Nicușor

Jump to navigation Jump to search
Nicușor
de Ioan Al. Brătescu-Voinești
publicat în Viața Românească, 1907


Copiilor mei

La marginea dinspre miazănoapte a orașului, pe malul iazului, e o grădină frumoasă în care sînt patru clădiri mari: a tribunalului, a prefecturii, a judecătoriei și a casieriei; restul grădinii e numai tufișuri dese de lemn cîinesc, de bațachină și de rugi, în care primăvara cîntă privighetorile de e o frumusețe. Chiar pe marginea malului e o movilă pe care cînd te-i sui, ai înaintea ochilor o minune de tablou. Aici sub mal, iazul umbrit de sălcii și de anini cu o moară vorbăreață; mai departe valea verde a Ialomiței, închisă în fund de dealurile viilor, pe culmea cărora stă de streajă mănăstirea; iar mai în fund, topită ’n aburi albăstrii, toată coama munților de la Piatra-Craiului pînă la Penteleu; în tot o priveliște frumoasă, de parcă ți se primenește sufletul uitîndu-te la ea.

Prin grădina asta e drumul lui conu Mișu, care șade alături, cînd e să iasă în oraș.

Cum trecea într’o zi din primăvara trecută, s’a opiit să asculte o privighetoare, care cînta de răsuna grădina; și fiindcă tufișul în care cînta era chiar alături, s’a aplecat să încerce: n’o putea-o zări? Cînd, ce să vază? Jos în tufiș un băețaș. Cu degetul arătător de la mîna dreaptă peste buzele țuguiate, îi făcea semn să tacă, iar cu cel de la mîna stingă îi arăta privighetoarea. Aplecîndu-se mai mult o văzu....

Și a stat așa multă vreme, neputîndu-se sătura de a o privi și neștiind ce să privească mai cu drag, pasărea mică și neînsemnată care scotea sunete atît de putern-ce și de maestre din gușulița ei care se vedea găitînd, ori fericirea fără, seamăn care zîmbea pe toată fața copilului ?

Îl mai văzuse el de citeva ori p’aici prin grădină jucin-du-se cu aîți copii de seama lui, dar niciodată nu-1 privise cu luare aminte. Acolo, un broscoi de băețaș slăbuț, cu părul cî-nepiu, încurcat ca un caer și cu pantalonii în vine, cîrpiți în zece locuri. Acum pentru întîia oară vedea ce ochi negri, catifelați și dulci avea.

La o mișcare nedibace pasărea sbură și lui Conu Miști îi părea grozav de rău, crezind că s’o mîhni copilul;—dar acesta ieși din tufiș și privindu-l drept, cu seriozitatea adorabil de hazlie a copiilor:

— Nu lațe nimic. Vine îndărăt. Asta e a mea. A fost si poimiine.

— Ce spui mă? A fost și poimiine?

— Da, a văzut-o si Lenuța.

— Care Lenuța ?

— Lenuța, sora mea....

Și clătinind din cap:

— Da’ lu Vasilică nu i-o arăt.

— Care Vasilică?

— Vasilică a lu nenea Dumitru de la Zudecătorie.

— Și de ce nu i-o arăți și lui ?

— Că fincă dă cu pietre.

— Bravo! să nu i o arăți.

— Țț!

— Dar pe tine cum te chiamă?

— Nicusor al lui Ioniță, odăiasu de la casierie și sînt de șase ani.

— Ce vorbești, domnule!!? Păi bine, tu poate că vrei și doi bani, să-ți cumperi covrigi.

Nicușor răspunde cu umărul drept, săllîndu-l în sus. Și conu Mișu, îîzînd cu mulțumire, scoate și-i întinde doi bani. Copilul luîndu-i zice: «săru’ mina» și pleacă grăbit, ținindu-se cu o mînă de brăcinarii pantalonilor prea largi; dar după cîțiva pași se întoarce să-l întrebe serios dacă la spițerie se vinde ouă de furnică.

— Ce să faci, mă, cu ouă de furnică?

— Mi a spus inamica mea asa : că le plațe la privighetori si vreau să pui pe zos k a mea....

Are și conu Mișu trei îngerași de copii de la care aude în fiecare zi fel de fel de nostimade copilărești, dar asta i sa părut atît de drăgălașă, incit a luat pe băețașul odăiașului in brațe și l-a sărutat pe amîndoi obrajii; pe urmă rușinat parcă de înduioșarea lui, l-a lăsat jos și l-a scuipat:

— Ptiu! Marș d’aici potae mică !...

Din ziua aia datează prietenia lui Conu Mișu cu Nicușor; e ! dar negreșit prietenia care poate să mijlocească între un boer mare și copilul unui odăiaș. Din vreme în vreme, cînd il vede prin grădină, îl strigă: «pst! mă hoțule, vino’n coa!< și-i dă cite un ban, cum dă și Lenuții pe care acum o cunoaște și o întîlnește mai în fiecare zi, venind din tîrg, încărcată cu o dublă de pline și cu un clondir, pe care de-abia le duce. Cunoaște acum și pe părinții lui Nicușor: tatăl unu gros, negru, păros, cu o mutră aspră, în care numai roșața vîrfului nasului pune o pală mai veselă; muma slabă, ofilită, prăfurie și totuși plăcută pentru blîndtțea ochilor...

Negreșit Nicușor nu e primit în curtea lui Conu Mișu să se joace cu copiii lui și cu musafirii lor, dar se uită și el din grădina prefecturii pe crăpăturile ulucilor; și tot încercind crăpăturile a dat peste citeva prin care poate vedea tot raiul «lin curțile boerului. Așa, printr’una se văd ronturile de flori frumoase și locui unde joacă copiii croket; printr’alta se vede terasa îmbrăcată în flori albastre, unde mănincă boerii vara ; prin a treia căprioara cu țarcul ei; iar prin a dela capul din fund al ulucilor grădina de poame, curtea paserilor și doi cîini mari legați in lanțuri pe sîrmă...

* * *

Frumos Crăciun o să fie ! A nins două zile din Crivăț și acum în ajun s’a schimbat vîntul; suflă Austru' subțiind norii printre care încep să se ivească stelele și aducind cu el un ger de te tae.

La curtea caselor lui conu Mișu e zarvă mare. Pe porțile deschise larg nu mai contenesc săniile încărcate de mosafiri. E pom de Crăciun la care sînt poftiți copiii tuturor prietenilor. In mijlocul salonului încăpător, care ține dela intrare pănă la terasa din fund, e așezat bradul împodobit dc-ți ia ochii. Cucoanele se î ivii tesc de colo pănă colo rinduind lucrurile la locul lor. Copiii nerăbdători așteaptă în odaia din dreapta semnalul cînd vor putea intra. Să aștepte, că nu e încă gata. Mai sînt de așezat jucăriile pe meșcioara din jurul bradului și de pus la fiecare teanc de jucării clte o carte de vizită cu numele copilului căruia i se cuvine; și nici conu Mișu n’a sosit Încă dela club cu bărbații, ca să se bucure de bucuria copiilor...

În vremea asta, alături, la casierie, e un suflețel stingher, care se sbate și se frămintă... Mama e dusă la cucoana casierului să ajute la gătit și la scuturat — și a luat și pe Lenuța cu ea; tatăl e dus la cîrciumă... iar el stă singur în gangul casieriei muncit de gînduri... A văzut azi dimineață pe un om din curtea boerească, ducînd la spinare un brad mare, mare;... pe urmă băeți dela cofetărie cu tăvi și alt băiat dela librărie încărcat cu fel de fel de cutii... Și el știe ce însemnează asta. Anul trecut, cînd l-a durut în gît l-a dus mă-sa la spițerie și atunci prin ușa întredeschisă a zărit o clipă în odaia de alături, cu ochii lui îm-păenjănați de friguri, un brad frumos îmbrăcat în... dar a închis spițerul ușa... și era ziua, lumînăricile nu erau aprinse și mămica i-a spus așa: că seara e mai frumos cînd se aprind lumînăricile .. Toți copiii ăștia care trec în sănii, acolo se duc, să vază pomul de crăciun... pomul de crăciun!!... Și nici prin crăpăturile ulucilor nu poate să se uite, că e zăpada pînă la gît... Ei dar dacă ar vrea conu Misu... Țe, conu Misu nu e om bun ? Ba e bun. Nu-i dă lui întotdeauna cîte un ban ? Adineauri a trecut în tîrg și nu s’a întors încă acasă... Dacă i-ar ieși înainte și l-ar ruga să-i arate și lui pomul de crăciun, — numai nițel, — nițel de tot...

Cit e de mică inimioara lui, s’a despărțit acum in două. Jumătate îl îmbrîncește înainte : „încearcă, conu Misu e om bun; poate te duce să vezi pomul... pomul! !** iar cealaltă îl trage înapoi: «fugi d’acolo, nu se poate... nu se poate»...

Se aud sănii venind dinspre tîrg... Uite-le, cotesc la colț și în bătaia lămpii electrice dela răspîntie Nicușor recunoaște pe conu Mișu și-l aude rîzînd cu poftă. Repede o ia la fugă să-i iasă înainte. Cine știe? poate chiar fără să-i spue nimic, văzîn-du-l, o să-l ia să îi arate, că e om bun. A ajuns! Aci e altă cotitură. «Hei! la o parte!» strigă birjarul degeaba; iar conu Mișu, ieșind pe jumătate din sanie și văzînd copilul în drum t

— În drum hai? Drace împelițat! Să te calce sania. Marș, acasă !

Și săniile trec... E noapte... nu se pot vedea lacrămile care au năpădit în ochișorii negri, catiL-lați, dulci ca o mîngîere...

La zis așa: «marș acasă!» dar ce să facă acasă? nu e nimeni acasă... nimeni... Și coșul de la sobă țiuie.. Și-i e urît.. Și cum stă în drum parcă-i șoptește cineva la ureche: «Știi ce? poate că se vede de la poartă prin ferestre.» O ia la fugă în spre curtea boerească. Se dă la o parte lingă uluci ca să treacă săniile care ies; apoi cînd au trecut, face doi pași in curte și se uită cu încordare... Ies valuri de lumină pe ferestre, dar pomul nu se vede... Și mai face doui pași stringîndu-și la piept paltonul lung și larg, făcut dintr’o scurteică veche a mă-si, !n care parcă e un pui de lăutar... Ferestrele sînt prea sus... degeaba... A! știe el un loc de unde ar putea vedea, d’acolo de pe prispa unde mănîncă boerii vara ! Acolo, a văzut el prin crăpăturile ulucilor, slnt ferestrele jos. Da, dar cîinii!!! Gîndul ăsta îl face să se retragă repede din curte... Ce bine ar vedea el d’acolo pomul de crăciun !! S:ă.. și-și face în gînd socoteli de om mare. Nu se poate să fie cîinii deslegați acum cînd vine lume... Asta nu se poate! ce, să muște pe lume? Face cîțiva pași in curte trăgînd cu urechea și neputîndu-și deslipi ochii de la lumina ferestrelor... Ocolește în vîrful picioarelor casa... mai sînt cîțiva pași... A ajuns!.. na! perdelele lăsate... ba nu, una e ridicată! Pășește binișor... binișor... Aaaa !! ce frumos! ce frumos!!

Poate de-acum .să sufle Austrul vint tăios de rece, că în tot trupul copilului s’a revărsat căldura unei fericiri nemăsurate. Tot sufletul i s’a urcat în ochii care privesc cu nesațiu... Cum sclipește beteala! Uite și luminăricileaprinse! Și ce de jucării ! Ce de jucării!! Trîmbițe, tobe, păpuși! Uite și niște iepurași albi mici și drăguți... *

Înăuntru se deschide de perete ușa odăii din dreapta prin care năvălește o droaie de copii, băețași, fetițe și nodulețe mici, pe care parcă-i dă jos funtele. Sînt cîteva clipe de extaz general vrednice de admirat: copiii de-o parte rămași țaglă cu ochii pironiți la pom, părinții de alta cu ochii- umezi de fericirea bucuriei lor. Acum madamele așează copiii în semicerc. Trebue să cînte: «O! Tannen-baum! o! Tannen-baum!» Se face o tăcere desăvîrșită. Cocoana Zoe, gazda, deschide pianul și se așează să-i acompanieze... dar în clipa în care-și ridică mina ca să înceapă, dinspre terasă se aude lătratul gros al unui cîine și țipătul unui copil, țipăt de groază, lung, șfișietor, care spintecă tăcerea și trece ca un junghi în inimile tutulor.. Bărbații dau năvală într’acolo; deschid ușa. «Marș Leu! marș Leu!» strigă conu Mișu dînd cu piciorul în cîine... Jos lîngă fereastră zace copilul fără cunoștință...

* * *

Nu te mai frămînta atîta, coane Mișule. închide ochii și dormi în pace, că Dumnezeu e bun și iertător. El știe c’ai priceput prea tîrzîu de ce-ți ieșise copilul înainte și că te-ai cMt de a-l fi gonit cu asprime. Te-a văzut cum l-ai adus în casă, cum l-ai îngrijit, cum i-ai încărcat brațele'de jucării și de bunătăți și pentru el și pentru Lenuța. El știe că ești hotărît mîine în ziua de Crăciun să te duci la casierie, să te încredințezi cu ochii dumitale că copilul nu s’a îmbolnăvit de spaimă. Dumnezeu e bun și iertător și a auzit ce-ai pus de gmd cu cucoana Zoe să faceți la anul. închide ochii și dormi în pace.