Nevasta (Rebreanu)

Jump to navigation Jump to search
Nevasta
de Liviu Rebreanu


Ion Bolovanu trăgea să moară...

Stătea chircit în pat, cu un picior întins strună peste cearceaful boțit, cu cellalt cârligat din genunchi, parcă i l-ar fi zgârcit cârceii. Mâinile le ținea rășchirate ca un răstignit, degetele încleștate în așternutul de paie, din care se zgâiau, spăimântate și rupte, câteva fire galbene ca părul în barba unui spân. Pieptul descheiat i se ridica în răstimpuri rare, anevoie, horcăind prelung, parcă cu fiecare înălțare i s-ar fi smuls o coardă din suflet. Ochii, mari, holbați, se mișcau cu priviri sticloase, pline de groază, ca și când ar fi văzut ceva nespus de amenințător.

Nevastă-sa sta la căpătâi cu o lumânare de ceară aprinsă în mână, cu fața rece, nemișcată, și se uita la dânsul întrebătoare, în vreme ce razele roșcate ale luminii îi îmbujorau puțin obrajii și făceau să-i licărească ochii.

“Acu, Ion moare, iar eu rămân văduvă, se gândea dânsa, urmărind tresăririle de durere ale bolnavului. Acu eu o să mă întorc și o să plâng, și pe urmă poate o să mă mărit a doua oară...” Bărbatul încercă să-și ridice capul de pe perna umezită de nădușeală. Mușchii obrajilor lui cenușii se încordară, vinele de la gât se îngroșară ca niște șopârle. Boala, însă, îl birui numaidecât și capul căzu și mai istovit pe spate.“Cum se căznește, săracul! își zise nevasta, netezindu-și buzele cu limba. Mi-e milă de dânsul...” Simțea însă că minte când zicea că i-e milă. Plecă ochii rușinată și începu a se gândi: “De ce nu mi-e milă? Dar nu izbuti să se lămurească.

Dacă mi-ar fi milă, aș plânge... Uite, toate femeile plâng, numai eu stau ca o stană de piatră. Măcar că mie mi-a fost bărbat...” Se uita cu o pizmă copilărească la cele câteva femei bătrâne, care tropăiau în jurul patului, frecându-și mâinile, oftând des și cu multă poftă, și picurând câte-o lacrimă. Apoi privi iar la Ion, și iar își zise: “Mi-e milă de dânsul...” Femeile aruncau din când în când priviri speriate spre bărbatul bolnav și șopteau stins și repede:

— Moare!... Uite-acu moare!

Omul părea că aude șoaptele acestea și le soarbe fără să vrea. Își rotocolea în orbite bulbii albi ca marmura și privirile lui parcă întrebau ceva, parcă cereau ajutor și milă adevărată.

Apoi, deodată, se simți în odaie un zgomot ciudat, friguros, ca și când două aripi mari, nevăzute, ar fi fâlfâit de mai multe ori. În clipa aceea bolnavul își îndreptă și piciorul cel îndoit, se întinse din răsputeri, suspină lung și ușurat, întoarse ochii cu albul în sus și pe urmă rămase neclintit.

După un dram de vreme, însă, corpul totuși se mai smuci oleacă, mâinile se adânciră mai grele în așternut, iar mușchii feței se schimonosiră, parcă, sub apăsarea unei dureri foarte mari.

— Aoleu, c-a murit!... E mort!...

O femeie uscată, cu nasul scurt și turtit și cu o năframă vânătă în cap, se năpusti năucă asupra mortului și începu al scutura, sărutându-l cu lăcomie și țipând:— A murit!... a murit!... Vai de mine, dragul mamii, că te-ai dus și pe mine m-ai lăsat! De ce te-ai dus singur, puiul mamii, și de ce nu m-ai luat și pe mine? Ce mă fac eu fără tine, ce mă fac, ce mă fac? Nevasta se apropie și dânsa de marginea patului și se uită lung în fața mortului. Pe tâmplele lucii zări un șir de bobițe de sudoare, care păreau gata a se rostogoli pe obraji la vale. Îi veni deodată pofta neînțeleasă să se încredințeze dacă Ion e mort sau nu. Își trecu lumânarea în cealaltă mână și atinse cu vârful degetelor mâna mortului, care era rece și umedă ca pielea de șarpe. Simți un fior de gheață prin inimă și făcu repede un pas înapoi. O Cuprinse o frică grozavă.

Lumânarea de ceară începu să tremure în stânga ei...

În casa joasă, săturată de un miros părtunzător de leacuri, stăpâneau fiorii aceia spăimântători, ce se ivesc totdeauna în fața morții. Femeile alergau fără nici o țintă de ici-colo, bocindu-se în silă, repetând mereu aceleași cuvinte fără rost, care fac și mai jalnică priveliștea morții.

Într-un târziu intră un bărbat.

— A murit? întrebă dânsul cu glas șters și nepăsător. Și, cum nimeni nu-i răspunse, își făcu cruce și adăugă oftând: Dumnezeu să-l odihnească!

Apoi, după ce se uită și el puțin la mort, clătinând din cap și ștergându-și mustățile, se duse la vatră și urmă mai trăgănat:

— Ar fi bine să-l scăldați până ce nu apucă a se înțepeni de tot...

Nevasta nici nu se mișcase de lângă pat. O babă îi luă lumânarea din mână și o puse pe masă într-o oală, șoptind pițigăiat:

— I-a fost tare drag, sărăcuța... Nici nu poate plânge...

Femeia acuma se grămădi pe o laviță. Fața nu i se schimbase, dar dârdâia, parcă ar fi luat-o cu frig. Se gândea necontenit la șoapta babei, ce o auzise ca prin vis: “I-a fost tare drag...” Și începu a-și zice și dânsa: “Mi-a fost tare drag...” Și se minuna cum poate rosti cuvintele acestea.

“Mi-a fost tare drag... Adică de ce să-mi fi fost drag? A fost bun? N-a fost. A fost frumos? N-a fost. Apoi de ce să-mi fi fost drag?... Știa cât vreau să mă mărit cu altul, și totuși m-a luat... Și pe urmă m-a bătut, mai rău ca pe o slujnică...

Nu, nu mi-a fost bărbat. A fost un străin...” Și, gândindu-se așa, i se părea ciudat și neînțeles vălmășagul și fierberea ce umpluseră casa: oamenii forfotind cu fețele zbârcite, îmbujorate, femeile care se învârteau în jurul unei căzi de lemn în care se zărea un cap galben, smead, ce se bălăbănea încoace și încolo, apoi zgomotul ce se asemăna cu un bâzâit de bondari, străpuns când și când de câte-un sughiț de plâns... Și iar își zise că ar trebui să plângă și ea. Toată lumea lăcrimează: așa se cuvine când moare cineva. Și, la urma urmelor, Ion tot i-a fost bărbat. I-a cununat popa. Negreșit, trebuie să plângă. Își frecă ochii cu pumnii și-și acoperi fața cu șorțul, parcă ar fi vrut să se ascundă dinaintea oamenilor de rușine că nu-i vin lacrimile.

— Nu pot, nu pot, murmură dânsa în sfârșit. Nu mi-a fost drag...

Își descoperi obrajii și-și ținti privirile la flăcările rumene ce se zvârcoleau pe vatră. Simțea că o cuprinde un frig din ce în ce mai năprasnic. Buzele i se mișcau întruna, parcă ar fi bâlbâit rugăciuni...

Oamenii o vedeau și ei cum se zbuciumă, o priveau lung și cu milă, clipeau din ochi cu înțeles și șopteau așa, ca să-i audă și dânsa:

— I-a fost tare drag, săraca... tare drag...

Trei zile cât a fost mortul în casă, nevasta a umblat ca o nălucă, punându-și fel de fel de întrebări, căznindu-se cu fel de fel de gânduri. Îi era rușine că nu poate plânge și ocolea privirile oamenilor. Când vedea mortul în mijlocul odăii, în cosciugul alb, acoperit cu zăbranciul aspru și înflorit, simțea ceva nedeslușit, ceva ce nu era nici părere de rău, nici bucurie și nici frică, dar în care găsea câte o urmă din toate acestea.

De mort, însă, nu s-a mai apropiat până în ziua înmormântării. Și atunci, cineva a luat-o de subțiori și a dus-o la picioarele cosciugului așezat în ogradă pe o năsălie ce scârțâia în răstimpuri. În mijlocul mulțimii popa, în odăjdii cusute cu fir, cu barba rară, argintie, cu cădelnița în mână, din care se bolboceau nourași de fum mirositor, părea un moșneag cuminte și obosit ce istorisește lumii, cu glas jalnic, cântător, o poveste tristă de demult.

Nevasta, îngenuncheată, își răzemase capul de dunga sicriului.

Simțea cum ascuțișul lemnului i se brăzdează în piele, cum îi gâdilă zăbranicul obrajii. Când respira, nările i se umpleau de miros de tămâie... Și înghițind cu plăcere fumul acesta năbușitor, ascultând mormăitul cunoscut al preotului și răspunsurile grăbite și răgușite ale dascălului, i se păru deodată că toate acestea i s-au mai întâmplat odată. Creierul îi vuia. Gânduri și amintiri îi frământau mintea. Se vede stând în genunchi înaintea aceluiași popă, ascultând aceleași cântece jalnice, iar alături de dânsa simțea pe mortul din cosciug, pe care a fost silită să-l ia de bărbat, care era slab și răutăcios, pe care îl urâse tot așa de mult, precum iubise pe celălalt, ale cărui priviri îi ardeau și-i mângâiau inima, care însă trebuia s-o ocolească, altmintrelea tatăl ei ar fi zdrobit-o...

Popa citește din ceasloave și afumă cu cădelnița, dascălul îi răspunde cu ochii închiși sau întorși pe dos, iar ea simte din ce în ce mai lămurit că atunci, cealaltă dată, s-a întâmplat ceva grozav, ceva de ce ea nu și-a putut da seama până astăzi. De-abia acuma, în mijlocul bocetelor prefăcute și al fumului de tămâie, înțelege dânsa că popa și atunci a citit de îngropăciune, că i-a prohodit sufletul ei cel dornic de-a iubi și de-a trăi, că i-a prohodit iubirea.

Și, cuprinsă deodată de o durere sfâșietoare, începe a plânge cu hohot, a urla prelung, ca o fiară rănită, așa cum ar fi trebuit să plângă atunci. Prin plânsul acesta vrea, parcă, să-și jelească iubirea ei strivită atunci pentru totdeauna, iubirea care cu dânsa a fost mai vitregă și mai crâncenă chiar decât viața.

Lumea de la prohod se uita la dânsa mirată. Popa se opri puțin si începu a tămâia cu cădelnița. Iar din mulțime trecură din gură în gură vorbele:

— I-a fost tare drag...

Pe nevastă, acuma, cuvintele acestea o înțepară ca niște ace muiate în otravă. Se întrebă uimită: de ce-i tot dă zor lumea că i-a fost drag? De unde știu oamenii ăștia că i-a fost drag? Sau poate vor să-și bată joc de dânsa, de durerea ei?...

Întoarse repede capul și privi cu ochii înroșiți, fulgerători, la femeile îngenuncheate și smerite. Îi venea să se scoale în picioare și să spuie în gura mare sufletelor ăstora nesimțitoare că nu i-a fost drag, că nu plânge pe dânsul, ci își plânge viața ei prăpădită... Dar privirile cucernice și blajine pe care le văzu în ochii norodului o spăimântară și o îmblânziră. Plecă iar capul și-și șterse lacrimile cu mâneca de la cămașă...

Cimitirul era la marginea satului, pe o coastă lină, presărată cu tufiș. Pe drum începură a țârâi picuri mărunți și calzi. Popa deschise umbrela și-și iuți pașii, iar norodul, de asemenea. Cântările sunau mai vesele acuma, fețele se înseninară...

Când ajunse însă la poarta cimitirului, ploaia conteni și, din dosul unui nour de argint, soarele își scoase obrajii înflăcărați. Lumea se împrăștie și o apucă razna, peste morminte, spre groapă, ca să găsească locuri mai bune. Unii, împiedicându-se de cruci rupte și putrezite, înjurau sâsâind, în vreme ce alții făceau mare haz pe socoteala dascălului care, alaltăieri, la un botez, băuse până ce răgușise, așa că astăzi a cântat ca un curcan.

La groapă, cioclii așezară cosciugul pe dâmbuțul de lut umed, iar popa începu din nou să citească. Stropi sicriul cu agheasmă, stropi și mulțimea, bălălăi de câteva ori cu cădelnița, mormăind ceva printre dinți, și pe urmă se dădu trei pași înapoi. Groparii vârâră două frânghii pe sub cosciug și-l sloboziră încetinel în mormânt. Când crezură că e aproape de fund, slăbiră funiile. Sicriul căzu huruind și plescăind în apa noroioasă ce se adunase acolo în urma ploii. Popa luă o mână de pământ și o aruncă în groapă.

Oamenii se închinară și azvârliră cu toții, rând pe rând, câteun pumn de lut pe cosciugul ce bubuia ca o darabană. Nevasta vru să facă și dânsa, ca toată lumea, se plecă să ia un bulgăre, dar vreo câteva femei o traseră repede deoparte, șoptind speriate:

— N-o lăsați, că vrea să se arunce în groapă!...

Întorcându-se spre casă, lumea părea că uitase cu totul că vine de la înmormântare. Glume grosolane fâșâiau prin aer, însoțite de râsete înfundate... La pomeni se încinse apoi un chef cumsecade. Mesenii ciocniră des pentru sufletul mortului, iar dascălul, șugubăț, ca întotdeauna, închină în sănătatea nevestei:

— Și la anul să bem la nuntă, zise dânsul, trăgând cu ochiul către un bărbat roșcovan din cellalt colț al mesei, rămas văduv de curând. Căci, de, morții trăiesc cu Dumnezeu, iar cei vii cu oamenii. Pe morți trebuie să-i mai lăsăm și în seama Domnului, că noi avem destule necazuri cu cei vii.Nevasta ședea mâhnită și uluită, cu mâinile în poală, cu fruntea plecată. În mintea ei răsunau mereu citaniile popii și sufletul i se frământa de durere. Se simțea atât de străină în mijlocul oamenilor, care nu-i pot pricepe suferința, care n-o pot compătimi, fiindcă nici ei n-au niciodată parte de compătimire.

O babă, care plângea și bea fără încetare, se uită la ea cu coada ochiului și bâlbâi, clătinând din cap:

— I-a fost tare drag, sărăcuța... tare drag...

Nevasta nu auzise vorbele dascălului, dar acelea ale babei îi zbârnăiră în urechi ca o vijelie. Simți deodată că tot sângele i se urcă în cap. Cuvintele acestea mincinoase, rostite de atâtea ori, i se păreau cea mai cumplită bătaie de joc. Și nu se mai putu stăpâni. Se ridică brusc în picioare și strigă ca o nebună:

— Minți!... Minți!... Toți mințiți!... Nu mi-a fost drag! Mi-a fost urât! Mi-a mâncat viața, mi-a zdrobit viața, nu-l rabde pământul!...

Bărbații o priviră necrezători, femeile își făcură cruce, iar baba șopti într-ascuns vecinei din dreapta:

— Tare mi-e frică să nu-și piardă mințile, sărăcuța... Că prea i-a fost drag...