Neoiobăgia/Revoltele țărănești

Jump to navigation Jump to search
Problema ilegalismului și rezultatele morale, culturale, juridice și politice ale neoiobăgiei Neoiobăgia de Constantin Dobrogeanu-Gherea
Revoltele țărănești
Curente de idei și opinii în legătură cu neoiobăgia


Dintre urmările regimului nostru economico-social, una din cele mai triste sunt, desigur, revoltele țărănești. În 1907 ele au înscris o pagină din cele mai tragice și mai sângeroase în istoria țării, și istoria le va judeca. Istoria va judeca evenimentele de la 1907, va judeca vina fiecăruia și va da fiecăruia după meritele lui. Asta e sigur. Lucrarea aceasta însă nu e istorică, ci sociologică. Ea caută să se dumirească asupra cauzelor adânci ale fenomenelor sociale din viața noastră agrară și deci neapărat și asupra cauzelor adânci ale acestui fenomen tragic care se cheamă revoltele țărănești. Problema ce avem de rezolvat e tot atât de importantă ca judecata istoriei — în unele privințe mai importantă încă.

Ceea ce izbește și trebuie să izbească de la prima vedere pe oricine care e cât de puțin familiarizat cu analiza fenomenelor sociale e periodicitatea răscoalelor țărănești. Răscoalele la noi au ceva comun cu crizele economice din societatea capitalistă, explicate de Karl Marx: ele au aproape aceeași periodicitate, izbucnesc cam la distanța de zece ani și devin tot mai violente, cu tendința însă de a scurta această distanță, pentru a deveni cu vremea mai liniștite, dar cronice.

Și nu trebuie să ne mire această asemănare, dealtfel superficială și aparentă. Aici, ca și acolo, e vorba de crize sociale care se plămădesc în adâncul vieții din antagonismele și contradicțiile sociale și care la un moment dat trebuie să izbucnească.

Însăși periodicitatea fenomenului ar fi trebuit să dea de gândit claselor noastre dominante și guvernanților și sociologilor noștri că n-avem de-a face cu un fenomen accidental. Dar clasele noastre dominante și guvernanții noștri nu sunt sociologi, iară sociologii noștri nici atâta, și de aceea la fiecare izbucnire a revoltelor indignarea, uimirea, zăpăceala și dezorientarea sunt la culme. Indignarea și uimirea au fost nemărginite mai cu seamă la primele revolte, când lipseau încă precedentele.

Cum? revolte țărănești la noi, unde nimeni nu moare de foame, unde țăranii sunt proprietari cu toții, unde n-avem proletariat? A, înțelegem în Apus, unde e atâta mizerie, unde e un proletariat puternic — și doar de asta e proletariat, ca să facă răscoale! —, dar la noi? Așa vorbeau conducătorii noștri. Și, drept vorbind, aveau oarecare cuvânt să fie uimiți și indignați.

În străinătate, țăranul, țăranul mic proprietar — chiar când e stăpân pe un petic de pământ — e nu numai un element de ordine, dar un element conservator, reacționar. Mica proprietate dezvoltă într-însul pasiunea proprietății, și anume a celei individuale; iară orizontul strâmt în care își trece viața, izolarea de lumea largă și zgomotoasă, monotonia unui trai socialmente strâmt, dar fizicește sănătos, îi dezvoltă aversiunea pentru orice inovație. Câte revoluții n-au căzut în Occident, izbindu-se de rezistența încăpățânată a țăranului! Țăranul mic proprietar a ajuns disperarea inovatorilor. Până și social-democrația germană, atât de puternică și penetrantă, a disperat de acel Bauernschädel al țăranului german, refractar la orice inovație și la orice idee îndrăzneață. Și la noi, dimpotrivă, acest balast al ordinii sociale se preface în element de răsturnare și, când vine la îndemână, ia ciomagul și se năpustește să dărâme conacul boieresc.

De unde această anomalie nemaipomenită, cu atât mai stranie cu atât mai uluitoare, cu cât suntem unica țară în Europa, afară de Rusia, care avem privilegiul trist al revoltelor țărănești? Căci nu le au nici țările occidentale superioare nouă în cultură, nici cele din Orient, ca Serbia și Bulgaria, care ne sunt inferioare.

Răspunsul dat din capul locului la această întrebare a fost: trebuie să fie o mână străină la mijloc. Și această mână străină a fost găsită în iconarii și jugănarii ruși. Răspunsul acesta, așa ridicol cum era, a servit de minune claselor dominante agrare, pentru că masca adevărata cauză și pentru că prezenta oarecare verosimilitate, având în vedere acțiunea Rusiei în orientul Europei. Așadar, jugănarul! Se pare că jugănarul muscal, stârpind zburdălnicia vitelor, o comunica țărănimii române. Se înțelege, n-o făcea din proprie inițiativă, el era trimis de țar ca să-i dea prilejul să se amestece în afacerile noastre interne.

Cum s-ar zice, țarul și jugănarul!

Țarul și jugănarul au făcut mulți ani acest serviciu benevol de a sluji de cauză și explicare a răscoalelor. Ce n-ar fi dat guvernanții noștri la 1907 ca să se găsească în țară un singur jugănar! Dar ia-l de unde nu-i! Nu-i vorbă, s-ar fi putut interveni pe cale diplomatică să obținem vreo doi-trei, dar ar fi venit prea târziu, post festum. Și atunci, în disperarea de cauză, au fost înlocuiți prin socialiști, sindicaliști, potemkiniști — și anarhistul de la Toulouse.

N-avem de gând să povestim istoria revoltelor de la 1907; ar fi totuși păcat să lăsăm să dispară în neantul vremii un fapt așa de caracteristic cum e acela cu anarhistul de la Toulouse. La șoferul francez al uneia din căpeteniile politice ale țării s-a găsit o scrisoare de la Toulouse în care se zicea că în primăvara anului 1907 au să se întâmple lucruri mari în țara românească. De aici primul acord care s-a făcut între partide, că revoltele au fost provocate de niște anarhiști din Toulouse... probabil prin telepatie. Firește, acordul acesta, ca toate acordurile dealtfel, a ținut numai câteva zile. Pe urmă au venit instigatori fantastici, îmbrăcați în călugări, călăreți mascați cari străbăteau satele agitând steaguri bizare și, în sfârșit, d-nii Vasile Kogălniceanu și Vălescu. Trebuie să fim drepți cu opinia noastră publică și să recunoaștem că asemenea gogoși copilărești n-a putut înghiți nici ea.

Și, fiindcă în cele din urmă trebuia să se ivească măcar o parte de adevăr, aceasta a fost descoperită, în sfârșit, de cercetătorii noștri, și în special de poporaniști și admisă repede de opinia publică: pricina revoltelor este marea mizerie a țăranului, nemiloasa lui exploatare. Faptul în sine este exact, desigur, e în afară de orice îndoială; dar, ca o cauză explicatoare a revoltelor, el reprezintă un adevăr dublat de o greșeală sau o greșeală dublată de un adevăr, și greșelile de acest fel sunt cele mai grave, pentru că într-însele elementul greșelii se strecoară sub învelișul adevărului. Mizeria e cauza revoltelor. Se înțelege, întrucât revoltele se petrec pe fondul mizeriei, pentru că o populație bine înțolită și prosperă nu e nebună doar ca să distrugă acea stare de lucruri care-i produce prosperitatea. E deci evident că revoltele nu pot izbucni decât pe fondul mizeriei; dar mizeria în sine și prin sine nu e o cauză activă de producere a revoltelor, ci, dimpotrivă, mizeria ajunsă la un anumit grad — și doar mizeria țăranului nostru întrece orice grad — tâmpește mintea, adoarme sufletul, distruge energia și spiritul de revoltă, duce la resemnare și supunere oarbă, stare psihică diametral opusă aceleia care duce la revolte.

La această obiecție sociologii noștri n-au găsit nici un răspuns valabil și astfel răscoalele, ca fenomen sociologic, riscau să rămână neexplicate, când apăru remarcabila operă a d-lui Radu Rosetti: Pentru ce s-au răsculat țăranii?

Opera aceasta e, la rândul ei, un unicum și o surpriză, după cum în general suntem o țară a surprizelor. În toiul unei literaturi sociale foarte abundente dealtfel, mai ales după 1907, dar din care o parte caută să mascheze adevărul, iară alta plânge sincer, dar neputincios, suferințele țăranului, apare o carte scrisă de un boier de neam — și de neam vechi — care pune chestia pe adevăratul teren, îi caută explicația în relațiile economico-sociale, în lupta de clasă, silindu-se s-o lămurească istoricește și economicește. Este adevărat că chestia agrară la noi a fost tratată în același fel de socialiști, de mișcarea socialistă veche încă de acum un sfert de veac. Și multe lucruri pe care le spune d-l Rosetti au fost spuse de atunci, uneori cu mai multă pătrundere; dar acelea au fost uitate chiar de foștii socialiști și, afară de asta, celor spuse le lipsea acea bogată și largă documentare istorică prin care se deosebește remarcabila lucrare a d-lui Rosetti. Spiritul care pătrunde opera d-lui Rosetti e prea puțin al nostru. D-l Rosetti și în această operă rămâne boier de neam, însă un boier bun, drept, cuminte și luminat, care deplânge lăcomia și jaful boierimii vechi. Le deplânge însă ca om drept, dar și ca boier luminat, căci de ar fi procedat boierimea la timp, cu dreptate și cumințenie, am fi avut acum și o țărănime bine situată și o boierime puternica, așa cum sunt iuncherii prusaci. Idealul acesta al iunkerismului prusac nu ne încântă defel în cartea d-lui Rosetti, dar ne încântă faptul că d-sa caută să spună adevărul, și cel istoric, și cel actual.

Pentru explicația fenomenului de oare vorbim acuma, opera d-lui Rosetti are defecte însemnate. Primul e în legătură cu însăși calitatea d-sale de istoric, care-l face să dea prea mare importanță faptelor istorice, trecutului istoric în producerea revoltelor. Faptele istorice, din nenorocire și uneori și din fericire, se uită ușor și deci nu pot avea atâta putere încât să fie producătoare de revolte. Revolta pune în mișcare întreaga viață pasională și afectivă a omului, răscolește toate urile și cruzimile, ceea ce nu poate fi un produs al memoriei, ci-i trebuie cauze imediate, actuale. Și în Occident țărănimea a fost cândva deposedată de pământul ei și de drepturile ei medievale asupra lui, și acolo nu vedem răscoale. E adevărat că la noi faptele sunt mai recente, datează numai de o jumătate de veac și deci au mal multă influență asupra vieții actuale; dar acea influență covârșitoare pe care le-o dă d-l Rosetti n-o au. Firește d-sa se ocupă și de fapte și cauze actuale. Și, dacă și în această parte a lucrării rămâne tot istoricul luminat, corect, imparțial, mărginindu-se la fapte și cauze adevărate, nu închipuite, și nu vorbește nici de țar și jugănar, nici de potemkiniști, nici de oameni mascați, greșește însă prin aceea că nu dă cauzelor actuale nici rândul, nici spațiul cuvenit. Și mai prezintă un defect, și încă unul capital: nu procedează științificește ca sociolog: din masa de cauze prime și imediate nu caută, printr-o anume metodă științifică, să scoată cauzele generale ale fenomenului, legea însăși a procedurii lui. De aceea faptele și cauzele sunt înșirate fără sistem, fără indicarea valorii lor relative; și de aceea, iarăși, cu toate calitățile acestei opere, ea nu ne dă răspunsul la întrebarea pe care d-l Rosetti a pus-o ca titlu chiar al cărții: Pentru ce s-au răsculat țăranii? Avem multe răspunsuri, răspunsul nu-l avem.

Acest răspuns vom căuta să-l dăm noi măcar în câteva cuvinte. Zicem „în câteva cuvinte”, cu toată importanța subiectului, pentru că studiul acesta, scurt prin sine însuși, caută totuși să cuprindă, măcar fragmentar și necomplet, cât mai mult din problema agrară și nu numai una din manifestările ei, oricât de importante ar fi dealtfel. Pentru a da răspunsul cuvenit vom întrebuința metoda comparativă, comparând țărănimea noastră, muncitorimea noastră agricolă cu cea din Occident. Metoda aceasta a fost întrebuințată atât de des pentru întunecarea chestiei; de ce n-ar fi întrebuințată uneori și pentru luminarea ei?

Ne punem deci întrebarea: de ce țărănimea noastră se răscoală împotriva marii proprietăți, iară cea occidentală nu? Răspunsul, după dezvoltările de mai sus, e clar: pentru că țăranii din Occident sunt mici proprietari de pământ, care trăiesc din pământul lor și au foarte puțin de împărțit cu marea proprietate[1]. Țăranul mic proprietar nici nu lucrează la proprietarul mare, nici nu este exploatat de dânsul; fiecare în parte e stăpân pe pământul său și își vede de treburile sale. Aceia care, în adevăr, vin în contact cu marea proprietate și sunt exploatați de ea, aceia ale căror interese sunt antagonice, în adevăr, cu ale marii proprietăți, aceia sunt lucrătorii agricoli, proletariatul agrar. Deci întrebarea pusă în prima ei formă, cum se pune de obicei la noi, e absurdă; ea trebuie pusă altfel, și anume: cum se întâmplă că muncitorimea agrară din Occident, că proletariatul agrar de acolo — deși proletarul e un revoluționar prin natura lui, un revoluționar înnăscut, ca să zicem așa —, cum se întâmplă că el nu face răscoale, pe când țărănimea noastră da? Și, pusă astfel, întrebarea e în adevăr plină de învățăminte. Să vedem.

Proletarul, ca o categorie economică, nu e un accident: e un rezultat și un produs firesc și necesar ca și capitalistul. După cum capitalismul s-a dezvoltat în mod necesar și organic, tot așa și clasele din societatea capitalistă, și tot așa și relațiile dintre aceste clase și moravurile și legile — starea de drept care le consfințește. E un tot care se ține în mod organic. În mod necesar și organic, munca în societatea capitalistă devine o marfă, care — ca orice marfă — se vinde după valoarea ei: cheltuielile de producere. Și dacă muncitorul agricol capătă un preț natural, egal cu valoarea mărfii lui — munca —, iară administrația moșiei se ține de condiții și-i dă hrana cuvenită etc., atunci salariatului agricol nici nu-i dă prin gând să aibă altă pretenție. Izbucnirea unei jacherii a salariaților agricoli — de obicei veniți din aiurea, din altă provincie chiar — cu scopul de a ruina instalațiile și a pune mâna pe pământ e cu desăvârșire exclusă, ca o absurditate.

Dar iată că salariatul, proletarul agricol, ca și alți proletari, bagă de seamă sau i se explică precum că prețul muncii lui conține un truc, că peste valoarea muncii lui, peste prețul mărfii lui el produce o valoare în plus, o plusvaloare, pe care și-o aproprie capitalul, că exploatarea urmează să existe, sub altă formă, în societatea capitalistă și că între capital și muncă e un antagonism neîmpăcat. Și odată cu priceperea răului în toată întinderea lui, odată cu priceperea problemei sociale în societatea capitalistă proletarul începe să priceapă și dezlegarea acestei probleme, soluția ei: trecerea în stăpânirea națiunii, a capitalului productiv, a tuturor instrumentelor de producere: pământ, mine, fabrici, uzine etc., naționalizarea sau socializarea lor. Și, când proletarul agricol pricepe toate acestea, el devine socialist, social-democrat și, ca atare, revoluționar în adevăratul și profundul înțeles al cuvântului; revoluționar nu prin mijloace violente — acestea se pot întrebuința mai ales pentru scopuri profund reacționare, după cum în scopurile cele mai revoluționare se pot întrebuința mijloace extrem de pașnice și legale —, ci revoluționar prin scopul care-i devine ținta vieții: transformarea societății pe alte baze economico-sociale, menite să însemne o eră nouă în dezvoltarea omenirii.

Ei bine, proletarul acesta revoluționar va deveni el oare un revoltat și va porni el oare jacheria împotriva marii proprietăți teriene? Și mai puțin decât proletarul ignorant și inconștient, căci mai întâi ce l-ar îndemna la aceasta? Ura și resentimentele împotriva capitalistului proprietar al moșiei? Dar proletarul conștient, social-democrat — și întru atâta revoluționar — n-are de împărțit în definitiv cu capitalistul, ci cu capitalul. Antagonismul e între capital și muncă. Acela care exploatează este capitalul, aproape impersonal, și el trebuie transformat din individual în social. Persoana capitalistului e cu totul indiferentă: nu va fi unul, va fi altul.

Atunci poate proletarul agricol socialist va porni în jacherie pentru a pune mâna pe pământ și a-l împărți între proletarii agricoli, obiectivul mai ales al jacheriei? Dar lasă că, în calitate de lucrător mai inteligent, el pricepe toată imposibilitatea materială de a-și ajunge scopul, având în vedere puterile imense ce s-ar opune, între care, pe lângă uriașa forță organizată a statului, ar fi și toți proprietarii de pământ, deci și țărănimea proprietară; dar, afară de asta, în țările civilizate o asemenea împărțire e și o absurditate, și o imposibilitate tehnică: cum o să împarți o moșie modernă? Să ia fiecare câte o bucățică de instalație de mașină perfecționată, de construcție, de irigație? Dar, presupunând imposibilul și absurdul, presupunând că proletariatul agricol ar reuși să pună mâna pe moșii și să le împartă, care ar fi rezultatul? S-ar înmulți considerabil proprietarii individuali și individualiști, micșorându-se proletariatul; s-ar mări simțul și puterea de rezistență a proprietății individuale, micșorându-se tot pe atâta simțul și puterea proletariatului socialist și puterea clasei proletare. În caz deci de reușită a jacheriei, rezultatul ar fi profund burghez, reacționar și antisocial-democrat, nu revoluționar.

Așa că, oricum ai privi lucrurile, răscoala este o imposibilitate în Occident, și de aceea pentru țările capitaliste era jacheriilor a dispărut pentru totdeauna, e o tristă reminiscență.

Dar la noi?

Antagonismul dintre capital și muncă există și la noi, există întrucâtva și la sate, întrucât în anume timpuri țăranul lucrează ca salariat, își vinde munca pe bani. însă. ca în toate țările mai puțin dezvoltate capitaliticește, antagonismul acesta e mult mai personal, e un antagonism direct între stăpân și slugă. Va să zică, noi, cu toată înapoierea noastră, nu numai că avem antagonisme capitaliste, dar le avem încă și mai înrăutățite.

Însă noi mai avem și alte antagonisme, acele care decurg din semiiobăgia noastră. Țăranul nu e salariat decât în mod excepțional, căci în fond el e semiiobag. Lupta de interese, antagonismele profunde și nenumărate ce decurg din această semiiobăgie, cititorul poate să și le înfățișeze comparând contractul salariatului occidental, care intră să muncească cu salariul de atâta, cu contractul agricol semiiobag al nostru, acest talmud al exploatării neoiobage, cu obligațiile lui întortocheate, cu rușfeturile lui, cu articolele lui nenumărate, care conțin fiecare în parte câte o cursă și constituie un izvor de răstălmăciri și neînțelegeri fără sfârșit. Făcând această comparație, cititorul va vedea clar ca lumina zilei cu cât sunt mai multe, mai variate, mai adânci antagonismele și vrăjmășiile semiiobăgiei noastre față de ale salariatului agrar occidental. Dar nu e numai atât. Semiiobagul nostru este, chipurile, și mic proprietar. Și de aici altă serie de antagonisme și vrăjmășii pe care proletariatul occidental nici nu le visează. Să se gândească numai cititorul la acest țăran, care în timpul cel mai prielnic muncește pământul proprietarului, pe când al său stă nelucrat, să se gândească la ce se petrece în sufletul acestui țăran. Și să se mai gândească cititorul la toate acele conflicte de vecinătate, la închiderea și chiar împușcarea vitelor țăranului intrate pe pământul boieresc, la confiscarea apei de adăpat, la conflictele pentru pășune etc. și-și va da seama ce sentimente de ură și răzbunare plămădesc toate aceste conflicte, necunoscute în Apus, și se va pătrunde de adânca pricepere a oamenilor noștri de stat care ziceau: „înțelegem răscoale în Occident, unde există proletariat agricol, dar nu la noi, unde țăranii sunt proprietari și unde nimeni nu moare de foame”.

Avem deci conflicte care provin din regimul capitalist și conflicte care provin din regimul semiiobăgist. Dar mai avem și o a treia serie de conflicte: cele cu caracter de-a dreptul iobăgist. Am vorbit pe larg de dispoziția legii din 1872 care prevede ca țăranul care va dosi de la muncă să fie adus legat la stăpân și care mai prevede și pedepse pentru aceia care i-ar da de muncă, adică exact tratamentul de pe timpul sclavajului negrilor din America. Și am arătat cum această dispoziție, atenuată apoi — în formă — prin legea din 1882, în practică a rămas în vigoare sub toate legiuirile ce au urmat. Este, iarăși, ușor de priceput ce sentimente pot însufleți pe țăranul adus legat de jandarm și pus să muncească sub gârbaciul logofeților.

Iată deci simultan trei soiuri de antagonisme, atât de absurde și atât de adânci.

Ei bine, s-ar părea că nu e de ajuns, căci mai avem și un al patrulea soi de antagonisme — în unele privințe cele mai importante —, cari provin din regimul nostru special, regimul neoiobăgist, amestecul capitalist-iobăgist, pe care l-am văzut în ce constă.

S-a zis de multe ori — și cu mult drept cuvânt — că una din cauzele revoltelor noastre e că țăranului i-a intrat în cap că tot pământul e al lui, că el are drept asupra pământului boierului. Cauza acestui fenomen, spun agrarienii noștri, e sistemul nenorocit inaugurat la noi de a împărți mereu țăranilor pământurile statului: în felul acesta li s-a băgat în cap că ei au un drept asupra pământului în general. E, desigur, un grăunte de adevăr în aserțiunea asta, însă numai un grăunte. D-l Radu Rosetti vede mai adânc, d-sa explică această credință a țăranului istoricește: „țăranul a fost deposedat de pământul asupra căruia de sute de ani avea drept și de aceea, firește, își pretinde dreptul său cel vechi”. Dar nici explicația d-lui Rosetti nu cuprinde decât o parte de adevăr, căci, după cum am zis, reminiscențele istorice sunt prea slabe ca să producă ele singure o revoltă sufletească atât de adâncă, aprinsă și activă, încât să se manifeste prin răscoale.

Nu, cauza acestei credințe înrădăcinate și puternice nu e atât în trecutul istoric, cât în relațiile de producție prezente, în relațiile zilnice care hotărăsc întreaga viață sufletească a țăranului, și voința, și sentimentul și intelectul lui. Dacă țăranul ar fi om cult și ar cunoaște istoria economică a omenirii, el ar ține regimului nostru economic neoiobăgist cam următorul logos: „De fapt, d-ta mă lipești pământului ca și pe vremea iobăgiei, îmi impui relații de dijmă ca și atunci, un contract agricol cu condiții și relații asemănătoare cu cele de atunci și deci am și eu un drept asupra pământului ca și atunci. Odată ce sunt de fapt lipit pământului, trebuie să am anumite drepturi asupra pământului de care sunt lipit. Așa a fost oricând și oriunde au existat raporturi de producție similare. Ce fel de treabă e asta? Când e vorba de exploatarea mea, îmi aplici regimul iobăgist, iară când e vorba de drepturile mele asupra pământului care decurg de aici, îmi invoci regimul quiritar și regimul capitalisto-burghez. Apoi ce fel de dreptate e asta? 0 fi dreptate boierească poate, că țărănească nu e”. Și, desigur, vorbind astfel, țăranul ar avea sfânta dreptate. Proprietarul însă răspunde scurt și deslușit: „Am cumpărat moșia de veci, cu anume drepturi asupra ei. deci fac cu ea ce vreau. Lucrez singur moșia dacă vreau, o închiriez dacă vreau și cui vreau. Ce ai d-ta cu proprietatea mea?” Și are și el dreptate din punctul său de vedere. El a cumpărat, doară, și stăpânește moșia pe baza dreptului de proprietate capitalisto-burgheză, care e baza însăși a întocmirii noastre de stat modern; și acest stat îi garantează stăpânirea pe această bază de proprietate, nu pe baza feudală, că altfel nu dădea pe moșie prețul pe care l-a dat.

Aceste conflicte de interese se văd și mai bine în chestia pășunilor. în Occident nici vorbă nu poate fi de vreo pretenție a țăranului asupra pământului de pășunat: proletarul agricol n-are ce face cu el, iară micul proprietar nici nu se gândește că s-ar putea atinge de lucrul proprietarului mare, după cum acesta nu se gândește să se atingă de al proprietarului mic, dreptul de proprietate al fiecăruia fiind strict și hotărât limitat. Am văzut însă că în regimul nostru neoiobăgist există și monstruozitatea asta că țăranul, chiar când nu mai are deloc pământ, chiar când e proletar, tot el și numai el trebuie să aibă vitele necesare spre a lucra pământul marii proprietăți; dar de aici în mod logic urmează pretenția justificată a țăranului de a avea dreptul de servitute asupra pământului de pășunat al marii proprietăți. Țăranul cult din exemplul nostru ar putea cu ocazia asta să țină și următorul logos regimului nostru neoiobag: „Îmi pui în spinare imensa greutate și grijă a creșterii, întreținerii și pazei vitelor, de care eu nu am nici o nevoie, neavând pământ, și, chiar dacă am un petic, tot pământul marii proprietăți trebuie să lucrez în primul loc cu ele. Vitele nu-mi sunt deci necesare mie, care am numai greutățile lor, ci marii proprietăți; se cuvine deci ca să am dreptul de servitute asupra pășunilor acestei proprietăți, că doar n-am să hrănesc vitele cu aer. Asta e și drept și logic, și istoricește așa a și fost totdeauna când au existat relații similare”. Proprietarul însă răspunde: „Am cumpărat moșia ca proprietar și statul îmi garantează această proprietate. Dar ce fel de proprietar as fi dacă țăranii ar avea dreptul unii la pământ de arătură, alții la pământ de pășune ș.a.m.d.? Aș fi un proprietar de carnaval”. Și astfel și unul, și altul are dreptate din punctul său de vedere, pentru că fiecare se bazează, în judecata și în apărarea intereselor sale, pe un alt regim economic[2]. Ei nu invocă deci fantezii avocățești, ci realități economice, pentru că aceste două regimuri coexistă în adevăr în organismul nostru social. Dar antagonismele de clasă și sentimentele de ură și vrăjmășie ce rezultă din ele niciodată nu sunt atât de puternice ca atunci când cei în luptă cred, fiecare în parte, că au perfectă dreptate, bazând-o pe realități economico-sociale.

Și cât de puternice sunt aceste antagonisme și sentimente de vrăjmășie se vede bine tocmai în timpul răscoalelor. Atunci țăranul, exasperat de atâta nedreptate, nu mai cere nici pământ în dijmă, nici dreptul de servitute asupra pășunilor, ci caută să pună mâna pe pământ pur și simplu, îndemnat la aceasta și de exasperarea sentimentului de dreptate veșnic rănit, și de împărțirea periodică a pământului de către stat, și de reminiscențele istorice. Iară statul și proprietarii răspund cu gloanțe.

lată deci acele cauze adânci care fac posibile revoltele țărănești: sunt contradicțiile economice, anomaliile sociale, antagonismele grămădite în regimul nostru agrar.

Dar, dacă acestea sunt cauzele oare creează atmosfera prielnică revoltelor. sunt altele care o fac și mai încărcată și care prefac revoltele din posibile în foarte probabile. Aceste cauze rezidă în lipsa de sancțiune a celor de mai sus.

Am vorbit de marea putere și stabilitate ce dă unor organizații sociale, unor întocmiri de fapt, unor relații de producție economică sancțiunea lor prin lege, morală publică, religie, de care întotdeauna clasele dominante s-au servit în acest sens. Această sancțiune poate avea un caracter progresiv sau retrograd, după cum va fi și întocmirea pe care o consfințește. Dar nu vorbim de caracterul social al acestei sancțiuni, ci de enorma ei putere. Ea e atât de mare încât poate preface oamenii în eroi ce disprețuiesc moartea, dar poate și să-i degradeze, să-i pervertească, să-i degenereze până ce să-și piardă și simțul animal de conservare. Se știe, de pildă, cum la popoarele barbare robii ajung să se fălească cu robia lor, să-și iubească lanțurile, iară după moartea regelui sunt arși de vii ca să-și servească stăpânul și pe lumea cealaltă — și s-ar crede dezonorați dacă n-ar fi arși.

Or, această mare putere socială — sancțiunea legală, morală, religioasă — n-o are regimul nostru agrar neoiobag. Cum am văzut, el n-are și nu poate să aibă sancțiunea legală. Țăranului nu i s-a inoculat simțul legii și legalității, ci, dimpotrivă, i se inoculează zi de zi, pas cu pas, simțul ilegalității și al fărădelegii. El e lipsit de protecția legii, trăiește în afară de ea, ca în vremurile primitive, e redus la propriile lui forțe, trebuie să se apere cum poate. Și de aceea, când îi vine la îndemână, apucă și el ciomagul. Noi am văzut mai sus că această domnie a ilegalității atârnă de adânci cauze sociale. Din aceleași cauze îi lipsește regimului nostru economic și sancțiunea moravurilor și moralei publice. Asta nu înseamnă că la țară nu există anume moravuri și o anume morală publică; se înțelege că există, dar nu sunt favorabile, ci defavorabile regimului nostru economic. Astfel, d-l R. Rosetti, un excelent cunoscător al satului, zice că acolo orice rău făcut boierului sau arendașului e absolvit de mai înainte, e socotit ca o faptă morală. Se înțelege că proprietarul și arendașul plătesc țăranului cu vârf și îndesat și orice rău făcut țăranului îl socotesc ca un bine. E o morală și relații de morală à rebours. Și tot așa și din aceleași cauze îi lipsește regimului nostru agrar sancțiunea religioasă.

încât țăranul român îndură regimul agrar neoiobag, cu toate urmările lui, nu pentru că-l socotește drept, după lege; nu pentru că-l socotește moral, după omenie; nu pentru că socotește că însuși dumnezeu îl vrea așa; nu, el rabdă regimul neoiobag așa cum un popor cucerit rabdă dominația cuceritorului străin cât timp n-are încotro. Și când are încotro, sau crede că are, atunci apucă ciomagul.

Această lipsă de sancțiune legală, morală, religioasă a regimului nostru agrar e de cea mai mare importanță în producerea revoltelor. Și, totuși, e probabil că revoltele nu s-ar produce dacă, în afară de cauzele numeroase, puternice și adânci înșirate mai sus, n-ar mai exista încă și... instigatori și instigați.

Da, desigur: instigatori și instigați!

Am arătat mai sus cât de puțin favorabilă e viața sătească pentru orice inovații, schimbări, revoluții, revolte, pe care neagra mizerie a țăranului le face și mai puțin probabile fără instigatori și instigații. Guvernanții noștri aveau deci perfectă dreptate când la orice izbucnire de revolte căutau instigatori; numai atâta că n-au știut unde să-i caute. Există, în adevăr, instigatori sau un instigator mare și puternic, cu o organizare întinsă în toată țara, cu ramificații în fiecare sat, cu agenți aproape în fiecare colibă țărănească; un instigator altfel [mai] puternic decât aceia pe care îi căutau guvernanții: este însuși statul cu întreaga lui organizație de stat modern burghezo-democrat, este statul care, prin organele lui, prin organizațiile lui democratice, face aceste instigații.

Și ca dovadă luăm unul din cele mai importante organe și organizații de stat: armata noastră. Să nu creadă cititorii că vrem să facem glume și paradoxe. Acestea ar fi de rău gust, ca să nu zicem o vorbă mai aspră, când ne aflăm la capitolul revoltelor țărănești, și mai ales după 1907. Lucrarea aceasta caută în mod obiectiv și cinstit să descopere și să spună tot adevărul. Glumele le las oamenilor mai glumeți decât mine și pretextelor mai puțin triste.

Armata noastră, după principiul ei, e o instituție eminamente democratică, nu social-democratică — ceea ce ar presupune milițiile și înarmarea poporului —, ci burghezo-democratică. Mai întâi e democratic principiul obligativității serviciului pentru toți deopotrivă. Nu e vorba nici de o armată de mercenari, nici de o armată de privilegiați, ca în evul mediu. E adevărat că în armata noastră există încă un privilegiu, micșorarea termenului de serviciu, dar acesta e un privilegiu al culturii, un privilegiu burghezo-democratic și el. Bacalaureatul fiu de țăran face serviciul redus, pe când bogătașul nebacalaureat face trei ani.

Și iată-l pe flăcăul din sat luat din mediul său strâmt și tâmpitor și adus în cazarmă. Aici, înaintea ochiului lui sufletesc se desfășoară o întreagă viață nouă. Mai întâi, deosebirea enormă care există în genere între viața de sat și cea de oraș, deosebirea accentuată încă la noi prin relațiile sociale, prin faptul că în oraș s-au realizat, în parte cel puțin, instituțiile occidentale capitalisto-burgheze, pe când la țară au rămas cele iobage. În cazarmă, flăcăul nostru începe să învețe carte; el capătă cizme și manta, pe când acasă umbla desculț și gol; în fiecare dimineață i se dă ceai, în fiecare zi o fiertură de carne, ceea ce n-au la țară nici fruntașii satului. La viața nouă ce se desfășoară înaintea soldatului ia și el parte. El e concentrat ca să păzească ordinea, ba împotriva manifestațiilor boierilor din opoziție, ba împotriva studenților naționaliști, ba împotriva lucrătorilor sindicaliști. Atâtea lucruri noi, pline de un nou înțeles, care revoluționează capul și sufletul țăranului! Dacă e deștept, flăcăul ajunge sergent și sergent-major. Atunci începe să trăiască o viață de adevărat boier. E superior acuma și, la rândul lui, are robi la dispoziție, cu care, în treacăt fie zis, se poartă mult mai rău și mai crud decât superiorii cei mari, ofițerii — iarăși povestea propriilor umiliri de răzbunat. Ca superior are sub ordinele sale și pe boieri, pe bacalaureați, care, pentru a se sustrage obligațiilor grele ale serviciului, îi intră în voie prin daruri și-l poftesc la petreceri de tot felul. Ca și boierii bacalaureați, el are amante în Dealul Spirii, citește gazete, se ocupă de politică, trăiește viața orașului cu tot binele și răul ei: cu partea ei luminătoare, cultivatoare, deschizătoare de orizonturi noi și largi, dar și cu toate stricăciunile ei.

Și după trei ani de asemenea învățătură iată-l întors în sat. Ce va deveni el acolo? Uneori, dacă anume împrejurări îi sunt favorabile, intră în rândurile burghezimii sătești, și în acest caz rolul lui în revoltele țărănești îl vom vedea mai jos. Aceasta însă e o excepție. De obicei el se face plugar ca orice alt țăran, adică devine iară neoiobag. Dar acum nu mai este naivul și neștiutorul deprins cu toate mizeriile satului. Nu, el e alt om. A fost relativ bine îmbrăcat, bine hrănit, a avut galoane strălucitoare și a avut robi sub stăpânirea lui; a muștruluit până și pe boierii bacalaureați și a făcut berbantlâcuri împreună cu ciocoii. Cum va putea el acum să muncească o viață întreagă, gol și flămând, sub arapnicul feciorului boieresc și jandarmului rural? Și, nota bene, el e un om mai cult, a citit gazete și le citește și acum la primărie, pricepe ceva din legi și din marea ilegalitate de la țară; simte mai clar toate anomaliile profunde din viața satelor și contrazicerea dintre instituțiile occidentale și regimul neoiobag, și mai știe și să mânuiască armele și să comande în luptă.

E deci ca lumina zilei că acest fost sergent va deveni un revoltat, un revoltat sistematic, un conducător și tălmăcitor al nemulțumirilor surde și inconștiente ale țărănimii. Și, cu toate astea, cum s-au mirat guvernanții — și cu ce mirare sinceră! — când la 1907 în capul revoltaților s-au găsit șefi de garnizoană și în special foști sergenți din armată. Mare mirare!

Se înțelege că ceea ce e adevărat pentru sergenți e adevărat, deși într-o măsură mai mică, și pentru caporali și pentru simpli soldați. Pentru toți, cei trei ani de școală de la cazarmă devin apoi în viața satului neoiobag o școală de revoltă.

Se va zice, poate, că exagerăm această influență răzvrătitoare a cazărmii, deoarece într-însa soldatul tot viața de rob neoiobag o duce. E adevărat că viața neoiobagă de la sat se răsfrânge și în viata de cazarmă, unde se petrec ilegalități, nedreptăți, bătăi și torturi, unde se cheltuiesc fondurile alocate pentru hrana soldatului cu argintăria pentru masa ofițerilor etc. etc. O știu. Și tocmai aceasta micșorează influenta cultivatoare și revoltistă a oazărmii; n-o distruge însă, ci o micșorează numai. Dacă n-ar fi această răsfrângere a neoiobăgiei în viața militară, dacă în cazarmă ar domni legea, atunci între viața din cazarmă și cea din sat ar fi o prăpastie atât de mare încât de mult s-ar fi prăbușit într-însa neoiobăgia noastră. Dar, și așa cum este, viata militară e un factor răzvrătitor de cea mai mare putere.

Fondatorii statului nostru modem au simțit foarte bine prăpastia ce s-a creat în țară la noi între instituțiile occidentale, mai mult ori mai puțin realizate în orașe, și viața de la sat, rămasă în bună parte iobagă; au simțit foarte bine că în mod real aceste două feluri de viață nu pot să coexiste fără coliziuni grave și de aceea le-au izolat una de alta, au ridicat între ele un zid chinezesc. Și iată că statul el însuși e nevoit prin instituția democrato-occidentală a armatei să aducă în orașe întreaga populație bărbătească a satelor, pregătind astfel el însuși acele coliziuni grave! O contrazicere necesară și fatală, care decurge din alte profunde contraziceri ale vieții și organizației noastre sociale.

Sa luăm acuma ca pildă o altă instituție democratică, și anume presa, presa liberă, așa-numita a patra putere în stat. Influenta presei asupra pregătirii și producerii revoltelor e îndeobște cunoscută și afirmată, dar de obicei se țintește presa ultrademocrată sau socialistă; chiar și un om cu vederi relativ atât de clare cum e d-l R. Rosetti insistă în mod cu totul deosebit asupra influenței ideilor și presei socialiste sau ultrademocrate în producerea revoltelor. Se înțelege că această influență există. Decât ea nu e ceva specific presei socialiste, ci presei în general ca atare; ba chiar presa socialistă are mai puțină influență în această direcție decât cea liberală sau conservatoare.

Să ne explicăm. Las la o parte că presa social-democrată și social-democrația română în genere întotdeauna au căutat să explice poporului muncitor că în țară la noi calea revoltelor nu poate să ducă la îmbunătățirea stării lui nenorocite, ci, dimpotrivă, l-ar duce la o robie și mai grea. Dar evident că nu fiecare broșură și nu fiecare număr al gazetei socialiste va repeta aceste sfaturi și deci presa socialistă și cea ultrademocrată trebuie să aibă cu totul altă influență. Fie.

Dar întreb: presa cea mai ultraextremă ce lucru revoluționar poate să-i spună țăranului și pe care acesta să nu-l știe? îi va spune că originea proprietății mari la noi e foarte puțin ortodoxă și că la baza ei sunt răpirea și înșelăciunea? Dar și d-l R. Rosetti, care afirmă aceasta și o dovedește cu date istorice, și împreună cu d-sa toți aceia oare cunosc țărănimea, din orice partid ar fi ei, știu că ideea aceasta e înrădăcinată în conștiința țăranilor. Va spune presa socialistă și chiar cea revoluționară că pământul trebuie să fie al aceluia care îl muncește, că proprietarul și arendașul sunt niște paraziți care trăiesc din munca țăranului, că legile sunt făcute pentru a robi poporul muncitor? Dar, iarăși, și d-l Rosetti și toți aceia, dar absolut toți, care cunosc țărănimea știu că ea crede toate acestea fără să i se mai spună, că au fost anume condiții istorice care i-au băgat în cap ideile acestea, că în mintea și în sufletul țăranului trăiesc idei și sentimente care întrec cu mult tot ce-ar putea să-i spună cel mai extrem social-democrat sau ultrademocrat.

Ceea ce reține de la revoltă pe țărănimea noastră nu sunt ideile, tradițiile, nu e respectul proprietății, respectul legii etc., toate acestea, după cum dovedesc analiza istorică a d-lui R. Rosetti și analiza economico-sociologică din studiul acesta, țărănimea n-are de unde să le aibă, ci este frica și forța organizată a statului; relații deci de forță brutală, nu de idei și convingeri. Or, în presa socialistă țăranul va citi, afară de idei și cuvinte care ar putea să aibă influență răzvrătitoare și pe oare le știe el singur destul de bine, va citi că muncitorimea de la orașe e obijduită ca și cea de la țară, că socialiștii sunt persecutați, că întrunirile lor sunt oprite, că propagandiștii lor sunt arestați, maltratați, trimiși la urma lor și atâtea altele pe care le știm cu toții. Bineînțeles că pentru țăran toate astea nu vor fi un imbold la revoltă, dimpotrivă.

în schimb, să vedem care va fi influența presei partidelor noastre politice, ba chiar a presei oficioase, care nu numai că nu e oprită la sate, dar, după obiceiul țării, e impusă de prefecții respectivi.

În aceste gazete ce se primesc și la primărie, abonată în mod oficial, țăranul va putea citi tot ce se petrece în lumea asta largă. Aceasta însă este cea mai eficace propagandă antiiobagă. Intre altele, țăranul va citi despre mișcarea și revendicările feniilor din Irlanda împotriva landlorzilor, despre mișcările revoluționare ale țăranilor din Sicilia, despre revoluția rusească și mișcările țărănești de acolo; va citi discursurile din Dumă ale partidului muncii (trudoviki) prin care se cere și se dovedește necesitatea trecerii pământului întreg în mâinile țăranilor sau discursurile socialiștilor-revoluționari cu cererea de confiscare a întregii mari proprietăți teriene și naționalizarea ei ș.a.m.d. Și toate acestea le va citi într-o gazetă impusă de stăpânire. Se va obiecta că ziarul guvernamental nu le aprobă, ci le dă numai ca simple informații ca orice ziar modern. Dar se poate crede serios că țăranul va face aceste distincții subtile? Admițând însă că le-ar face, să vedem ce zice gazeta din parte-și și din partea partidului de la putere pe care-l reprezintă.

În articolul de fond, dacă gazeta e liberală, țăranul va citi că boierii, ciocoii, în trecut au căutat să vândă țara străinilor, și dacă mai avem acum o țară românească o datorim țărănimii, care ne-a păstrat și limba și țara; va citi că boierii s-au opus din răsputeri liberării țăranilor de clacă și i-au înșelat la împroprietărire, dându-le nisipuri și râpe; că și acuma tot ei, proprietarii și arendașii conservatori, dau țărănimea pe mâna străinilor, care o despoaie, și astfel pregătesc pacostea răscoalelor; că de câte ori vin ciocoii la putere dau jaf în vistierie, apasă poporul muncitor cu biruri grele etc. (vezi articolele de fond din gazetele liberale).

Dacă gazeta e conservatoare, conservatorii fiind la putere, atunci țăranul va citi că liberalii, de câte ori vin la putere, împănează administrația cu creaturile lor, care jefuiesc și pradă fără milă, risipesc nebunește banii țării, apoi fac împrumuturi, pun biruri grele și duc țara la pieire; mai află țăranii că liberalii, din politiciani de mâna a treia, s-au trezit peste noapte milionari și că liberalii sunt foști cârciumari, avocăței sau slugi boierești, care, jefuind și pe boieri și pe țărani, și-au făcut moșii, domenii mari (aici urmează o serie de nume proprii doveditoare) și azi exploatează neomenos pe țărani; încât faptelor, ca și demagogiei lor, datorim grozăvia asta a răscoalelor ș.a.m.d. (vezi articolele de fond din gazetele conservatoare).

Trecem peste partea de adevăr sau de exagerare cuprinsă în aceste recriminări reciproce. Întrebăm însă pe orice om capabil de o judecată dreaptă: se poate compara măcar de departe influența răzvrătitoare a acestei prese cu a celei socialiste? E doar vorba de lucruri spuse, nu de vro gazetă oprită, persecutată, ci de gazeta impusă de prefect; e vorba de lucruri spuse în fiecare zi de însăși stăpânirea, adică de singura putere organizată a statului care ar putea să oprească revoltele. Și atunci nu sunt toate acestea, în condițiile speciale ale țării noastre, cel mai puternic imbold la revolte?

Este însă o altă gazetă și mai importantă decât oficioasele stăpânirii: o lege chiar nu poate să devină lege dacă nu e tipărită în acea gazetă. E Monitorul oficial, gazeta lui vodă însuși, nu a acelui vodă constituțional pe care-l știm noi, ci a acelui vodă absolut pe care și-l închipuie țăranii și care poate, numai dacă vrea, să ia pământul de la boieri și să-l dea țăranilor. În acea gazetă, obligatorie pentru orice primărie, țăranul citește dezbaterile parlamentare. Ce sunt dezbaterile noastre parlamentare știm cu toții. Dezbaterile din toate parlamentele conțin o mare doză de demagogie; cele din parlamentul nostru conțin o doză și mai mare, pentru că parlamentul nostru, neavând funcțiuni reale de îndeplinit — și am văzut de ce — ca să-și susțină prestigiul de parlament modern, împrumută măcar frazeologia parlamentelor străine; o împrumută și o exagerează. În parlamentul nostru, un proprietar sau arendaș, înainte de a pleca la moșie, unde în calitate de stăpân de robi aplică neoiobagului învoielile cunoscute, ține să pronunțe un discurs patriotic, democrat și poporanist, în care veștejește exploatarea neomenoasă a țărănimii — bineînțeles de către străini, venetici —, a acelei țărănimi care ne-a păstrat moșia cea mare și limba și obiceiurile etc. etc. Și politicianul democrat, care-și face carieră politică, tună și fulgeră împotriva exploatării țărănimii, care acum lâncezește ca un leu adormit, ,dar când se va trezi, atunci, o! atunci va fi vai și amar de... străinii venetici. Bineînțeles că polemica dintre partide se urmează și în parlament tot așa de acerbă ca în presă.

Știu că toate acestea nu sunt serioase; că cei care tună și fulgeră, ca și cei împotriva cărora se tună și se fulgeră, după ședința parlamentară ies bras dessus, bras dessous; ca totul e pentru publicul de afară, căci entre amis de ce să nu se facă tirade oricât de violente când ça ne tire pas à consequence și când după aceea, ca ai până atunci, realitatea neoiobagă va rămâne neștirbită. Ba aceasta folosește chiar ca diversiune. Decât [că] socoteala e greșită; acuma ça tire à consequence și încă al naibii, pentru că acum țăranul, prin mijlocirea chiar a gazetei lui vodă, ascultă la ușa parlamentului, ascultă și trage propriile sale concluzii.

Și ceea ce este adevărat despre armată, presă, parlament e adevărat despre toate celelalte manifestații și funcții ale statului modern ca atare. Astfel e legea, justiția, întrucât în orașe cel puțin e aplicată; astfel mai ales e școala, care lărgește orizontul intelectual și moral al neoiobagului; astfel e activitatea extrașcolară ș.a.m.d.

Statul modern, reprezentând o organizație capitalisto-burgheză occidentală, el, prin toate manifestațiile sale ca atare, dizolvă în mod fatal relațiile feudale rămase; deci în mod fatal caută să dizolve și neoiobăgia noastră; și, ca atare, el lucrează ,și instigă în contra ei, care e la baza relațiilor noastre agrare.

Și lucru în adevăr abominabil: tot acest stat, care e un puternic instigator la răscoale, când izbucnesc, tot el lucrează cu ultima rigoare împotriva lor, măcelărește fără milă pe răsculați, iară imediat după cruda și sângeroasa represiune își reîncepe rolul de instigator. Firește, această activitate a statului e fatală și inconștientă; nimeni n-ar fi atât de nebun și de criminal s-o facă în chip conștient și cu tot dinadinsul.

Dar, dacă activitatea statului, ca factor producător al răscoalelor, e inconștientă, involuntară și fatală, este un alt factor a cărui acțiune în acest sens e tot atât de puternică și eficace, având de asemenea ramificații și agenți în toate cătunele, dar a cărui activitate e mai mult sau mai puțin conștientă și voluntară: e burghezimea și proprietatea mijlocie sătească.

După răscoalele din 1907 s-au orânduit anchete pentru a căuta pe autorii răscoalelor, adică pe iconari și jugănari, pe potemkiniști etc. Și când în locul acestor autori prezumtivi s-a dat de fruntașii satelor, adică de cârciumari, cămătari, șefi de garnizoană și pe alocurea de dascăli și preoți, guvernanții noștri au rămas pietrificați de mirare. Ca un țăran ajuns în ultimul grad ide mizerie să se răscoale, asta mai poate s-o înțeleagă oligarhia noastră. Și oligarhii, la rândul lor, când printr-o lungă ședere în opoziție rămân fără para chioară în buzunar, iau ciomagul, ies în stradă și fac revoluție pentru a răsturna guvernul. Dar ca fruntașii satelor — cârciumarii, notarii, șefii .de garnizoană, foștii sergenți, popii, dascălii — să se pună în fruntea mișcării, să facă revoluție, asta a întrecut cu mult priceperea politicianismului nostru și a oamenilor noștri politici. Unii mai abili au găsit mijlocul potrivit ca să scape de încurcătură: negarea faptelor și evidenței. Participarea burghezimii sătești la revoltele de la 1907 pentru dumnealor e o calomnie și o intrigă a negrei reacțiuni.

Dealtfel, faptul era și greu, ba chiar imposibil de explicat prin metoda obișnuită a sociologilor noștri, care consistă în a măsura și explica fenomenele vieții noastre sociale prin măsura și analogia celor din Occident. în adevăr, văzut prin prisma Occidentului, faptul pare absolut monstruos și inexplicabil.

În Occident, răscoala proprietarilor mijlocii împotriva celor mari e o absolută imposibilitate. Acolo proprietatea mijlocie este cea mai puternică apărătoare nu numai, după cum am văzut, a proprietății individuale în general, dar și a proprietății mari îndeosebi. De ce? Din cauza identității de interese. Proprietarul mijlociu face aceeași politică pe care o face și cel mare, aparțin amândoi aceluiași partid agrarian, care se luptă pe toate căile și cu toată energia ca prin tarifele vamale să oprească intrarea productelor agrare străine ca să și le poată vinde mai scump pe ale lor. Ei au deopotrivă interesul să afameze pe consumatorii orășeni. Și au de dus aceeași luptă împotriva burghezimii industriale și pentru că ea caută să deschidă granițele productelor agrare străine, și pentru că ea provoacă acel exod al populației sătești către orașe, lăsând agricultura fără muncitori. Și, iarăși, aceeași luptă o vor duce împotriva capitalului mobiliar, cămătăresc, care prin ipoteci grele îi apasă și ruinează pe amândoi. Amândoi, în sfârșit, au de dus lupta împotriva poporului muncitor propriu-zis — proletariatul agrar — pentru a-i zădărnici sindicatele, a-i tăia din drepturi, a-i muia cerbicia și a-l preface într-o materie de exploatat mai ieftină, mai maleabilă, mai supusă. Atâtea interese deci atât de asemănătoare fac neprobabilă chiar și o luptă pașnică între aceste două clase. O revoltă sângeroasă însă e absolut imposibilă.

Dar la noi?

Mai întâi la noi o clasă țărănească mijlocie, ca atare, aproape nu există. Ea ar fi putut să se formeze din vechii răzeși mai înțoliți, dar și aceștia dispar mereu în condițiile atât de grele și absurde ale regimului nostru agrar. Inalienabilitatea pământurilor, de o parte, și relațiile de producție neoiobăgiste, de alta, împiedică stabilirea proprietății mici țărănești propriu-zise și a proprietății mijlocii. Proprietatea mijlocie e reprezentată la țară prin negustori, cârciumari, foști notari, cămătari, uneori prin dascăli și preoți, care acaparează pământurile țăranilor săraci prin fel de fel de .mijloace, în special prin arendări cu termene atât de lungi și în condiții atât de meșteșugite încât ele reprezintă o vânzare deghizată și frauduloasă. Astfel, această burghezie sătească are acaparate în fiecare sat mii de pogoane; sunt fruntași care dispun fiecare de sute de pogoane. Și am văzut mai sus ce mare întindere e arendată sau înstrăinată în felul acesta.

Dar nu această acaparare creează conflicte profunde între burghezimea sătească acaparatoare și marea proprietate. Ceea ce creează aceste conflicte sunt relațiile de producție neoiobage de la noi.

Dacă relațiile de producție ar fi capitaliste, dacă pământurile burghezimii sătești, ca și ale marii proprietăți, ar fi lucrate de proletari salariați, n-ar avea pentru ce să fie între aceste două clase exploatatoare vreo rivalitate sau dușmănie; mai curând dimpotrivă, afară doar de invidia meșteșugului și concurența în acapararea pământurilor țărănești. Dar la noi relațiile de producție sunt neoiobage și în felul acesta neoiobag se lucrează nu numai pământurile marii proprietăți, dar și ale burghezimii sătești. Proprietarul lucrează cu țăranii din satul lui, satul moșiei, prin învoieli, dijme — semn al iobăgiei și al robiei. Dacă proprietarul își arendează moșia, atunci el vinde arendașului nu numai dreptul asupra pământului, ci-i vinde și brațele de muncă și anumite învoieli existente, hotărâte, fixe. Cu alte cuvinte, pentru o anume plată proprietarul trece arendașului împreună cu moșia și drepturile sale iobăgiste asupra locuitorilor moșiei. Se înțelege, odată prețul plătit, brațele cumpărate, arendașul cată să învoiască aceste brațe cumpărate și plătite după regulile existente de învoieli neoiobage. Aici întâlnești însă o concurență, care trebuie să-i pară neleală și frauduloasă, a fruntașilor satului, care au de asemenea pământ acaparat și arendat de la țărani și care de asemenea trebuie să și-l lucreze în același mod și cu aceleași brațe care aparțin proprietarului și sunt de mai înainte vândute arendașului. Dacă arendașul invocă în apărarea drepturilor sale ceea ce a rămas feudal în neoiobăgia noastră agrară, burghezul sătesc invocă ceea ce este de un caracter juridico-burghezo-capitalist în aceeași neoiobăgie. Cum adică? N-are dreptul și el sa învoiască pe țărani? Firește că-l are. Și, odată ce-l are, firește că va uza de el după regulile existente, adică va arvuni și el la cârciumă. de cu iarnă, munca de vară, se va folosi ,și el de mecanismul contractelor agrare existente.

lată deci o cauză adâncă de conflicte și antagonisme economice și un prilej puternic pentru acuta vrăjmășie de clasă. Neapărat, proprietarii și arendașii fiind cei mai puternici, de obicei ei pun mâna cei dintâi și la timpul cel mai bun pe brațele moșiei. Dar atunci se scutură grâul burghezimii sătești, care se socoate nedreptățită și frustrată de marea proprietate, căreia îi plătește din belșug în ură și dușmănie.

Aceste antagonisme merg mai departe. Proprietarul și arendașul, în virtutea relațiilor agrare neoiobage, se socotesc stăpâni pe toată plusvaloarea produsă de țăran. Am văzut mai sus că prin mecanismul miraculos al contractului agricol se poate reduce plata muncii la mai nimic. Arendașul, în plata arendei, scontează de la început și categoria economică a brațelor și învoielilor. Dar în drumul încasării acestei plusvalori, care uneori are elasticitatea de a se ridica până la aproape întregul product al muncii țăranului, stau cămătarul, cârciumarul, notarul, adesea învățătorul, popa etc., care storc și ei o parte, uneori destul de măricică. Și cu cât stoarce mai mult burghezimea sătească, cu atât îi rămâne mai puțin de încasat proprietății și arendășiei mari; și cu cât încasează mai mult proprietatea și arendășia mare, cu atât rămâne mai puțin de încasat burghezimii sătești. De aici lamentațiile proprietarilor și arendașilor, prefăcuți ad-hoc în poporaniști, împotriva lipitorilor satului, care sărăcesc biata țărănime, și lamentațiile burghezimii sătești, poporanistă și ea, împotriva boierilor și arendașilor, care omoară țărănimea.

Și mai sunt și alte motive de vrăjmășie între proprietatea mare și burghezia satelor. în Occident nu poate exista nici un antagonism între cârciumarul sau berarul satului și marele proprietar. Dacă un proletar agricol salariat începe să se îmbete, marele proprietar îi dă drumul, îl înlocuiește cu altul și atâta tot. La noi cârciumarul cumulează și funcția de cămătar și pe aceea de acaparator al pământurilor țărănești și, afară de asta, el deboșează și alcoolizează țărănimea. Tocmai în toiul muncii se îmbată uneori țăranul, care nu e un salariat proletar ca să-l poți înlocui cu altul din marele rezervor național al muncii proletare salariate, ci e un neoiobag, face parte din brațele ce aparțin moșiei. Sentimentele proprietarului și arendașului român față de cârciumari trebuie să fie asemănătoare cu sentimentele unui plantator din America de altădată față de un cârciumar care i-ar fi deboșat și alcoolizat robii lui. Natural că la aceste sentimente cârciumarul răspunde prin sentimente la fel.

În afară de asemenea cauze economice adânci, mai sunt și cauze de ordin politic și moral care întețesc această vrăjmășie. Marea proprietate, care spre a-și putea exercita neoiobăgia economică e silită să reducă pe țăran — și politicește, și juridicește — la robia de fapt, vrea să realizeze același lucru și față de burghezimea sătească. Aceasta însă, compusă din foști notari care știu legile, din foști sergenți care știu mânuirea armelor, iară în parte și din dascăli și preoți care adesea întrec în inteligență și cultură pe proprietari și arendași, opune o rezistență disperată. Și toate acestea ,se petrec într-un mediu semisălbatic de relații anarhice, lipsit de cele mai elementare norme de viață legală.

Ce mirare deci că în timpul răscoalelor țăranii, sub conducerea burghezimii sătești, pornesc să spintece vitele boierului, iară boierii și arendașii, intrând cu armata în sate care nici nu participaseră la revolte, caută să se debaraseze de concurent și vrăjmaș — burghezia sătească — măcelărindu-l? Exemple de acestea în 1907, din nenorocire, am avut destule.

Dacă mai luăm în seamă că burghezia sătească trăiește cu țăranii, în mijlocul lor și din viața lor, dacă luăm în seamă ce enormă înrâurire trebuie să aibă ea asupra țăranilor prin averea, inteligența și relativa ei cultură, atunci ne vom putea lămuri ce factor puternic e această burghezie sătească în producerea revoltelor. Marea masă țărănească merge condusă .și împinsă de această burghezime, merge să scoată castanele din foc pentru alții, căci pentru ea însăși, în orice caz și în orice fel numai pacoste și nenorocire poate să iasă din aceste revolte.

Am. putea urma cu analiza altor factori care contribuie la producerea revoltelor, dar cei enumerați și analizați sunt de ajuns, cu atât mai mult cu cât sunt factori principali care îi rezumă și însumează pe toți ceilalți.

Neoiobăgia noastră, cu dublul ei caracter de capitalism burghez și feudalism iobăgist; multiplele contradicții, antagonisme și vrăjmășii ce rezultă dintr-însa; relațiile sociale anarhice de la țară; lipsa normelor legale de viață; administrația instituită în stăpânire de fapt fără justificare legală; ilegalismul ce se inoculează sistematic țărănimii — toate acestea creează la sate o atmosferă latentă de revolte. Și în această atmosferă apar instigatori puternici, împrăștiați în toate satele și cătunele. Aceștia sunt: statul, prin toate funcțiunile sale de stat modern occidental, și clasele superioare ce se diferențiază în satul însuși: burghezimea sătească. Toate aceste forțe sociale largi, adânci, puternice, an cu an, zi cu zi, ceas cu ceas, strâng și prepară materialul explozibil, căruia, odată acumulat în cantități suficiente, îi ajunge o scânteie, din cele multe produse de luptele și ciocnirile vieții sociale, ca să facă explozie.

Care a fost scânteia la 1907 o știm cu toții. A fost propaganda și agitația antisemită. Administratorii din provincie, de la sate, n-au priceput că agitația antisemită și poporanistă de la centru, din guvern și parlament, era în fond o diversiune, un mijloc de a masca adevăratele vini și adevăratele cauze ale răului. Toată această agitație ei au luat-io în. serios, și unii dintre dânșii au și pornit pe țăran împotriva jidanului. Unii, chiar dintre administratorii noștri din provincie, au crezut în deșteptăciunea lor că, aprinzând casa evreului, va arde numai această casă. Dar focul e foc, e o putere elementară a naturii; și, dând foc casei jidanului, au dat foc țării.

Dar este evident că nu această agitație antisemită a fost cauza profundă a revoltelor; am spus că a fost numai scânteia; dacă nu ar fi fost ea, ar fi venit alta; doar sunt atâtea în societatea noastră de azi. Ceea ce e hotărâtor în revoltele țărănești, ca în orice explozie, nu e scânteia, ci masa de explozibil ce se strânge și se îngrămădește.

Și când explozia se produce, atunci guvernanții noștri, speriați, uluiți, aleargă în toate părțile ca să găsească pe vinovați, în mintea lor îngrozită se ivesc: țarul și jugănarul, potemkinistul și anarhistul (de la Toulouse sau de aiurea), d-nii Kogălniceanu și Vălescu și alți oameni mascați, îmbrăcați în verde, care, cu flamura roșie într-o mână și un corn de os în cealaltă, călări pe cai năzdrăvani, cutreieră satele, sunând revolta.

Astfel, fetișistul căruia șuvoiul i-a luat coliba, trăsnetul i-a omorât femeia, molima i-a nimicit o parte din trib, astfel fetișistul, trist și obidit și revoltat, se năpustește asupra fetișului de lemn, creație a propriei lui fantezii sărace de om primitiv. Se năpustește și-l bate, și-l biciuiește și caută să răzbune asupra lui toată obida sa: că i-a luat coliba, i-a omorât femeia și i-a nimicit atâția voinici din trib!

Sărmanii fetișiști!


[1] Acolo unde s-a conservat meteiajul și relațiile de producție mai mult ori mai puțin asemănătoare cu ale noastre, acolo nu se produc revolte, din cauză că această categorie de țărani e foarte mică în comparație cu restul țării, că acolo există o stare legală care ne lipsește, că revoltele acolo ar avea împotriva lor nu numai statul și clasele dominante, dar pe însăși clasa puternică țărănească de mici proprietari de pământ etc... Vezi dezvoltările de mai jos. Dealtfel și acolo, când există relații de producție asemănătoare cu ale noastre, dacă și nu sunt revolte, neorânduieli și conflicte turbulente, uneori sângeroase, sunt destule.

[2] Se înțelege că țăranii nu vorbesc atât de deslușit și logic ca în exemplul nostru. Dar toate acestea ei le simt adânc, fie și instinctiv, și le pricep, fie și nedeslușit. Și de aici izvorăsc nenumărate antagonisme între proprietar și țăran.