalității exagerate și sensualismului brutal care se desvoltă tocmai la oamenii din înalta societate; cel mai cald și mai frumos altruism de o parte, — de alta, cel mai odios și mai rece egoism.

Eroul romanului lui Didier este un tânăr țăran de la munte. Mama acestui copil a suferit în viața ei multe necazuri — materiale, din pricina sărăciei, morale, din pricina lipsei de educațiune, pe care o simte totdeauna, fiind înzestrată cu înalte calități intelectuale. Așadar, voind să scape pe băiatul ei de chinul ignoranței, îl trimete, cu mari jertfe, în școli. Băiatul, silitor pe cât de inteligent, ajunge tânăr învățat, și se gândește acum pe ce cale să pornească în lume. Se uită în toate părțile, și toate căile i se par ori sterpe, ori necurate. Un moment, îl apucă un fel de descordare, acea criză a sufletelor tinere cari au sperat prea mult de la viață și înțeleg că ea le va da în schimb prea puțin.

În această criză sufletească, se hotărăște să-și vânză moșioara din munți, după moartea mamei, și — realizând o sumă modestă, pleacă să călătorească în lume... În Italia face cunoștință cu o nobilă ducesă, femeia unui bătrân duce foarte dulce, un serenisim zaharisit, care îngăduie soției sale, fiind bărbat politicos, să facă legături prietenești cu orice tânăr călător prezentabil.

Cine e deprins cu citirea poveștilor trebue să înțeleagă că din întâlnirea tânărului erou, copil din popor, cu nobila ducesă, are să rezulte încurcătură mare. În adevăr, eroul, plin de virtuți plebeiane, se înamorează, ca lovit de trăsnet, de tânăra eroină, care și ca e plină de virtuți patriciane. Din nenorocire însă — firește că un roman fără nenorocire nu se poate — în același timp a pus ochii pe eroină și un alt erou, un tânăr conte corsican. Acesta e un tip de om infam lipsit de orice sentiment de probitate, capabil pentru un capriciu de moment, să distrugă viața altuia — laș, asasin... în sfârșit, personificarea tutulor ticăloșiilor închipuite — ca orice tip de aristocrat, într-o operă democratică.

Ducele, fericitul soț al eroinei, sigur că nobila-i soție nu e capabilă de vreo trădare, le dă voie celor doi rivali să-și facă mendrele pe lângă dânsa. Pe tânărul om din popor îl stăpânește sentimentul onoarei și al datoriei; rezistă pasiunii lui, iubește, dar se abține de la orice manifestație alta decât platonică. Infamul nobil însă, contele corsican, crescut în doctrina violenței și dreptului celor aleși prin naștere, recurge, pentru satisfacerea pasiunii sale, la cele mai mișelești mașinațiuni și izbutește să compromită pe ducesa chiar în ochii rivalului său plebeian. O explicațiune îl dezamăgește pe acesta, dar viermele bănuelii tot i-a lăsat o rană ascunsă în fundul sufletului, suflet bolnav oarecum de mândrie. Chinuit de gelozie și plictisit de obrăzniciile rivalului său, care-și dă ifose de biruitor fericit, îl provoacă la duel. Infamul, mai bine preparat în mânuirea armei, îl rănește. Rănitul este adus de chiar ducele într-un palat, unde-l pune sub îngrijirea de aproape chiar a nobilei eroine.

În vremea aceasta, tânărul conte ticălos încearcă să răpească pe ducesa prin violență; nereușind, fuge de teama unei pedepse, ca un laș, în fundul Corsicei. Ducele pleacă și el după niște daraveri în patria lui, și rămân în acel palat singuri, nobila patriciană și tânărul plebeian, în convalescență. Atunci... în sfârșit, se mărturisește el... O iubește... Și, neapărat, se mărturisește și ea... îl iubește.

Acum e acum... Acum începe teribila luptă între pasiune și datorie... Lupta fiind mai presus de puterile lui, eroul fuge, căci simte că dacă ar mai rămânea ar fi învins... Și el iubește în adevăr, iubește adânc, vede că e iubit, adânc iubit; dar... onoarea femeii, trebue apărată... Așadar, fuge, altă scăpare n-are: onoarea ei, decât fuga lui.

Rătăcește fugar pe toate potecile frumoase ale clasicei Italii. În singurătatea sălbatică a munților, în zgomotul vesel al strălucitelor cetăți, în umbra sfântă a catedralelor, în luminile profane ale carnavalului, o vede pe ea, numai pe ea, pretutindeni.

Din parte-i și ea, rămasă neconsolată, în liniștea serii, în tăcerea nopții, în ciripiturile dimineții, în larma zilei, îl aude numai pe el, pe el numai... pe el, pretutindeni, oricând. Desperată de suferința ei, chiamă în grabă pe nobilul său soț din depărtare, îl chiamă în ajutor... Îi cade în genunchi, îi mărturisește pasiunea ei, lupta ei între pornire și datorie, și-l roagă să-i tămăduie, dacă se poate, sufletul zdruncinat. Dar el, dulcele soț, se mulțumește să afle că nobila sa soție a rezistat ispitei și rămâne în credința că lipsa tânărului fugar, cu vremea, va aduce liniște în sufletul doamnei ducese. Și iar pleacă... la daraverile lui, fără grije.

Părăsită slăbiciunii ei, tânăra cade, îngrozită, în desperare. Încearcă toate mijloacele spre a uita... În zadar... Preoții, duhovnicii, la care se adresează îi dau numai consolațiuni vulgare. Ea rămâne inconsolabilă...

În sfârșit, din întâmplare, află că-ntr-o mănăstire se află retras un tânăr pictor, pe care o pasiune nenorocită l-a trimis în călugărie, unde și-a găsit omul pacea sufletească.

„Acela, numai acela are să mă-nțeleagă și să mă poată povățui!” zice ducesa, și pleacă să-l găsească la mănăstirea lui și să i se spovedească.

Omul deprins, cum ziceam mai sus, cu citirea poveștilor, înțelege desigur cam cine să fie acel pictor-călugărit.

Vai! fatalitate... Ducesa mergea la mănăstirea aceea să-și găsească liniștea, mângâierea, uitarea pasiunii ei... Și peste cine dă acolo?... Este el!... El, nobilul copil din popor, prea simțitor ca să o fi putut vreodată uita, prea onest pentru a nu căuta totdeauna s-o uite!

Eroina, biruită de pasiune, nu mai poate face nimica pentru fericirea și repaosul (?) nobilului său soț, dulcelui său soț. Totuși... e un totuși: nu vrea să rupă pe față legăturile maritale... Ar vrea, dacă se poate, ș-așa ș-așa... Iar tânărul om din popor, biruit și el de pasiune, nu știe la ce să se hotărască și la ce s-o îndemne: și lui parcă, dacă s-ar putea, i-ar plăcea ș-așa ș-așa.

Tot mai bravă însă femeia... Ea se hotărăște la un fel. Nu se mai duce la bărbat... Și probabil, acela nu se sinucide de desperare. Ea merge într-un castel al mamei sale, pentru a se gândi în liniște sub privirile augustelor portrete ale străbunilor ei, la modul cum, după atâta suferință, să trăiască amândoi fericiți.

În adevăr pleacă... Dar atâtea emoțiuni i-au zdrobit forțele... și maladia, care de mult o săpa, începe s-o copleșească... Când eroul vine la chemarea ei lângă ea, o găsește istovită... Nobila ducesă moare în brațele copilului din popor.


Să nu se crează că acest roman este o secătură literară, pe care ar putea-o scrie orice amator de notorietate. Nu. Departe de asta, Chavornay (căci acesta e numele eroului și titlul romanului) e o lucrare excelentă; conține părți de adâncă observație psihologică și momente serios emoționante, și e scris cu adevărată artă de stil.

ÎI recomandăm cu toată stăruința tinerilor noștri scriitori de școală poporanistă. Citirea acestui model de gen o să le folosească desigur foarte mult.