Nimfă tânără Leuco...

 

Răsărit-a dimineața, de sub umbra untu val,
Tânăra Leuco, nimfa cu mărgeanuri în cosiță,
Și, mișcând ușor din șolduri, a ajuns până la mal,
Unde sta copilul Bachus și-mpletea cununi de viță.

Albe, ca o vale ninsă, și cu vine străvezii,
Sânurile mititele i se umflă ca doi muguri,
Iar de dânsele s-anină două semne viorii,
Două glume, domă benghiuri, donă boabe ca de struguri.

Nimfa tânără și zeul pe nisip își spun povești,
Se răstoarnă, se sărută, ea la sânul el îl strânge
Și râzându-i, îl întreabă «puiule, de unde ești?
El, cuminte, îi răspunde «sunt de unde nu se plânge.

Dar văzând urma de struguri, zeul far-de Dumnezeu
Își întinse lacom gura ca să soarbă dulcea rouă;
Nimfa închisese ochii, tremura, vorbea mereu
Și-mprejurul lui, întreagă, se-ndoia ca luna nouă.

Iar la urma când fu vorba pe întoarcere-napoi,
Pace s-o mai prindă valul, ca pe vechea lui stăpână.
Zeul își luase drumul, și de unde erau doi
Acum plânge numai dânsa... iar Oceanul o îngână.