Neoiobăgia/Rezultatele economice ale neoiobăgiei

Jump to navigation Jump to search
În neoiobăgie Neoiobăgia de Constantin Dobrogeanu-Gherea
Rezultatele economice ale neoiobăgiei
Problema ilegalismului și rezultatele morale, culturale, juridice și politice ale neoiobăgiei


E de la sine înțeles că acest sistem unic, care cumulează avantajele exploatării a două sisteme, trebuia să se prefacă într-un adevărat eden pentru exploatatori și într-un adevărat infern pentru cei exploatați. E cunoscut istoricește și e o lege economică chiar că sub orice regim exploatatorii caută să stoarcă de la exploatați cât mai mult, și numai obiceiurile consacrate sau legi speciale sau împotrivirea organizată a celor exploatați pun frâu lăcomiei. Astfel, cine ar dori să vadă până unde a putut merge uneori exploatarea sub regimul capitalist să cerceteze Capitalul lui K. Marx. Acolo va vedea cum capitaliștii englezi, prin lungirea zilei de muncă, prin mărirea intensității ei și prin scăderea salariilor, reușeau să reducă la minimum răsplătirea muncii și la maximum stoarcerea ei.

Prin combinația însă a capitalismului cu iobăgismul, regimul nostru național a reușit să realizeze și în această privință niște lucruri extraordinare. El a realizat nu numai munca rizibil plătită, semigratuită, dar chiar uneori munca gratuită; mai mult, o muncă ce nu numai nu primește nici o remunerație, dar mai plătește ea pe deasupra.

Chiar de la începutul acestui regim, prin fel de fel de învoieli încurcate, remunerarea muncii a putut să fie așa de redusă încât acum un sfert de veac, făcându-se socoteala exactă de ce primeau țăranii după învoielile stabilite la o moșie din județul Bacău, s-a constatat că ei primeau 5 parale pe zi. Pe vremea aceea apărea în străinătate o revistă socialistă, Dacia viitoare, sub direcția d-lui A. Bădărău. Această revistă a deschis o subscripție spre a bate o medalie comemorativă cu însemnarea „5 parale pe zi”, iară faptul, adus mai târziu la cunoștința unui congres socialist internațional a produs mare senzație. Dar totul progresează în lumea asta; au progresat și învoielile agricole. Și astfel, după unele contracte agricole de așa-numită tovărășie date la iveală de anchetele recente, rezultă următoarele: învoiala e făcută una și una: o jumătate din recoltă ia țăranul și o jumătate proprietarul sau arendașul; dacă faci însă o socoteală exactă, dacă socotești sămânța pe care o dă țăranul, munca vitelor lui, uzajul inventarului lui și mai socotești toate rușfeturile, dările în natură către arendaș, munca de atâtea zile cu palmele, atâtea la cărat ș.a.m.d. și dacă ții seama și de încărcarea țăranului la socoteală și de creșterea necontenită a datoriei lui către arendaș, atunci reiese clar că țăranul nu numai că nu e plătit cu nimica, dar, cum am zis, uneori mai dă el ceva pe deasupra pentru cinstea de a munci[1].

Se înțelege că astfel de contracte sunt excepționale; dar chiar ca excepție ele par o imposibilitate, un nonsens economic, o absurditate. Este evident că sub orice regim economic o parte din munca muncitorului, măcar cât de mică, trebuie să-i fie lăsată lui ca să aibă cu ce trăi, căci altfel moare, dispare și împreună cu el dispare și exploatarea. Cum. poate deci țăranul neoiobag nu numai să muncească gratis, dar să mai și plătească pe deasupra? De unde să mai plătească el stăpânului dacă nu primește nimic de la el? Acest nonsens economic se explică prin faptul că neoiobagul nostru nu e numai un fel de salariat care-și vinde munca prin învoielile încurcate cu stăpânul său, dar e și un fel de proprietar, ca să-i zicem așa, are o bucată de pământ proprie, pe care o lucrează în resturile de vreme ce-i rămân după ce lucrează ogorul boieresc. Când țăranul neoiobag are ceva mai mult pământ, atunci strictul necesar vieții și-l scoate din propriul său pământ, iară când acel strict necesar — prin complexul de condiții mizerabile în care trăiește țăranul — e redus la un minimum, atunci încă poate &ă mai rămână un plus, care e încasat tot de stăpân.

Dar nu numai asemenea contracte excepționale, ci și cele mai obișnuite, de îndată ce sunt bine și exact analizate, arată cât de ridicol e plătită munca țăranului. Contractele agricole culese și tipărite de guvernul liberal după răscoale și despre care d-l Panu zice, cu drept cuvânt, că fac să ți se ridice părul în cap[2] dovedesc pe deplin că dacă munca țăranului neoiobag, în mijlociu, nu e gratuită, apoi desigur că e absolut rizibil plătită. Această semigratuitate însă a muncii țăranului e posibilă, după cum am văzut, numai atunci când țăranul e totodată și mic proprietar pe un petic de pământ.

De aici se vede de câtă însemnătate a fost și este pentru marea proprietate ca țăranul să fie mic proprietar. Numai cu această condiție sunt posibile idealul și edenul exploatării prin munca aproape gratuită. „Țăranul nostru nu e proletar ca în Occident; e proprietar și el”, zic cu emfază și satisfacție apărătorii regimului economic neoiobăgist. Emfaza și satisfacția sunt foarte explicabile: numai prin acest fel de mică proprietate e posibilă munca semigratuită, iară prin felul acesta de muncă s-au făcut posibile în bună parte acel câștig ușor, nebun, realizat de arendași și acea tot atât de nebună creștere a rentei pământului.

Din nenorocire, munca semigratuită n-are drept rezultat numai câștigul și creșterea rentei, ci de o parte sporul mizeriei și degenerării țărănimii, de altă parte mizeria și starea de înapoiere a producției[3].

Pentru progresul și perfecționarea agriculturii se cer capitaluri puse în ameliorări, în sămânță, în îngrășăminte, în mașini perfecționate etc. Se înțelege însă că proprietarii și arendașii vâră prea puține capitaluri și aduc prea puține mașini costisitoare — ale căror întreținere și mânuire de asemenea costă mult — când au la dispoziție munca vie semigratuită. Dar munca mizerabil plătită e și mizerabil efectuată, încât munca semigratuită — rezultat al sistemului nostru economic — are de urmare mizeria producătorului și mizeria producției. Mai jos acestea se vor vedea mai clar.

Și regimul nostru economic, și relațiile de producție izvorâte din el influențează în sensul lor chiar acele cazuri excepționale de relații mai clar capitaliste cum e închirierea sau arendarea pământului pe bani gata. Astfel, în Prahova, în apropiere de Ploiești, pământul se închiria până la 1907[4] cu 50 de lei pogonul și mai mult. Și asta nu pentru grădinărie, ceea ce ar fi fost foarte explicabil având în vedere vecinătatea unui oraș mare ca Ploieștii, ci pentru grâu și porumb. Or, producția mijlocie a unui pogon de porumb în împrejurimile Ploieștilor e de 11/4 chila, iară prețul mijlociu cu care vinde țăranul chila de porumb e de 40 de lei. Dacă mai adăugăm valoarea cocenilor de 6 lei la pogon, iară de altă parte dacă ținem seama de costul seminței dată de țăran, de amortizarea inventarului și cheltuiala cu inventarul viu, vedem că țăranul nu numai că dă proprietarului sau arendașului valoarea întregului product brut al pământului, dar îi mai dă și ceva pe deasupra.

Cum e posibilă și această absurditate economică? lată cum. Mulțumită dezvoltării industriei pe Valea Prahovei, mulțumită îndeosebi industriei petrolifere, marilor rafinării de petrol etc., țăranii din jurul Ploieștilor găsesc de lucru mai tot anul — și cu brațele, și cu vitele lor — și câștigă relativ destul de bine. în felul acesta capătă posibilitatea să muncească o parte din vară gratis, că au de unde să trăiască. Se va întreba, desigur, cine-i silește la asta când le-ar veni mult mai bine să cumpere porumbul de care au nevoie? Dar ei își fac altfel socoteala, în parte dreaptă, în parte iluzorie. E adevărat că porumbul țăranului se vinde în mijlociu cu 40—50 de lei chila. Dar când îl cumpără trebuie să-l plătească cu 60 și, după obiceiul țării, și cu ceva lipsă la cântar. Afară de asta, țăranul speculează nu asupra anului mijlociu, cum ar fi rațional, ci asupra acelui an excepțional, când se fac două chile la pogon și prețul e ridicat. Apoi mai intervin și obiceiul, tradiția, inerția intelectuală: din tată în fiu țăranul a muncit pământul; neam de neamul lui nu s-a hrănit numai cu porumb cumpărat. Ar fi și rușine!... Și astfel, din domeniul general al relațiilor neoiobăgiste, deprecierea muncii ,se întinde, prin creșterea excesivă a rentei, și în acele domenii unde relațiile sunt mai clare, unde pământul e arendat pe bani gata. Această depreciere, această semigratuitate a muncii ca rezultat al regimului economic neoiobăgist e un fenomen de cea mai mare importanță, despre care vom avea ocazia să mai vorbim.

Alt rezultat tot așa de important al acestui regim este proletarizarea neoiobăgistă a țărănimii. Zic proletarizarea neoiobăgistă, nu simplă, pentru că a noastră, rezultat al unui regim hibrid, neoiobăgist, e o proletarizare cu totul deosebită, sui-generis. Fenomenul proletarizării țărănimii de mult a preocupat pe oamenii de stal și pe economiștii noștri, dar nimeni nu-l credea atât de vast și atât de general. Se credea că i s-a pus capăt prin inalienabilitatea pământurilor și prin împroprietăririle succesive ale însurățeilor. Și, iată, din statistica făcută mai ales după răscoale de d-l Creangă se constată că imensul număr de 400 000 de țărani sunt proletarizați sau aproape (copărtași la mici petice de pământ). După d-l A. Carp, fost ministru al domeniilor, acest număr trece de jumătate de milion. Aproape o jumătate din țărănimea noastră proletarizată sau semiproletarizată! Aveau de ce să fie uimiți prevăzătorii noștri oameni de stat.

Dar care este explicația acestui fapt extraordinar? Aceea care fără multă bătaie de cap sărea singură în ochi e înmulțirea populației; și ea a și fost adoptată imediat. Se înțelege că înmulțirea populației e un fapt de mare importanță. Dar, dacă vom cerceta țărănimea română și raportul dintre ea și pământul ce se găsește în mâinile ei, atunci vom constata că la 1864, în timpul împroprietăririlor, pământul care s-a dat atunci țărănimii era de aproximativ 1 800 000 de hectare; de atunci până acum, pământul țărănimii prin împroprietăririle succesive, plus pământurile cumpărate de țărănime pe socoteala ei, a sporit cu aproximativ 40—50%. Populația satelor însă a sporit aproximativ cu 60—70%. Deci numai în marginile acestor 20% s-ar mai putea explica o proletarizare mai gravă a țăranilor.

De unde provine deci această proletarizare cu totul nemăsurată? Ea s-ar putea explica prin concentrarea pământului, prin moșteniri, zestre etc. și deci prin creșterea proprietății mijlocii pe socoteala celei mici. Dar nici această creștere a proprietății mijlocii nu ne-o arată statistica. Atunci care-i explicația? Doar n-a intrat pământul țărănesc în pământ!

Sunt mai multe explicații ale acestui fenomen atât de important. Prima, bineînțeles, e și înmulțirea populației; aceasta însă, cum am văzut, explică numai în parte fenomenul. A doua explicație ne-o dă fărâmarea și deplasarea micii proprietăți rurale sub regimul nostru neoiobăgist. Proletarizarea se mai datorește și faptului că din capul locului țăranii au avut prea puțin pământ, se datorește și condițiilor generale neoiobăgiste.

Să dăm un exemplu explicativ. Stan are 9 pogoane de pământ și 3 fii. Gheorghe, fiul lui Stan, va moșteni deci 3 pogoane. Să zicem că Gheorghe, însurându-se cu o fată dintr-un sat vecin, ia ca zestre încă 3 pogoane, iară de la un unchi fără copii moștenește încă 3. Iată-l deci pe Gheorghe proprietar al unei întinderi de 9 pogoane ca și tatăl său Stan. Dar acest pământ e împărțit în trei petice situate în locuri diferite și depărtate. Și băgați bine de seamă — o particularitate foarte importantă — că Gheorghe e o materie învoibilă, e un neoiobag: cea mai mare și potrivită parte a timpului de muncă trebuie să lucreze la proprietar sau arendaș, iară pentru resturile de timp are trei petice de pământ în diferite locuri, câteodată în diferite sate! Dacă pământul ar fi alienabil, Gheorghe și-ar vinde peticele după prețul curent și, sau ar întregi unul din ele, sau ar cumpăra o proprietate mică întregită, cam în întinderea celor trei petice; dar pământul e inalienabil[5] și astfel pentru Gheorghe aceste trei petice .devin aproape nonvalori. Ce alt poate el face decât să-și arendeze pământul cu un preț derizoriu cămătarilor satului ori să-l vândă ilicit pe un preț ridicol, cu toate urmările mizerabile ce comportă o astfel de vânzare și o astfel de arendare? În acest exemplu se vede clar ce rezultate absurde ne dă regimul nostru agrar neoiobăgist. Regimul succesoral burghezo-capitalist permite o asemenea fărâmițare a proprietății mici, dar aceasta prin înmulțirea populației. Dacă însă populația rămâne aceeași și pământul nu se concentrează în mai puține mâini, atunci proprietatea mică — în afară de mici modificări în întinderi — rămâne aceeași. Noi am luat regimul succesoral de la capitalism și inalienabilitatea de la iobăgism și, combinându-le, am ajuns la acest rezultat bizar că la noi, chiar când raportul între întinderea pământului și populația sătească ar fi neschimbat și când pământul nu s-ar concentra în mai puține mâini, totuși proprietatea mică s-ar fărâmița, s-ar preface în nonvalori, iară țăranul, chiar având pământ, s-ar preface într-un fel de proletar.

Altă cauză importantă a proletarizării țărănimii sunt arendările pământurilor țărănești. Și acest fenomen a fost cunoscut de mult și s-a căutat, firește fără folos, să se ia măsuri împotriva lui. Dar nu se știa că arendările au luat proporții atât de imense. Sunt foarte elocvente încheierile la care ajunge în această privință d-l C. Garoflid într-un articol din Convorbiri literare. D-l Garoflid e unul din foarte puținii care văd mai clar în chestia agrară; are și avantajul de a fi mare proprietar, arendaș și inspector agricol, așa că are toate elementele practice pentru judecățile d-sale. Și d-sa, făcând niște calcule foarte interesante prin care corijează datele d-lui Creangă, ajunge la stupefiantul rezultat că între 17 și 26% din totalul micilor proprietari țărani își arendează pământul, și numărul acestora ajunge la cifra enormă de 171 000!!! Din publicația Ministerului Agriculturii și Domeniilor asupra rezultatelor date de legile din 1881 și 1889 pentru vânzarea moșiilor statului în loturi mici se constată că aproape 17% (16,67%) din cumpărătorii pământurilor nu și le cultivă singuri. Așadar, datele oficiale sunt mai optimiste.

Cauza pentru care constatarea acestor arendări făcute pe termene extrem de lungi, prin contracte consecutive, este atât de grea e că cei cari le fac au tot interesul să le ascundă, iară informațiile statistice sunt date tocmai de cei care au tot interesul să tăgăduiască exactitatea cifrelor, adică tocmai de acaparatorii pământurilor țărănești sau de prietenii lor. Dar, presupunând chiar că cifrele date de d-l Garoflid sunt exagerate pentru momentul de față, peste câțiva ani ele vor fi, desigur, întrecute.

Care să fie explicația acestor arendări? Pentru apărătorii regimului nostru economic, cauza acestor arendări trebuie căutată în însuși caracterul țăranului, în lenea, beția, indolența, nesocotința, în demoralizarea lui.

„Cum voiți să explicați arendările prin alte cauze — zic ei — când același țăran care arendează pământul său cârciumarului cu 6 lei pogonul se duce pe urmă la arendaș și ia pământul cu 25 de lei pogonul?”

Știu că țăranul nostru e departe de a fi tipul unui gospodar harnic, socotit, econom ș.a.m.d. Un astfel de țăran nu poate fi produsul regimului nostru agrar. Ce este cu viciile țăranului, cum trebuie ele tălmăcite în măsura în care există, acestea le vom vedea mai pe urmă. Țăranul nostru nu e un înger, asta e sigur. Dar a explica un fenomen așa de general cum sunt arendările prin indolența, nesocotința, demoralizarea țăranului este un nonsens. Prin asta s-ar putea explica numai cazuri excepționale. Pentru un fenomen așa de frecvent trebuie să fie cauze economice adânci. Iată-le.

În regimul nostru economic agrar, țăranul, chiar când are pământ mai mult sau mai puțin îndestulător pentru gospodăria lui, încă nu e lăsat în voie să devină gospodar. El e învoit, târât pe ogorul boieresc, unde e silit să muncească vremea cea mai prielnică pentru muncile agricole. Pentru pământul lui trebuie să se mulțumească cu rămășițele de timp, încât, chiar având o întindere care în alte condiții economice l-ar putea hrăni, în actualele condiții îi rentează foarte puțin. Dacă mai intervin și alte condiții îngreuietoare, cum e, spre pildă, marea depărtare a pământului de casă și de acel pământ ce-l are în dijmă, dacă pământul se împuținează, atunci munca lui devine pur și simplu nerentabilă, atunci îi convine mai bine să ia tot pământul cât îl poate el lucra într-un singur loc de la arendaș. Afară de asta, țăranul nu citește tratate de economie socială. nu face analize economice, dar el simte instinctiv și simte bine că peticul lui de ogor îl lipește pământului, îi ia libertatea mișcărilor și îi îngreuiază căutarea unor condiții de muncă mai prielnice aiurea; el simte, iarăși, că peticul lui de pământ îi preface munca de pe ogorul boieresc în muncă semigratuită. Și când începe să-și dea seama mai mult ori mai puțin clar de toate acestea, atunci la cea dintâi ocazie, la o nevoie urgentă, se desparte de pământul său. În ce privește condițiile mizerabile de arendare, apoi acestea depind de totalul condițiilor în care se fac în general toate tranzacțiile țăranului sărac.

Aicea dar e cauza adâncă a acestui fenomen atât de stupefiant al arendărilor în masă: sub regimul neoiobăgist, în anumite condiții, pământul țăranului, la care el ține atât de mult, ajunge o sarcină pentru dânsul. Bineînțeles, aceasta nu exclude cazurile izolate când arendările se fac din cauza beției și demoralizării. Neapărat că aceste arendări, făcute de obicei pe termene foarte lungi, prin mai multe contracte succesive, au adesea drept rezultat că țăranul nu-și mai vede pământul, se proletarizează.

În sfârșit, o cauză de proletarizare mai sunt și vânzările ilicite. Oricât ai opri vânzările prin inalienabilitatea pământului, necesitățile rezultate din procesul vieții economice sunt mai tari decât legea și vânzările tot se fac.

lată deci un șir întreg de cauze economice adânci care fac ca procesul proletarizării țărănimii să ia proporții atât de mari. S-au împroprietărit țăranii la 64, s-au împroprietărit succesiv însurățeii, pământurile date au fost declarate inalienabile, toate astea pentru a evita proletarizarea țărănimii, iară rezultatul e că aproape o jumătate din țărănime s-a proletarizat sau semiproletarizat.

Dar proletarul țăran român se deosebește profund de proletarul agricol din Occident. Proletarizându-se, țăranul român nu devine decât în cazuri excepționale salariat ca cel din Occident, ci rămâne tot țăranul neoiobag care ia pământul în dijmă, muncește absolut în aceleași condiții acuma, fiind proletar, ca și atunci când era proprietarul unui petic de pământ.

Ceea ce face însă originalitatea acestei proletarizări e că țăranul, deși proletar fără de pământ, este totuși proprietarul inventarului agricol: plug, vite, acareturi (ca vai de ele). în. Occidentul capitalist, marea proprietate nu numai că trebuie să îngrijească de muncitorii proletari agricoli, argați etc., dar trebuie să îngrijească mai ales de inventar, și în special de inventarul viu, lucru pe cât de costisitor pe atât și de greu. La noi, marea proprietate s-a descărcat de toate cheltuielile și grijile astea pe spinarea țăranului, și aceasta chiar când țăranul nu mai are pământ deloc. Se poate o absurditate mai mare? Țăranul proletar, bătut de oameni și de Dumnezeu, țăranul desculț și flămând care la paști nu mai are porumb în .casa lui, acest țăran, din munca de 4—5 luni pe an cât e sezonul nostru agricol, nu numai că trebuie să hrănească și îngrijească tot anul o familie întreagă, dar trebuie tot el să hrănească și să îngrijească în tot anul și vitele; chiar când nu mai are pământ, el trebuie să rămână depozitarul, hrănitorul și conservatorul vitelor necesare marii proprietăți[6]. La așa rezultat poate ajunge numai un regim economic neoiobăgist! Firește că la un om sărac și flămând nici vita nu poate îi decât tot flămândă; de aici urmează degenerarea și a țărănimii, și a vitelor necesare agriculturii. Intre țărani nu se mai găsesc soldați după măsură, țărănimea dă o înspăimântătoare cifră de bolnavi de pelagră — 100 000 —, iară când te uiți la acele ființe mici, uscate, sfrijite cărora țăranul le zice cai și boi, îți par niște viețuitoare din altă speță animală.

Altă urmare a regimului neoiobăgist este agricultura proastă, primitivă. Agricultura e făcută doar de țărănime, și aceasta, în majoritatea ei, e slăbită, degenerată fizicește și demoralizată sufletește. Apoi, afară de puține excepții, agricultura se face cu inventarul țărănesc, cu vitele țărănești complet degenerate și ele. Își poate oricine închipui apriori cum va fi făcută agricultura în condițiile acestea; când studiezi însă de aproape aceste condiții, vezi că nu sunt numai neprielnice, dar sunt grotești și te miri că agricultura se mai face și așa cum se face.

Se știe că un agricultor, fie și un proprietar mic, trebuie de cu vreme să-și facă un plan sistematic, să-și împartă câmpul pentru diferitele semănături, ocupându-se de fiecare la vremea ei, să aleagă pentru fiecare muncă momentul potrivit. mai ales la noi, unde clima e așa de schimbătoare și nesigură. Și toate acestea sunt necesare nu numai pentru o agricultură intensivă și rațională. dar pentru orice agricultură, fie și extensivă cum e a noastră. Or, țăranul nostru așa-numit mic proprietar e un neoiobag și în această calitate e învoit la proprietar sau arendaș și uneori la doi, trei deodată, iară în contractul fiecărei învoieli e scris invariabil ca la prima chemare trebuie să se prezinte la muncă. Am întrebat pe un arendaș inteligent din Moldova care mi se plângea de greutățile ce întâmpină cu țăranii din cauza acestor multiple învoieli, l-am întrebat la care din arendașii ce l-au învoit se duce țăranul mai întâi. „Apoi la care-l apucă mai întâi; de obicei acela al cărui partid e la putere, că are administrația în mână”, mi-a răspuns arendașul. Așa că țăranul neoiobag, apucat ba de unul, ba de altul, muncește mai toată vremea prielnică — atât de scurtă! — pe lanurile boierești, iară propriul său pământ și-l muncește în picăturile de vreme ce-i mai rămân, dacă-i mai rămân. Își închipuie oricine dacă în așa condiții țăranul mai poate nu să-și alcătuiască un plan de mai înainte, nu să facă agricultură bună, dar măcar s-o facă proastă, cum o fi. În felul acesta nu se poate face agricultură deloc.

Pentru înlăturarea acestui rău — adică dispariția agriculturii de pe pământurile țărănești, ceea ce ar fi fost un inconvenient tot atât de mare pentru proprietari și arendași ca și pentru stat —, legiuitorul a fixat două zile pe săptămână care trebuie să rămână pe seama țăranului. Această lege, de natură nu neoiobăgistă, ci de-a dreptul iobăgistă, după obiceiurile țării niciodată n-a fost observată; dar chiar de ar fi fost! Cum se poate face agricultură cu două zile pe săptămână anume precizate? Dar dacă tocmai zilele acestea n-au fost bune de lucru? Bineînțeles că în așa condiții grotești nu se poate face o agricultură care să pretindă acest nume și atunci se întâmplă ceea ce trebuie să se întâmple: țăranul, după ce ară prost din cauza inventarului mizerabil, apoi propriul său pământ îl ară prea târziu, seamănă tot așa, prășește porumbul când s-a îngălbenit, îl strânge de crud, seceră grâul când s-a scuturat ș.a.m.d. Nu e agricultură, ci o caricatură grotească.

Și în acest fel sunt lucrate aproape jumătate din pământurile țării românești, pentru că cele arendate sunt lucrate tot atât de mizerabil. Ba chiar mai mult de jumătate. Astfel, în Moldova, țăranul închiriază, arendează („cumpără” se zice acolo) pământul pe seama sa; prețul închirierii se preface pe urmă în diferite munci, pe care țăranul le săvârșește pe câmpul boieresc sau arendășesc. Bineînțeles, primele munci și în vremea cea mai prielnică țăranul le face pe pământul arendașului, unde e dator să se prezinte la prima chemare, și numai în resturile de vreme lucrează pământul ce a arendat, întocmai cum face cu propriul său pământ. În aceeași categorie intră toate pământurile din Muntenia luate în dijmă la tarla sau, după desființarea acestui fel de dijmă, închiriate pe bani. Rămâne încă de văzut partea cea mai mică a țării, rămâne acel pământ care e lucrat fie în dijmă de-a valma (așa-numita tovărășie, de n-ar mai fi fost!), fie pe seama marii proprietăți. Acest pământ e în adevăr mai bine lucrat, îndeosebi categoria din urmă. Aici barem sunt părți interesate ca munca să fie mai bine făcută: la munca în dijmă e interesat și țăranul, și stăpânul, iară la munca pe lanurile proprietății e interesat numai stăpânul, care însă, având toată puterea economico-socială, poate înrâuri ca munca să fie mai bine efectuată. Dar și aici sunt neajunsuri grave, proprii regimului nostru economic. Mai întâi, și aceste pământuri sunt lucrate de același țăran, atât de redus și fizicește și moralicește, și de obicei cu același inventar țărănesc și tot cu munca robită sau semirobită, inferioară muncii libere. Apoi, cum vom dovedi mai jos, regimul nostru economic produce relații anarhice, relații de vrăjmășie, care aduc pe țăran să prefere a-și face un rău sieși decât să facă un bine stăpânului. Dar mai este o cauză importantă a inferiorității muncii pe pământurile marii proprietăți: este ca munca se face de lucrători care își au și semănăturile lor fie pe pământurile lor proprii, fie pe cele luate în arendă sau în dijmă de la marii proprietari; și numai cu entuziasm nu poate să muncească omul ogorul altuia când știe că în vremea asta al lui se părăginește.

Nu e de mirare deci că nici pe proprietățile mari nu se poate obține o muncă pasabilă măcar decât prin cele mai mari strășnicii de supraveghere. Și toate acestea sunt adevărate și pentru pământurile date în dijmă. Deși de astă dată există un fel de tovărășie și, în definitiv, ambele părți sunt interesate, totuși rezultatele nu se schimbă mult, pentru cuvântul iarăși că țăranul își are și pământul său propriu, așa că antagonismul rămâne în picioare. D-l V. M. Kogălniceanu face următoarea justă observație:

„Trebuie să se știe că în anii de belșug săteanul nu produce la pogon nici atâtea producte câte produce arendașul sau proprietarul în anii de secetă, în anii răi; și această disproporție e cu atât mai mare, cu cât săteanul e mai sărac, încât anii de abundență devin mai periculoși chiar decât anii mijlocii, prin faptul că atunci țăranul abia poate să secere, să strângă pi să ducă la treierat recolta proprietarului sau arendașului, iară a sa se scutură pe câmp”[7].

Și în aceste condiții absurde și grotești se ]ace așa-zisa agricultură a țării într-o țară eminamente agricolă!

Se va obiecta, desigur, că rodnicia pământului nostru, cu toate aceste neajunsuri, e încă destul de bună. Astfel, d-l I. Lahovary caută să arate că produsul grâului pe hectar la noi nu e cu mult inferior țărilor occidentale, unde există o cultură intensivă sau semiintensivă. Încă o dovadă că statisticile sunt făcute ca să demonstreze cu ele ce-ți place și ce-ți convine. Natural, dacă iei, de pildă, producția unui an foarte îmbelșugat cum e anul 1906, cu impozanta cifră a recoltei de 40 000 000 de hectolitri de grâu, atunci putem să ne comparăm cu unele țări înaintate în agricultură; dacă luăm însă anul 1904, în care am atins cifra sărmană de 18 000 000 de hectolitri, atunci rămânem în coada tuturor țărilor agricole. Ce să-i faci, așa e statistica! Adevărul e că în rezultatele cele bune ale recoltei noastre n-are nici un merit nici țăranul, nici arendașul, nici proprietarul, ci unicul merit îl are meșterul dumnezeu. Dumnezeu ne-a dat un pământ fertil, mănos, în multe părți nu de mult desțelenit; și dacă tot dumnezeu ne dă și vreme prielnică la arat, semănat, secerat și cules; și dacă tot el ne dă și ploi suficiente la timpul necesar, atunci recolta e în adevăr bună — meritul lui dumnezeu. În ce-l priveste pe om, apoi el, prin regimul nostru economic, opera sa proprie, face tot ce-i stă în putință ca să compromită opera dumnezeiască, și dacă, totuși, nu reușește întotdeauna, vina nu e a lui, că bunăvoința nu-i lipsește.

Afară de agricultura absurdă și de multe ori grotească. o altă urmare foarte gravă a regimului nostru economic este agricultura prădalnică, dealtfel strâns legată de cea dintâi. Prin agricultură prădalnică înțeleg acea agricultură care scoate an cu an elementele hrănitoare din pământ fără a pune nimic la loc și care stoarce mereu pământul fără a-i face și îmbunătățirile cari îi trebuie. Dacă nu îmbunătățești pământul prin asolamente, gunoire, îngrășăminte chimice etc. și ,dacă nu-i dai irigații, atunci el începe a se secătui și din ce în ce țara merge spre ruină. 0 astfel de agricultură se face la noi, și alta, cu regimul nostru economic agrar, nu se poate face.

Să luăm, spre pildă, mica proprietate, care ocupă aproape jumătate din pământul arabil al țării. În Occident, micul proprietar trăiește din propria sa gospodărie agricolă. El îi dă toată munca sa, toate grijile sale. acolo sunt toate speranțele lui. El trăiește toată viața din acest pământ și după moartea lui vor trăi copiii săi. Această legătură între pământ și țăran produce, pe de o parte, interesul elementar, foarte limpede și lămurit, de a face pământului toate îmbunătățirile — îngrășare, irigare etc. —, iară pe de altă parte produce calitățile necesare în om pentru facerea acestor îmbunătățiri: sobrietate, economie, prevedere, tenacitate, continuitate în muncă ș.a.m.d. Dar la noi? Am văzut cum imensa majoritate a micilor proprietari țărani nici nu se ocupă exclusiv de pământul lor, ci îl lucrează printre picături, pe apucate, când li se dă voie. Ba am văzut chiar că de cele mai multe ori aceste pământuri îmbucătățite servesc mai mult ca să împiedice libertatea de mișcare a țăranului, robindu-l marii proprietăți, și servesc ca să reducă până la semigratuitate remunerarea muncii lui, încât uneori țăranul caută să scape de bucățica sau bucățelele lui de pământ arendându-le. E deci absurd și nedrept în cel mai mare grad că se acuză țăranul de gospodăria lui prădalnică.

Se înțelege că pământurile arendate cămătarilor satului nu vor fi nici pe atât îmbunătățite. Arendașul-cămătar caută să stoarcă din pământ tot ce poate, nu să-l îmbunătățească.

Rămân încă pământurile marii proprietăți, care ocupă mai mult de jumătate din pământurile arabile ale țării. Din aceste pământuri, o bună parte sunt arendate și de obicei pe termene scurte, 3—5 ani, așa că în nici un caz nu i-ar conveni arendașului să facă îmbunătățiri, care sunt foarte costisitoare și în genere dau rezultate tocmai după ani de zile. Pe urmă, arendașul nu e doar un fermier capitalist ca în Occident. Afară de unele excepții din Moldova, el n-are nici unelte și nu pune nici capital în exploatare. Pentru arenda pe care o plătește proprietarului el își cumpără și își asumă drepturile neoiobăgiste ale proprietății mari, amestecul de drept capitalist și iobăgist: dreptul capitalist de a uza și abuza de pământ, de a-l stoarce cât va putea fără a-i da ceva în schimb și dreptul iobăgist de a uza și abuza de țăran, de a-l stoarce cât va putea, dând cât mai puțin posibil în schimb. Interesul ideal al arendașului este să stoarcă până la ultimul pic rodnicia pământului și puterea de viață a țăranului și vitelor lui, astfel ca la plecare să lase moșia stearpă și satul fără vite. În arendășia neoiobăgistă, gospodăria prădalnică — erijată în întocmire sistematică — își atinge culmea și apogeul[8].

Mai sunt de văzut pământurile marii proprietăți cultivate de înșiși proprietarii lor. S-ar crede că cel puțin aci este posibilă și rentabilă o altă cultură decât cea prădalnică. Din nenorocire, nu-i așa. Mai întâi, o parte a moșiei- — și adesea cea mai mare parte — e dată țăranilor fie în dijmă, în Muntenia, fie în bani, în Moldova, și anume pe câte un an. Pe acest pământ, orice îmbunătățire este exclusă. Doar nu se va apuca țăranul să îngrașe pământ străin, care circulă din mână în mână. Rămâne deci o parte mică lucrată de proprietari pe socoteala lor și care e în adevăr mai bine lucrată decât restul. Dar nici aici nu se pot face îmbunătățiri. Lanurile boierești de obicei își schimbă destinația, și pământul, care anul acesta a fost lucrat pe seama boierului, anul viitor sau peste doi-trei ani e împărțit țăranilor. Dar chiar dacă un proprietar ar opri o parte mai rodnică a moșiei ca s-o lucreze întotdeauna pe seama sa, încă n-ar putea face îmbunătățirile necesare, pentru că și pământul lui e lucrat în mare parte cu uneltele și vitele țăranului, căci de obicei el n-are gospodăria sa proprie; iar îmbunătățirile presupun neapărat o gospodărie proprie, cu vite, argați, instalații[9].

Așadar, e evident că afară de puține și onorabile excepții — mai ales în Moldova, unde unele moșii sunt lucrate mai sistematic și în parte cu inventar propriu — întreg pământul țării se găsește sub cultura prădalnică. Și această gospodări[r]e prădalnică, prin care an de an se stoarce pământul, nu se datorește ignoranței, lenei, relei-voințe, neprevederii, indolenței agricultorilor în genere, ci mai ales relațiilor agrare de producție, regimului nostru neoiobăgist, care o fac inevitabilă; iară aceste defecte, întrucât ar contribui cu adevărat la existența gospodări[r]ei prădalnice, sunt și ele un produs al aceluiași regim neoiobăgist. Nu oamenii, sistemul e de vină.

Și câteodată această gospodări[r]e devastatoare ajunge la lucruri care te uimesc. Când treci cu trenul în serile de toamnă, de multe ori vezi focuri uriașe, parcă ar fi sate incendiate. Și, când alarmat, întrebi ce înseamnă aceste focuri, ce sate s-au aprins, ți se răspunde: „Nu sunt sate, s-a dat foc la niște girezi”. Scurt. Când se face destul fân de nutreț, atunci se dă foc șirelor de paie, în loc să se răspândească prin lanuri și să se dea pământului măcar o mică parte din ce i se ia. Focul, simbolul devastării![10]

Când vezi cum pământul se stoarce atât de neomenos, cum îngrășămintele gratuite zac aruncate prin șanțuri, cum paielor li se dă foc, cum pădurile — aceste mari rezervoare de umezeală, apărătoare .de inundații — se distrug cu nemiluita, când vezi cum rodnicia pământului e stoarsă an de an și zvârlită peste hotare ca în schimb să ne vină articles de Paris și un lux demoralizator; când vezi cum, în concordantă cu gospodări[re]a prădalnică agrară, întreaga gospodărie a țării, ca și a statului, se face în chip tot atât de risipitor și prădalnic, te întrebi cu grijă amestecată cu groază: ce vânt de nebunie s-a abătut asupra țării acesteia de parcă se întrece care mai de care s-o ruineze mai curând?

Nu e un vânt de nebunie, ci e un detestabil regim economico-social care în mod necesar își produce efectele inevitabile prin acea necesitate de fier după care anume cauze trebuie neapărat să producă anume efecte.


[1] D-l Seb. Moruzi constată următoarele: „Cu acest sistem vedem deseori și avem în minte numeroase exemple: un sat dator, după 6 ani, cu 70 000 de lei atunci când întreaga valoare anuală a muncilor agricole nu trece de 6 000” (citat de d-l Bibicescu, În chestiunea agrară, p. 61).

Iar defunctul C. Ressu a spus în Cameră în 1893:

„Și în privința acestei lăcomii nu e iarăși un secret că s-au văzut proprietari care și-au cultivat pământul în timp de 10 și de 15 ani numai cu dobânda banilor luați de [la] țărani cu 16 ani în urmă” (citat de d-l Bibicescu, În chestiunea agrară, p. 58).

[2] Se înțelege că aici nu putem analiza contractele tipărite într-un volum compact de 624 de pagini format mare.

Dar, ca o pildă, iată ce găsim chiar în primul contract agricol (p. 9) asupra duratei zilei și condițiilor de muncă în regimul nostru agrar:

„Vom merge în muncă întotdeauna înainte de a răsări soarele și seara vom sta până ni se va da voie de oamenii de serviciu ai moșiei și vom merge a munci în orice punct al moșiei și pe orice vreme fără a obiecta că este departe sau timp urât”.

[3] Iată, după d-l Gh. Maior, care este starea țăranului după ce și-a isprăvit sezonul de muncă:

„Țăranul nostru a lucrat vara întreagă cu oamenii familiei. sale și cu vitele sale, parte la arendaș și parte la sine, s-a hrănit numai cu buruieni și toamna el nu are atâta recoltă cât îi trebuiește pentru sine și pentru vite ca să iasă din iarnă și nici datoriile nu le-a stins; datoria a rămas aproape aceeași și se perpetuează la arendaș și proprietar, vitele îi sunt depuse amanet la Creditul agricol.

Întreaga lui recoltă constă dintr-un cărucean, două de mohor, 2—3 cărucene de paie de grâu și niște coceni de porumb. Cereale abia are. să-i ajungă până la crăciun, nutreț până pe la bobotează; porumb, rar sunt țărani cari să aibă până pe la paști și după paști.

Și puținele cereale ce le adună n-are unde să le păstreze; cerealele cele rămase după sămănat sau le bagă într-o groapă în pământ, ori că trebuie să le vândă mai pe nimic la cârciumarul din sat ca să se plătească de biruri cu ele” (România agricolă, P. 82).

[4] În cele precedente, că și în cele ce urmează, avem în vedere relațiile agrare până la răscoalele din 1907. Despre relațiile ce s-au stabilit după -răscoale, prin noile legiuiri așa-numite socialiste sau cvasisocialiste, vom vorbi mai departe într-un loc special.

[5] E adevărat că legea, prin excepție. permite vânzarea către foștii clăcași. Dar această permisiune e îngrădită cu atâtea greutăți insurmontabile încât e prefăcută într-un drept absolut iluzoriu și vânzările sau nu se pot face. sau se fac în mod ilicit, cu toate nenumăratele urmări rele ale unor asemenea vânzări, cum e nesiguranța pentru ambele părți, procesele fără număr în perspectivă etc.

[6] „După ancheta Ministerului de Domenii din 1899 rezultă că 92% din vitele existente în țară sunt ale țăranilor și numai 8% ale proprietarilor mari și arendașilor. Statistica animalelor domestice din 900 găsește că repartiția cailor și boilor între micii și marii cultivatori e următoarea: marii exploatatori posedă 13%, iară țăranii 87%. Numărătoarea plugurilor și carelor confirmă aceste date: din 517 463 pluguri de toate felurile, marii cultivatori nu stăpânesc decât 7,4%; din 589 308 care și căruțe, marea agricultură nu are decât 4,2%. Aproape toate atelajele sunt țărănești și pierderea care rezultă din întrebuințarea lor tot a țăranilor e. Dacă marea cultură ar trebui să cultive cu vite proprii, de mult ar fi dispărut” (C. Garoflid. Problema agrară și dezlegarea ei, p. 60).

[7] Chestiunea țărănească, p. 34, 35.

[8] D-l Gh. Maior, în cartea citată, ocupându-se de felul [de cultivare] pe care-l practică arendașii, zice:

„Știința și cultura au rămas izolate de partea practică a vieții și ocupațiunei românului. întreaga noastră economie consistă în principiul că solul trebuie să producă încontinuu, fără restituțiune; boul din jug care muncește ziua întreagă și țăranul care de primăvara până ce dă zăpada muncește până-i vin stele verzi înaintea ochilor este neproductiv și deci își merită soarta ca să se hrănească cu știr, lobodă și alte buruieni, și numai arendașul, improvizat din cârciumar, măslinar și bragagiu, este om productiv. Aceste păreri bizare le poți auzi la noi foarte des și de la oameni care trec de oameni de oarecare seriozitate” (p. 26).

Și în altă parte:

„Făcui cunoștința unui arendaș care avea două moșii în arendă de câte 1 000 de pogoane fiecare și o pădure în exploatare. Stătea de 15 ani deja în acea moșie și mie îmi era frică să stau în casa lui până voi scrie un raport ca să nu se dărâme casa pe noi” (p. 59).

[9] Iată ce zice d-l Maior și despre îmbunătățirile făcute de proprietari:

„Proprietarii de la 1861 n-au putut face nici o singură îmbunătățire pe moșiile lor, dar s-au distrus și ruinat aproape cu totul cele puține ce erau atunci. Nici o singură baltă ori mocirlă nu s-a secat, nici o singură pădure nu s-a plantat din nou ori ameliorat Luncile de pe lângă cursurile apelor, odini-oară atât de bogate și frumoase, s-au prefăcut azi în prunduri sterile și râurile în torenți sălbateci de munte din cauza devastării pădurilor, cari au pus tot pietrișul și țărâna în mișcare; iară la șes și câmpie ele sunt prefăcute în eleșteie pentru producția de stuf și pește pentru arendaș și proprietar, deși ele nu sunt decât un focar de friguri de baltă, care decimează populațiunea rurală cu miile sau o fac incapabilă de muncă pentru o mare parte a verii. Și totuși stuful nici a suta parte nu valorează din ceea ce pământul acela ar putea produce ca pășune sau fânaț dacă ar fi secat și zvântat, iară peștii din eleșteu se înveninează și omoară prin gunoiul ce se aruncă în eleșteu ca să facă pod de trecut peste el” (p. 33—34).

[10] În anii din urmă, din lipsă de nutreț, nu se mai ard paiele. ci se întrebuințează ca hrană pentru vite. În anul însă în care nutrețul va fi abundent. această operație a arderii paielor va reîncepe, căci sistemul de a întrebuința paiele pentru îmbunătățirea pământului n-a intrat încă în uzul agriculturii noastre neoiobage.