Nimic, nici chiar speranța...
Nimic, nici chiar speranța în suflet nu mai cântă
Când mut e viitorul și aripa ți-e frântă...
Departe lași în urmă al visurilor rai...
Și lacrima, chiar dânsa, când pică pe hârtie,
E rece ca înghețul din inima pustie
De florile din mai!
Nimic, nici chiar speranța în ochi nu licărește
Când ziua după ziuă bolnavă se târăște...
Și poate ca să fie de aur cerul plin,
Și poate s-aibă stele albastra adâncime,
Verdeață nouă, câmpul, pădurea, -ntunecime
Și râul alb, — suspin!
Nimic, nici chiar speranța în groapă după tine
Atunci nu mai voiește să vie, — și nu vine!...
Și poate ca să fie orice după mormânt
Dreptate omenească făcută unui nume,
O viață viitoare, și-n tainica ei lume
Noi aripi, — nou avânt!