Neutralul

 

lui Alexandru Marghiloman

De câte ori drumeț în noapte mă duce-a gândului arsură
Ori pe cărări necunoscute îmi port a zilelor sfială,
Tu pururi mi te-arăți în cale la fiecare cotitură,
Vecin nenorocirii mele, ce fără dragoste și ură
Îți plimbi netulburat pe uliți seninătatea neutrală.

Zadarnic undeva departe se zămislește-o viață nouă
Și ceriul pare plin deasupra de păsări groaznice de pradă,
Zadarnici se prăvale-a lumii catapeteasmă frântă-n două,
Când împrejur de noi pierzarea întinde brațele-amândouă,
Tu plin de tihnă-i treci alături, căci ochii tăi nu pot să vadă.

Pe buza ta fără de tremur același zâmbet se răsfață
Ca un opaiț trist de veghe de lâng-o criptă fără nume.
Din viforul ce strig-afară tu nu desprinzi nici o povață,
Sărmane orb cu ochii limpezi, pesemne firea îndrăzneață
Prin rostul tău a vrut în carne să-și prindă jocul unei glume.

Îmi pare sufletul tăui, bietul, o goală, jalnică chilie,
O casă nouă fără oaspeți, fără cuvânt și fără vise,
Acolo nici un gând nu moare și nici o patimă nu-nvie,
N-a fost în ea nici râs pe vremuri, nici nu s-a plâns vreo tragedie,
Căci n-a fost rază să pătrundă după ferestrele închise…

De-aceea n-are să te cheme a vieții veșnică fanfară,
Când vede fruntea ta îngustă de-aceeași pace-nfășurată,
Nu vin nici frigurile morții, ca lilieci târzii de seară
Să-și bată aripile negre și-n jur de tine să tresară,
Căci nu călătorește moartea la cei ce n-au fost vii vreodată.

De-aceea nici o clipă barem acolo-n liniștea ta mută,
N-auzi profetul ce-n pustie își strigă vorba solitară
N-auzi și n-are să te mustre vreodată mintea abătută,
Când călători făr-adăposturi își plâng tăria lor pierdută,
Căci, neutral al țării mele, tu ai fost pururi fără țară.