Nepotismul

Jump to navigation Jump to search
Nepotismul
de Ion Luca Caragiale
[Voința națională, II, nr. 278, 23, 24 iunie 1885]


Există la noi un fel de teorie, care se preumblă din gură în gură, din gazetă în gazetă, și care pe cât pare a fi mai general acreditată pe atât este de falsă. Iată teoria aceasta:

Un om fiind la putere, sau bucurându-se de o situațiune însemnată în vreo ramură de activitate publică sau privată, nu are dreptul să numească în funcțiuni publice, sau să prefere pentru posturi de încredere pe rudele sau prietenii săi. Fie aceste rude, fie acești prieteni persoanele cele mai corecte, cele mai capabile și inteligente, după această teorie ei trebuiesc sistematic îndepărtați de la activitatea publică, câtă vreme unul din familie sau un bun prieten este la putere.

Această strâmtă și falsă teorie, care este și imorală, după părerea noastră, trebuie să fie combătută, cu atât mai mult, cu cât ea se întemeiază totdeauna pe un principiu de corectitudine în viața publică, pe principiul, adică, că între rude, în loc de strictețe, se va practica mai ușor îngăduința.

Trebuie să punem odată în discuție această teorie ciudată, care convine foarte mult foilor de scandal și să căutăm a-i stabili adevărata valoare și însemnătate.

Să luăm mai întâi în cercetare cazul în care principiul depărtării rudelor din activitatea publică ar părea mai întemeiat.

Sunt, de exemplu, două posturi într-o administrație; unul are atribuțiunile de controlor al activității și corectitudinii celuilalt. Aceste două posturi, se zice, nu trebuiesc ocupate de frați, de tată și de fiu, de socru și de ginere. Așa este. E mai puțină garanție, în privința eficacității controlului, presupunând totuși că acei oameni sunt destul de onești și știind bine că onestitatea unui om nu are nicidecum a face cu relațiunile lui de rudenie cu un alt om. Și astfel e bine să admitem norma cum că două rude de aproape să nu poată ocupa într-o administrație două posturi între cari eventual s-ar putea isca conflicte, pentru a evita cu prudență ciocnirea sentimentelor intime de rudenie cu sentimentul datoriei. A împinge însă acest principiu până la rudele de al nouălea neam este o absurditate: a lăsa să se bănuiască anume că relațiunile cât de depărtate de familie sunt neapărat izvorul neonestității în viața publică este foarte imoral.

Dacă îngăduința și hatârul sunt în adevăr imorale, ele sunt tot așa de rele și între rude [și] nerude, și neapărat că între două rude cinstite datoriile și publice și private vor fi corect îndeplinite, pe când între două nerude necinstite, din contra.

Între multe flecării ale gazetelor noastre, adesea se vede: „Aflăm că d-l Z... s-a numit în cutare post... Se înțelege că nu putea fi altfel; d-l Z... este ruda d-lui Y..., ministru, ori mare administrator la cutare instituție. Trebuia în sfârșit d-l Y... să-și căpătuiască și această rudă...”.

Neapărat, zic eu atunci, că trebuia d-l X... să facă aceasta. Numai o întrebare e de pus aici: d-l Z..., numitul d-lui Y..., este cinstit, harnic și priceput, ori ba ? Dacă este, atunci d-l Y... a făcut foarte bine ce-a făcut: dacă nu este, atunci lipsa de merite și neonestitatea lui Z... ar fi tot așa de imputabile și când el n-ar fi rudă cu d-l Y... și orice minte serioasă ar trebui să-l acuze pe acesta nu că a căutat să-și ajute o rudă, ci pur și simplu că a făcut o numire rea.

Orice om trebuie să aibă rude sau prieteni mai mult sau mai puțin apropiați. Dacă susținem teoria că niciodată un om în bună poziție nu trebuie să-și numească prietenii și rudele în funcțiuni, atunci din două una: ori că toate rudele și toți prietenii, fără excepție, ai unui om, devin neonești și incapabili din momentul ce el s-a înălțat în mijlocul societății sale, ceea ce ar fi o absurditate; ori că împrejurarea că a fi rude sau prieteni cu un om văzut trebuie s-o considerăm o nenorocire, și astfel atunci pentru orice familie, înălțarea unui membru al ei la o situație însemnată ar fi o adevărată calamitate; pentru că dacă împingem la o mai mare dezvoltare teoria că nu este permis cuiva, fără a fi lovit de bănuiala imoralității, să numească în funcțiune o rudă sau un prieten, fie acesta cât de onest și capabil, ajungem a pretinde că, dacă cineva găsește venind la putere pe o rudă deja ocupând vreo funcțiune, numaidecât s-o dea afară.

Aceasta ne amintește un răspuns foarte picant, pe care un fost ministru îl făcea la acuzările ce i se aduceau cum că și-ar fi căpătuit niște rude, de altminteri tot așa de oneste și capabile ca orice om onest și capabil:

— Dar ce voiești să le fac dacă mi-s rude ? Să le spânzur ?!

Teoria falsă pe care o combatem fiind foarte la îndemână mai ales gazetelor neserioase și maloneste, are, în adevăr, uneori un straniu rezultat. Sunt unii oameni de o scrupulozitate exagerată, care evită a da naștere la orice fel de bănuieli; sunt iar unii de un caracter așa de sfios, încât față cu o acuzare oricât de nedreptățită, numai cu atât mai impertinentă să fie, își pierd sărita; oamenii de aceste două spețe, mai cu seamă când sunt foarte onești, de nimica n-au mai mare groază decât de gura lumii. Lor le lipsește o foaie malonestă, foaie de chantage, ale cărei insulte, batjocuri și calomnii, pe un om mai sceptic sau mai tare de înger îl fac d-abia să surâdă, pe un om de soiul de care vorbim îl vâră într-o stare de nervozitate extremă. Astfel, un așa om cu cât e mai onest cu atât mai mult se teme ca nu cumva câtuși de puțin să cază în gura mișeilor La un așa om, dacă ți-e rudă sau prieten, oricâte merite ai avea, oricât de cinstit ai fi, să nu mergi să-i ceri o funcțiune, pentru că nu ți-o dă de frică să nu-l dea la gazetă că te-a căpătuit. Se întâmplă chiar, în cazul acela, să intri într-o altă ramură de administrație. Atunci chiar, reușita ta nu este pe placul rudei tale; îi vezi totdeauna pe față un fel de nemulțumire și de jenă, cât de pe departe se teme să nu i se atribuie numirea ta, și parcă nu i-ar părea prea rău să te știe dat afară, ca să scape de teama oricărei bănuieli. Un exemplu:

Cunoaștem un om de felul sfioșilor în chestiune, care era pus odată în capul unei mari administrații. El avea un văr, care ținea o tipografie. Bietul om cu tipografia, care nu-i prea mergea bine, se duce la vărul său și-i propune să se însărcineze cu o parte din imprimatele administrației aceluia; dar pentru că-l știa ce fel de om e, îi adaugă că deși imprimatele acelea se dau fără licitație, el e de părere să se ceară prețurile de la toate tipografiile și el se obligă a face cu aceleași condiții un scăzământ de 5% asupra celui din urmă preț. Administratorul nostru, de teama gazetelor, refuză propunerea vărului și dă imprimatele unui tipograf străin cu un preț mult mai mare și cu condiții mult mai favorabile. La primirea acestor imprimante, se vede că ele sunt neconforme cu condițiile; dar fiindcă tipograful acesta, un om fin, știa că vărul administratorului stăruise și el pentru a lua acea lucrare, începe a se plânge că e șicanat pentru a se favoriza vărul. Cum aude asta, administratorul nostru îngălbenește și dă ordin să se primească imprimatele.

Nepotismul este în adevăr rău, dar prin nepotism nu se înțelege decât proteguirea neonestă și nedreaptă a rudelor. Și e foarte nedrept ca cineva să sufere pentru că din întâmplare e rudă cu un om ajuns, și e foarte neonest și imoral a arunca bănuieli asupra unei familii întregi, din ura de partid sau din invidia meritelor și aptitudinilor. Cu chipul ăsta o să ajungem a crede că e rușine să fii ruda unui om mai de seamă, pentru că orice post, orice poziție ți s-ar da, ar fi semnul hatârului făcut unui om necinstit și netrebnic. Atunci pentru ce să nu punem în lege principiul că în tot aparatul statului, de la vătășel până la ministru, nu poate intra decât un singur membru al unei familii, socotită familia până la al o sutălea neam !

Iată absurdități care trebuiesc combătute odată de toți oamenii cu minte și onești. Trebuie răsturnată odată teoria aceasta falsă, care tinde a face pe români să zică: „Dă, Doamne, să nu ajungă nici unul din familia mea om de seamă, că m-am nenorocit !”