Nenorocirile unui slujnicar sau gentilomii de mahala

Jump to navigation Jump to search
Nenorocirile unui slujnicar sau gentilomii de mahala
de Nicolae Filimon


Capitolul I - Slujnicăria[modifică]

Pînă a nu începe povestirea tristelor întîmplări ale eroului acestei nuvele, credem de datorie a noastră indispensabilă a esplica lectorilor noștri ce înțelegem prin slujnicar și slujnicărie; căci daca zicem slujnicar, cată să zicem și slujnicărie, precum militar — militărie, cizmar — cizmărie și altele mai multe ce se termină prin ar și rie.

Slujnicăria este o societate secretă ca a francmasonilor, carbonarilor și sansimonienilor [1], este o plantă exotică și detestabilă, a căria naștere și întindere în țara noastră o datorăm sărăciei vicioase și marei lipse de cultură morală a unei părți din junimea noastră.

Ca societate secretă, slujnicăria are maeștrii ei, lojile, venditele, prozeliții și chiar cinismul ei [2]. Deosebirea este numai că doctrinele acestei societăți tind foarte mult la degradare și materialism.

Ca să ajungă cineva la gradul de perfect slujnicar, cată, mai întîi de toate, să facă amor cu slujnicele, să suspine neîncetat pentru dînsele și să sufere de multe ori asprimea gerului, ploaia și alte calamități, ca să poată conversa o jumătate de oră cu prea iubita sa slujnică în budoarul ei cel parfumat cu estract de ceapă sau usturoi.

Slujnicarii se recrutează mai totdauna dintre gentilomii de mahala și mai cu seamă din mahalalele: Cuibul cu barza, Popa Chițul și Biserica lui Tîrcă…

Caracteristica slujnicarului nu este anevoie de făcut.

El este totdauna un june de la douăzeci și doi pînă la douăzeci și cinci de anișori, bine făcut, bine îmbrăcat, frizat și înmănușat întocmai ca un lion de Paris.

Acest lux ar face pe oamenii fără experiență să-l ia drept fiul unui proprietar bogat sau de moștenitor al vreunui unchi din repertoriul teatrului comic francez; lucrurile însă merg cu totul altfel și vă încredințez cu mîna pe conștiință că vestmintele după dînsul sînt făcute pe datorie; căci felul acesta de gentilomi nu au altă stare decît leafa, și această mizerabilă leafă nu are miraculosul dar al monedei zburătoare din timpii pietrii filosofale [3].

La primul debut al aventuroasei sale juneți, gentilomul nostru o duce binișor: înșală pe croitor, pe cizmar, pe ospelier și chiar pe birjar; iar leafa o ține numai ca să nutrească amorașele sale cu fetele de pe la marșande.

Aceștia sunt timpii cei mai fericiți din viața gentilomului nostru, dar, din fatalitate, neguțătorii amăgiți îi taie creditul și încep a-l persecuta pentru datoriele lor. În cazul acesta, ingeniosul june aleargă la sfînta noastră Convenție și, armîndu-se cu articolul relativ la neviolarea domiciliului, rîde de nerozii săi creditori; cu toate acestea, moneda îi lipsește, credit nu mai are la nimeni. Ce face el oare în această critică pozițiune? Ce să facă, sărmanul; pleacă capul la lovirele soartei, se face slujnicar!…

În această nouă condițiune, spiritul său se supțiază ca firul de borangic, imaginația lui se înalță pînă la al noulea cer, devine filosof peripatetic [4], patriot și încă patriot, nu glumă. Declamă în contra abuzurilor, căci funcția lui (daca are vreuna) nu-i permite să fure; devine inemic neîmpăcat al ciocoilor, îi înjură și îi încarcă cu cele mai negre epitete, fără să se gîndească că această clasă desprețuită de dînsul este fenixul dezertului [5], carele se renaște din cenușa lui mai forte dupe cum era înaintea arderii sale. El nu înțelege că zicerea ciocoi este sinonimă cu zicerea bogat și puternic și că mai toți cei ce să rădică din noroi la putere și bogăție devin bași-ciocoi și, pentru mare nenorocire, aceste gloabe de plebei, pe care entuziasmul nostru de la un moment îi rădică la putere și bogăție, ne lovește cu copita mai des și mai rău decît caii născuți și crescuți în grajduri: în fine, slujnicarul nu voiește să înțeleagă că ciocoiul Convenției este mai venal și mai fără inimă decît acela al Regulamentului.

Slujnicarii sînt de mai multe categorii sau tagme.

Cînd face parte din ortaua poeților, atunci cată să fugi cît vei putea de dînsul sau să te rogi lui Dumnezeu ca să-ți dea răbdarea lui Iov din Biblie, căci altfel nu vei putea să suferi scălămbăturile și declamările lui, fără să te apuce nevrele de rîs.

Nu apucă să-ți zică bună ziua și te înăbușaște cu citațiuni din Milton, lord Byron, Victor Hugo și alți mai mulți poeți păgîni și creștini; iar dupe aceea începe a-ți înțepa urechile și a te face să-ți pierzi logica și bunul simț prin poezii de felul acesta:

CIOCOIUL INFERNAL

Ce groaznic întuneric!…
Și luna cum lucește!…
Teribil suflă vîntul!…
Și glasul filomelei
Îmbată ochii mei!…
În aste triste locuri
Și pline de amor,
S-arată înainte-mi
Un trădător ciocoi,
Ce țara-ntreagă face
Să geamă surîzînd;
Ș-înfige ciocu-n sînul,
În sînul maicii sale;
Ș-a doua zi cu botul
Mînjit d-al țării sînge,
Se plimbă prin oraș!…

Cearcă de-i spune că aceste versuri sunt făra sens și mai întunecoase decît ale lui Numa Pompilie [6] și vei vedea cum te va taxa cu numele de ignorant, om fără gust și inemic al născîndei noastre literature.

Daca slujnicarul s-a dus de două-trei ori pe la Facultatea de Drept, nu te mai slăbește din jus regiae, jus papirianum [7], cele zece și mai în urmă douăsprezece table de plumb sau de tinichea, lex Flaviana [8], lex scatinia de nefanda Venere [9], Breviarum Alaricianum [10], Justinian, etc., adăogînd pe la soroace cîte un ipso jure, în abrupto, ex officio și alte mai multe secături de felul acesta, prin care se silesc a demonstra că nu este bine a lăsa advocatul pe clientul său să moară de foame dupe moarte!…

Dar soiul acesta de slujnicari rămîne nulă pe lîngă slujnicarii politici.

Aceștia sînt teribili!

Pe slujnicarul politic nici un guvern nu-l mulțumește. N-apucă să se formeze bine un minister și slujnicarul patriot începe a-l descri cu cele mai negre culori și se silește prin orice mijloace a-l face să treacă, în ochii publicului, de infam și trădător.

Locurile frecventate mai des de către ortodoxii slujnicari [11] sunt două: grădina Cișmegiului pe timpul de vară și cafeneaua din Pasagiul Român în timpul cel friguros al iernei. Aci se adună slujnicarii de toate nuanțele, de-și varsă veninul asupra oamenilor ajunși la putere.

De cîte ori vei vedea un cerc de patru-cinci individe și vei auzi pe vreunul dintre dînșii vorbind cu agitațiune despre drumuri de fier construite într-un singur an, despre canalizarea rîurilor, rădicarea oastei la cifra de trei sute de mii individe, esploatarea carierelor de marmoră și formarea unei flote pe Marea Neagră, să știi că acel om este slujnicar paraponisit; cată să mai știi și aceasta că slujnicarul este o ființă omnipotentă (numai în vorbe) el nu are decît să zică un cuvînt și țara este brăzdată cu șosele și drumuri de fier, casele statului se umple de bani, cultura și instrucția ajunge pe cea din Germania, cu un cuvînt România se ridică la cel mai suprem grad al fericirei sale; din nenorocire, însă, guvernul nostru nu știe să se folosească de consiliele patrioților slujnicari și de aceea lucrurile merg cu susul în jos.

Slujnicarul adevărat, pe lîngă alte daruri, mai are și virtutea cumpătării; el șade toată ziua în cafenea, fără să guște ceva, sau daca din întîmplare bea o cafea neagră sau o dulceață, potrivește tocmai timpul cînd cafeneaua este plină de oameni și pleacă fără să plătească. Unii zic că fac aceasta din distracțiune, dar gurele rele susțin că nu plătește fiindcă nu are parale.

Unicul viciu ce s-ar putea imputa acestor doctrinari este afecțiunea ce au asupra slujnicilor; dar tocmai acest amor, ce pare un defect în ochii profanilor, pentru slujnicari este un act de devoțiune, o practică religioasă, este chiar paladiul sau deviza societății lor.

Iată ce este societatea slujnicarilor în simț colectiv și ce este slujnicarul în parte.


Capitolul II - Mitică Rîmătorian[modifică]

În una din nopțile lui decembriu din anul 1858, vîntul muscălesc sufla cu tărie, ploaia curgea în mari cătățimi de apă amestecată cu zăpadă și grindină. Pavagiul Capitalei era plin de noroi amestecat cu gheață; era, în fine, tempo d’innamorati, precum zice Figaro în opera Bărbierul de Sevilia.

Orologiul de la Bărăție suna cu lene și melancolie miezul nopții. Liniștea solemnă a naturei nu era turburată de nimeni, afară de desele patrulii militare care străbăteau capitala în toate direcțiunile, căci guvernul dupe timpul acela, nemulțumindu-se pe întreruperea comunicației provenită din furia elementelor, declarase orașul București în stare de asediu, ca să asigureze viața unuia din membrii căimăcămiii de trei, pe care umbla să-l asasineze un factor cu o sfeclă găurită sau cu o sticlă de cerneală turcească umplută cu nisip, pe care voia să o facă a trece în ochii nobilului caimacam de o bombă fulminantă.

Adevărul poate să fie altfel, dar asta nu ne privește. Noi facem romanț, iar nu istorie.

Pe acest grozav timp, un june ca de douăzeci și doi de ani, cu părul lung și negru, acoperit cu o pălărie bombée [13], înfășurat într-o manta tăiată dupe moda carbonarilor și cu galoși de gumelastic în picioare, sta lipit de ușa galeriei ce duce la bucătăriile caselor lui Hötsch et Müller pieptănarul.

Daca cineva ar fi privit cu băgare de seamă pe acest june, ar fi descoperit în trăsurile feței sale pe omul contrariat de fortună sau pe amorezul certat cu amoreaza sa.

Dupe ce se mai plimbă puțin, ca să-și încălzească picioarele ce-i înghețase de frig, se apropie iarăși de ușe și bătu într-însa de trei ori cu o maniereă particolară, ce avea în sine un ce misterios și semnificativ. Puțin după aceea se auzi pe dinlăuntru un zgomot de pași; era cineva care venea către ușă.

Eroul nostru, reluîndu-și curajul ce cu puțin mai nainte îl pierduse, începu a striga cu o voce iarăși convențională:

— Rezi!… Rezi!…

— Ei, bine, aud, nu sunt surdă, răspunse vocea dinlăuntru, cu un acent de nepăsare sau răzbunare.

— Deschide-mi, Rezi dragă, c-am înghețat de frig.

— Ba aia e vorbă, domnișorule; du-te la coconițele dumitale de pe la marșande cu care-ți cheltuiești banii și lasă-mă-n pace.

— Deschide, Rezi! Deschide, Rezișoara mea, că mă lovește guturaiul de frig.

— Nu, nicidecum.

— Deschide, că-ți dau o față de rochie.

— Nu deschiz!…

— Să fiu al dracului, daca nu ți-oi cumpăra mîine o pereche de botine de la Ianoș pantofarul.

— Nu mă mai înșăli dumneata cu gogoși d-astea.

— Rezi, te jur pe ce ai mai scump în lume, deschide.

Văzînd însă că sălbatica sa amantă nu deschide, începu să declame cu un accent patetic și comic versurile acestea:

Deschide-mi, copilă,
Deschide-mi că mor;
Aibi puțină milă
De al meu amor.
Ploaia de sus pică,
Măntăluța-mi strică.
Nu mi-e de manta,
Pricepi dumneata!… [14]
Că mi-e de tartan,
C-am slujit un an
Ca să-l dobîndesc
Și să mă fălesc,
Ca un nobil mare
Cu spirit și stare. [15]

Versurile acestea, pronunțate cu o mare doză de duioșie, își făcură efectul lor, căci inima maghiarei noastre se muie, ușa se deschise și amanții noștri dispărură prin întunecoasele coridoare ce ducea la sanctuariul amorului lor.

Acum, cu voie sau fără voie, o să introducem pe lectorii noștri în templul amorului acestor două turturele, ca să auză espresiunile cele înfocate prin care slujnicarul cearcă să atragă asupră-i simpatia amantei sale.

Ne facem însă datoria a îndemna pe bunii noștri lectori a-și procura cîte o sticluță de eter, căci parfumul din camera celebrei noastre Calipso din Pasagiul Român poate să le iriteze nevrele.

Camera în care locuia amanta domnului Mitică Rîmătorian slujnicarul era o bucătărie nemțească cu mașină.

Mobilierul ei se compunea din mașina de bucate, ce ocupa o a treia parte din periferia camerei, două scaune albe de brad, un pat cu o saltea de lînă și o plapomă de cit, veche, ce acoperea pe jumătate două perne cu fulgi, neîmbrăcate. Pe unul din pereți erau atîrnate o mulțime de tigăi de diferite forme, frigări, răzători de hrean și forme de tinichea pentru gelatină; iar într-un colț era o oală colosală cu grăsime de rîmător și un vas de lemn plin cu răzături de morcovi, foi de varză și de țelină. Într-un cui, dupe ușe, erau atîrnate niște cizme ungurești și un pieptar de blană.

Dupe ce frumoasa Rezi deschise ușa slujnicarului nostru și străbătu împreună cu dînsul întunecoasele coridoare ce conduceau la camera ei, aprinse o lumînare de seu și o puse pe masă, iar dupe aceea șezură unul lîngă altul și începură a se săruta ca niște porumbei; apoi, dupe ce trecură acele convulsiuni nervoase, slujnicarul nostru o privi cu ochii plini de amor și începu a-și pleda pasiunea prin frazele următoare:

— Frumoasă Rezi!… Angel de candoare care te-ai coborît din regiunile imperiului (a voit să zică ale empireului) unde să făurează trăsnetile și fulgerile, ca să creezi fericirea unui nenorocit muritor ce te adoară precum adoară tînăra mumă pe primul ei născut, ca fanaticul principiele credinței sale, ca avarul comorile sale!… Iubită Rezi!… Tu, care, prin fizionomia ta mai albă decît hîrtia ministerială, ai știut să înfigi în nenorocita mea inimă toate frigările amorului, aibi pietate de un om care nu trăiește decît ca să contemple ochii tăi cei mai verzi decît granitul, buclele tale cele azurii, dinții tăi cei de roze și buzele tale cele mai lucitoare decît marmora. Iată-mă la genunchele tale!… Fii șeful de secție al inimei mele și mă voi crede foarte ferice ocupînd postul de pomojnic în amorul tău!… Voi trece cu cea mai mare esactitate în bilanțul datorielor mele de amant fidel toate evenimentele industriale și politice ale amorului nostru [16].

Juna bucătăreasa ascultă toate paralogiile lui Rîmătorian cu o surpriză neînțeleasă; biata fată nu mai auzise în toată viața ei o asemenea declarațiune de amor atît de năbădăioasă.

Slujnicarul, luînd extazul amantei sale drept efect al poeticei sale declarațiuni de amor, căzu la genunchile ei și, oftînd de mai multe ori, îi zise:

— Privește-mă, crudo!… Iată-mă zăcînd la picioarele tale, întocmai ca robul ce geme de lanțul robiei, pe patu-mi de moarte eu zac tînguios! . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . să moară bătrînul de ani gîrbovit!… Să piară ciocoiul ce țar-a strivit! [17] iar eu, dragă Rezi, să trăiesc pentru tine. Da! pentru tine și pentru sărmana mea țară, ca s-o rădic din căderea la care a ajuns din cauza ticăloșilor de moderați!… și deodată cu pronunțarea acestor vorbe, strînse mîna bietei femei cu atîta violență, încît tresări de durere. Apoi, privind pe amant cu un aer agitat, îi zise:

— Da bine, măi omule, ce ai astăzi? Ori ești lunatec? Ce sînt întortocheturile și învîrtelile astea? În loc să vorbim de ale noastre, ca oamenii, tu te apuci de vorbești cu dușii dupe lume.

Gentilomul nostru, înțelegînd că inima amantei sale nu este primitoare de împresiuni poetice, schimbă rolul și deveni vesel și spiritos ca un bărbier.

Metamorfoza aceasta plăcu prea mult bucătăresii.

— Așa te voi — îi zise ea, lovindu-l pe umăr cu mîna sa cea frumoasă, dar nespălată — fii sprinten ca un Kossuthhusar, basama teremtete… ia spune-mi, cînd o să-mi cumperi fața de rochie?

— Peste cîteva zile, iubita mea, poate și mai curînd, daca mi-o da casierul leafa pe fevruarie [18].

— Nu mă mai înșeli dumneata cu minciuni de acestea.

— Rezi, îți jur că în săptămîna aceasta vei avea rochea ce ți-am promis.

— Dar daca nu mi-o vei cumpără?

— Să-mi face ce vei voi.

— Adu-ți aminte că mi-ai făgăduit de mai multe ori și…

Capitolul III - Cafeneaua din pasagiu[modifică]

În acest stabiliment, aranjat dupe moda și gustul parizian, amatorul de jocuri la noroc găsește în mic toată confortabilitatea cafenelelor dupe bulevardele Parisului, adică biliarde în abondanță, domino, table, șah și chiar bancofaro la necesitate.

Aci este locul de întîlnire al slujnicarilor sau mai bine refugiul lor pe timpul cel aspru al iernei. În acest stabiliment se află o masă, pe care garsonii cafenelii o numesc în deriziune masa faliților, căci mai toți cei ce șed împrejurul ei nu fac nici o cheltuială.

Cu o jumătate de oră în urma celor petrecute în cuhnia din suteranele caselor domnului Hötsch-Müller, Pasagiul Român răsuna de accentele nazale și false ale vocei unui june ce cînta cu aer de triumfător aria de la Puritani: Suoni la tromba intrepida.

Acest june atît de entuziasmat era Mitică Rîmătorian, faimosul slujnicar, carele se afla în culmea fericirei, căci dobîndise totul de la amanta sa.

El deschise cu repeziciune ușa cafenelii și, străbătînd mulțimea, se opri la masa despre care vorbirăm, șezu pe un scaun, apoi, dupe ce-și netezi părul cu mîinile, puse coatele pe masă și începu a privi pe jucătorii de biliard, aplaudîndu-i de cîte ori făceau cîte un joc frumos.

În timpul acesta mai veniră încă doi tineri, tot de etatea eroului nostru, și se așezară tot la masa faliților.

Mitică Rîmătorian le întinse mîna la amîndoi, și îi salută cu un fel de manieră proprie a sa, apoi, adresîndu-se către unul dintre dînșii, zise:

— Ce noutăți ne aduci, monșer Găinescule?

— Despre ce voiești să mă întrebi, șer Rîmătoriane?

— Despre orice, mon ami.

— Am o mulțime de noutăți politice, dar…

— Dar ce?

— Mi-e frică să nu ne auză vreun spion de ai căimăcămiei.

— Da ce, căimăcămia are spioni?

— O mulțime nenumărată, mai cu seamă de cînd capii partidului liberal au voit să asasineze pe unul dintre caimacami cu o bombă fulminantă.

— Ce bombă spui, mă, omule! Auzi acolo, bombă! O sfeclă găurită care, desigur, este o drăcie inventată chiar de caimacami, ca să aducă invazii în țară!…

— Asta se poate; dar apropo de invazie, știi că vin muscalii?

— Cine ți-a spus această minciună?

— Asta nu e minciună; am auzit astăzi pe vornicul dînd ordine ca să se repareze toate podurile și podișcele din districtele Buzău și Rîmnicu Sărat.

— Nu știi tu că cui-i este foame visează codri? E! monșer, muscalii nu pot să iasă așa lesne din vizuina în care i-a băgat Tractatul de la Paris.

— Mai știu încă o noutate, dar este atît de frumoasă, încît sînt sigur că o să te facă să sări de bucurie.

— Spune-o, Găinescule! Spune-o!

— Țara noastră o să să facă împărăție!

— Împărăție!

— Da, amice, împărăție; și încă împărăție, știi colea, zdravănă!

— Și pe cine o să avem împărat?

— Pe fiul lui Victor Emanoil. Rege latin, ce frumos lucru!… Să mai vezi atunci pe ciocoi cum o să se ascunză în găuri de șerpi; iar noi ăștia, liberalii, o să fim în fruntea mesii. Să trăiască regele latin!

— Numai de nu s-ar face și el ciocoi, căci Dîmbovița noastră face minuni: oricine gustă din dulcile ei unde parcă bea din fîntîna Letei [19]. Vine neamțul cu sinceritatea lui proverbială, vine englezul cu orgoliul său ce de multe ori atinge brutalitatea și francezul cu sentimentele cel mai frumoase din lume și, cum șed două-trei luni în București, devin mai ciocoi decît ciocoii noștri!…

— Așa este, nene Rîmătoriene, ai dreptate…

— Și da și nu, dar să lăsăm această convorbire căci… Spune-mi mai bine, cum o duci cu șefia ta de masă?

— Cam în doi peri.

— De ce așa?

— Fiindcă nu înteleg deloc lucrarea.

— De ce nu te consulți cu șeful de secție?

— Dar el este mai slab decît mine.

— Întreabă pe ajutorul mesei!

— Îl întreb și încă foarte des, dar vai! orice consultare la dînsul mă costă cîte un prînz la Lazăr [20], și ar fi bine dacă aș scăpa numai cu atîta, dar răul care o să mă facă să-mi dau demisia este că ticălosul de ajutor își bate joc de mine.

— Ce-ai zis, cutează să facă aceasta?

— Ba bine că nu, și încă chiar în prezența scriitorilor mei!

— Și ai putut să suferi?

— Ce eram să fac!?…

— Să-i tragi palme…

— Ce-ai zis?… Palme!

— Da, palme, să învețe minte, ștrengarul, a nu mai rîde altă dată de șeful său.

— Ce stai de vorbești, amice!… Abia am cutezat să-i fac cîteva mici observații și el mi-a trîntit hîrtiile pe masă și s-a apucat de lucrările postului său; din nenorocire, tocmai în momentul acela mă cheamă ministrul în casă și-mi ordonă să-i fac un referat către Consiliul administrativ.

— Cel mai lesne lucru din lume.

— O fi lesne pentru tine, dar pentru mine nu.

— De ce?

— Fiindcă n-am făcut niciodată referate.

— Ei bine, cum te-ai scăpat de această belea?

— Am luat condeiul în mînă și mi ți-am trîntit un referat de cele tătărăști.

— Îți aduci aminte ceva dintr-însul?

— Îl știu pe tot din memorie.

— Recitează-mi-l o dată, te rog!

— Ascultă:

„Onorabilului Consiliu administrativ.

Printr-acest referat, subt însemnatul îndrăznește a cuteza să se refere la înțelepciunea onorabilului Consiliu, și a-l ruga să se refere si el unde se cuvine, asupra chestiunei și a pricinei coprinsă în anexatul aci alăturat raport, ca, după ce îl va lua îndeaproape băgare de seamă și considerație, să binevoiască a face asupră-i cele de cuviință.“ [21]

— Bravo, nene Găinescule, ăsta este un referat pe care l-ar pute subscrie chiar Napoleon!…

— Poate că ai dreptate, dar modestia mea de autor nu mă iartă să mă laud însumi; cu toate acestea, știi ce mi s-a întîmplat?

— Nu, în adevăr, dar voiesc să aflu.

— L-am transcris, nenișorule, pe hîrtie ministerială, l-am dat ministrului să-l iscălească. Ei bine, știi ce am pățit?… O! Dar este oribil!… Numai mă gîndesc și sîngele mi se turbură, îmi vine să înnebunesc de mînie!… Îi dau referatul în mînă, citește cîteva rînduri dintr-însul și îl aruncă cît colo; apoi, întorcîndu-se către mine, îmi zice cu un zîmbet batjocoritor: „Domnule șef de masă, știi că ești un farsor din cei mai mari ce am văzut în viața mea? Cine te-a învățat să faci astfel de referate? Cum ai cutezat să-mi prezinți o ticăloasă scriere de bucher? Afară, magarule! du-te de-nvață carte și apoi să ceri slujbă.“ Auzi acolo, să învăț carte! Să-mi zică măg… mie, care mi-am sacrificat toată viața pentru sfîntul principiu al libertății, egalității și fraternitătii.

— Și ce i-ai răspuns tu la aceste injurii?

— Ce eram să răspunz unui aristocrat, unui trădător, unui infam fără conștiință, care și-a vîndut țara la muscali și la nemți?

— Trebuia să-l faci să înțeleagă că are a face cu un om de principe și independent.

— Așa este, frățiorul meu, dar el m-ar fi scos din slujbă și aș fi murit de foame pe stradele capitalei. Afară de aceasta, ultragiul acesta l-am suferit între patru ochi, nimeni nu știe!…

— Răbdare, frate, răbdare!… Ne va veni și nouă apa la moară: atunci le vom arăta noi ce fel își răzbună oamenii de principe, cînd sînt atacați la onoare. Să schimbăm vorba, amice. Spune-mi, cu ce îți omori timpul de cînd ți-ai dat demisiunea? [22]

— Cu amorul, bunul meu amic!

— Spune-mi, te rog, cine este acea fericită femeie care are privilegiul de a te vedea suspinînd la picioarele ei?

— Asta nu se poate spune la nimeni.

— Afară de mine, care sînt confratele și confidentul tău.

— Ai dreptate, tu ești unicul meu amic și, ascunzînd acest secret de tine, aș da dovadă de neîncredere. Spune-mi numai, ai fost estimp la teatrul italian?

— Ce însemnează această întrebare?

— Îți voi spune mai la urmă, acum răspunde-mi la ceea ce te-am întrebat. Ai auzit pe Geamfredi?

— Am auzit-o în Traviata.

— Cum ți s-a părut?

— De minune! Cîntă mai bine decît Ponti dell’Armi.

— Salută-mă dar, căci Geamfredi este amanta mea!…

— Geamfredi, amanta ta!

— Da, amice, și încă amantă cumsecade. Astă-seară mi-am luat ceaiul la dînsa.

— Nu te crez!

— Să n-apuc pînă mîine, daca minț; ba încă, la adio, m-a strîns de mînă și mi-a aruncat o privire amoroasă, ce mi-a străpuns inima!…

— Măi Rîmătoriene, vino-ți în simțiri; o fi fost slujnica Geamfredii și ți s-a părut că este ea. Actrițele nu se uită la ștrengari ca d-alde noi; ele caută aur, și tu n-ai nici cinci bucăți de aramă ca să-ți cumperi tutun.

— Așadar, tu te îndoiești? Ei bine, necredinciosule, privește!

În momentul acela scoase din sîn un portofoliu și dintr-însul un bilet color roza, pe care îl dete Găinescului să-l citească, zicîndu-i cu o mîndrie trivială:

— Ține, monșer, cetește acest bilet și te convinge că amicul tău Rîmătorian nu minte niciodată.

Găinescu luă biletul și citi următoarele fraze, înecat de un rîs nervos:

„Amico mio!

Quando non te vedu simtu che moru, anima la mine e trista, non potu mangeare, non potu bevere la cafe; venite, carro Rametoriano, venite che vi stringo în bracili mia.

La vostra per sempre, Rachelle Geamfredi.“

Apoi, privind pe slujnicar, cu un aer ironic, îi înapoie biletul.

Junii slujnicari conversară mai mult de două ore despre politică, arte și industrie, tot cu logica de care deteseră probe pînă aci, apoi ieșiră din cafenea, cîntînd cu vocea lor de cotoi sugrumați, și se duseră pe la casele lor.

Capitolul IV - Rezi[modifică]

Această jună femeie era de nățiune maghiară, născută în satul Caransebeș din Transilvania. Deși soarta o pusese pe cea mai mizerabilă treaptă a societății, natura însă o dotase cu o frumusețe rară și cu un suflet plin de bunătate. Ea era naltă ca un grenadier și delicată ca un silf; pielița feței sale rivaliza cu cel mai perfect alb, iar ochii ei cei mai negri decît murile, armați de niște gene și sprîncene ce ar fi pornit invidia unei circaziene, făcea dintr-însa o ființă adorabilă.

Daca această femeie ar fi avut nenorocirea să se nască în țara noastră, unde corupția și viciul a vestejit și încă vestejește cele mai frumoase flori ale societății noastre, ce s-ar fi făcut ea oare cu atîta frumusețe? Desigur că ar fi închiriat o casă cu perdele roșii și și-ar fi vîndut corpul și sufletul cu tereziile ca precupeții, precum fac multe din femeile noastre. Ea însă venea dintr-o țară în care femeia nu a deșertat pînă la drojdii cupa desfrînării; de aceea prefera mai mult sărăcia, care nu-i impunea nici un sacrificiu contrariu inimei sale, decît bogăția și opulența ce vestejește carminii frumuseții și aduce mustrarea de conștiință.

Trecuseră șase luni de cînd locuia în casele, sau mai bine în bucătăria domnului Hötsch-Müller, și trei luni de cînd se afla înamorată de Mitică Rîmătorian.

La începutul acestui amor, ea se detese cu totul amantului ei, și îl iubea pînă la idolatrie: el însă nu o iubea deloc și încă de multe ori o maltrata.

Juna maghiară, văzînd că amantul ei nu o iubea și nu venea pe la dînsa decît numai cînd se afla fără mijloace de a curteni pe junele fete de la madam V…, văzînd iarăși că din acest amor nu se folosea cu nimic, părăsi pe Mitică Rîmătorian și se înamoră cu un june maghiar din ceata lui Bontilă; și, daca ea mai priimea încă pe slujnicarul nostru, o făcea numai cu speranța de a-și răzbuna o dată despre tot ce suferise de la dînsul.

Într-o zi ședea la vorbă cu noul ei amant; conversațiunea, deși începuse prin cele mai dulci vorbe și mîngîieri amoroase, dar către finit ajunse la cea mai simplă proză din lume; cu alte cuvinte, începură a vorbi despre necesitățile vieței.

— Cum o să ieșim noi în primăvară, iubite G…, zise acea maghiară; eu nu mai am decît ceea ce vezi pe mine, tu iarăși nu ai decît paltonul acela rupt și plin de pete. Și deodată cu esprimarea acestor dureroase cuvinte, pieptul ei se umflă și lăsă să iasă dintr-însul un teribil oftat întrerupt de dese suspine.

În timpul acesta G… fuma din pipa sa predilectă, cufundat în acea dulce extază pe care o simt numai adevărații fumători de tutun. Dar oftările amantei sale îl făcură să tresară, fața lui se întunecă și luă un aspect sinistru. De mai multe ori cercă să vorbească, dar cuvintele se opreau pe buzele lui cele groase și crăpate. În fine, dupe o luptă internă de cîteva mintue și o dulce privire ce aruncă asupra încîntătoarei Rezi, el zise:

— Ai dreptate, iubita mea; amîndoi sîntem foarte săraci și golani; cu toate acestea nu cunosc decît un singur mijloc ca să ieșim din această tristă pozițiune!…

— Spune-mi, iubite G…, care este acel mijloc?

— Acest mijloc este să…

— Ce să…

— Ei bine, iubita mea, acest mijloc este să ne facem spioni.

— Spioni!

— Da, spioni!

— Și la ce să obligă cineva cînd se face spion?

— La o îndatorire foarte mică. Spre exemplu: să asculți tot ce va vorbi stăpînă-tău și stăpînă-ta; și cînd vorbele lor vor fi în contra guvernului, să te duci la escelenția sa domnul polițai, și să i le spui.

— Dar asta este oribil! Este vînzare de suflet, pe care nu o voi săvîrși, chiar daca aș ști că voi muri de foame…

— Atunci dar suferă, iubită Rezi, fără a te plînge în contra soartei… E! e! draga mea! Tu tremuri numai la ideea de a te face spioană, fără să te gîndești, sărmană copilă, că în țara aceasta se găsesc oameni carii, în copilăria lor, n-au fost decît niște simple slugi: dar prin spionagiul ce făceau adevăraților capi ai țărei, prin vînzarea țărei la străini și prin specularea onoarei familiei lor, astăzi au ajuns la cele mai înalte demnități ale țării, și-au creat stări colosale și stropesc cu noroi pe cei care nu i-au imitat!… Tu nu știi că în București există cocoane mari și bărbați nobili, carii în fața lumei trec de onorabili și de cei mai înfocați patrioți, iar noaptea intră deghizați în ospelul poliției și tradă pe oamenii cei într-adevăr onorabili; și, cu toate acestea, pe fața lor nu se vede mustrarea conștiinței ce oroarea trădării imprimă pe fizionomia celui mai de rînd mișel.

Rezi privi cu atențiune pe junele maghiar și, dupe o mică ezitațiune, îi întinse mîna și, strîngînd pe a lui cu convulsiune zise:

— Primesc să fiu spioană. Să trăiască spionagiul!…

— Bravo, Rezi! Acum văz bine că am o amantă demnă de mine. La lucru, iubita mea. Eu mă duc să anunț domnului polițai deciziunea ta de a intra în onorabilul corp al spionilor; pînă la întoarcerea mea, tu îngrijaște de prinde pe cineva în laț. Ieși prin pasagiu, vezi că trec pe acolo tineri de cei frizați și pomădați, cari cîntă arii de la operă, bănănăind din mîini ca niște ieșiți din minte; aruncă-le priviri amoroase, vorbește despre tot ce se întîmplă prin oraș și, cînd îi vei crede amețiți de ajuns, adu vorba despre bomba fulminantă ce s-a aruncat în camera caimacamului, vezi ce-ți răspund ei și, daca vei vedea că se încurcă în vorbă, privește-i bine, ca să-i poți cunoaște la trebuință.

La aceste cuvinte trăsurele feții junei maghiare se încruntară, ochii ei se roșiră întocmai ca ai tigresei în momentul cînd voiește să dea asalt pradei sale. Ea se gîndea în acele momente la Mitică Rîmătorian, la torturele ce o făcuse el să sufere și la ocaziunea ce-i procura noua ei meserie de a-și răzbuna în contra lui!

Maghiarul privi cu mulțumire agitațiunea amantei sale, apoi o părăsi plin de bucurie și se duse să anunțe poliției triumful său.

Puțin dupe aceasta, un zgomot ușurel se auzi la ușa despre pasagiu. Rezi tresări și alergă să deschiză ușa; iar dupe cîteva momente se întoarse împreună cu Mitică Rîmătorian, celebrul Don Juan al slujnicilor din pasagiu.

Ei șezură pe pat și începură a vorbi de amor. Rezi însă era foarte picantă și provocătoare în espresiunile sale.

— Ei bine, Mitică, zise ea cu un aer în care se vedea pînă la evidență răzbunarea femeii amăgită. Ei bine, amorașul meu, sunt trei luni de cînd mi-ai promis o față de roche și o pereche de cizmulițe de neamț și nu mi le-ai mai dat. Ce însemnează aceasta?

— Nimic, scumpa mea Rezi, decît că nu m-am înlesnit.

— Nu te-ai înlesnit? Dar ieri ce căutai în sanie cu Eliza de la madam V…?

— Eu, cu Eliza?

— Da, Mitică dragă, dumneata însuți și încă te prefăceai că nu mă vezi.

— Ai dreptate, Rezi, sînt culpabil, iartă-mă!

— Să te iert!… Frumos lucru! Să te iert pe tine care mă înșeli de trei luni și tocmai cînd te-am prins asupra faptei? Asta mi-este cu neputință; nu ți-e rușine să amăgești o femeie sărmană care te-a iubit din toate puterile inimei sale, pe mine care ți-am spălat și ți-am călcat cămășile, ca să placi fetelor de pe la marșande, fără să-mi plătești cel puțin scrobeala? Piei d-aici, sau îți săr în cap și te jumulesc întocmai ca pe o gîscă.

În momentul cînd Rezi voia să puie în lucrare amenințările sale, ușa camerii se deschise și maghiarul G…, cu mustățile sale unse cu muc de lumînare și cu pălăria alla Kossuth, intră în cameră.

Mai întîi se făcu o tăcere solemnă, întocmai ca la finalul actului al doilea de la Lucia; după aceea maghiarul înaintă pînă lîngă înamoratul nostru, îl fixă cîtva timp și încordîndu-și pumnul îi zise:

— Pe cine cauți aici, domnule?

Nenorocitul Rîmătorian, amețit de privirile amenințătoare ale maghiarului, își aruncă ochii asupra junei bucătărese; dar în loc să întîmpine în fața ei acele zîmbiri pline de bunătate ce-l încînta alte dăți, ea întoarse spatele.

— Ci spune o dată, domnule, pe cine cauți aici? adăogă maghiarul.

— Caut peee… Dooo… ba peee… Doa…

— Ți-oi arăta eu acum pe cine cauți. Și deodată cu vorba băgă asprele sale mîini în părul cel frizat al slujnicarului și mi ți-l învîrti roată de cîteva ori; apoi, dupe ce îi dete cîteva genunche pe partea dindărăt, îl îmbrînci afară din cameră și închise ușa.

— Cine era acel ciocoi? întrebă el pe Rezi și ocupîndu-se cu cel mai mare sînge rece a scoate de printre degite părul cel uns și parfumat al junelui.

— Este un calic de aceia ce umblă prin pasagiu, urlînd ca nebunii.

— Și ce căuta aici?

— Ce fel, mă mai întrebi?

— Da de ce să nu te întreb?

— Dar bine, nu mi-ai zis tu să ies prin pasagiu și să mă silesc a trage asupră-mi amorul vagabonzilor?…

— Da! da! îmi aduc aminte, ai dreptate, ții! proasto, de ce nu mi-ai făcut vreun semn, poate că bietul june scăpa cu tot părul pe cap.

— Bine i-ai făcut, să se învețe minte, că prea era obraznic.

— Ia spune-mi, ai aflat ceva de la dînsul?

Rezi rămase un moment gînditoare, apoi zise:

— Da, este unul dintre cei care au aruncat bomba în casa caimacamului.

— Este el unul dintre aceia?…

— Da, chiar dintre acei scelerați.

— Spune-mi, unde pot să-l găsesc la trebuință?

— Aci, la cafenea.

— Bucură-te, Rezi. Norocirea noastră este făcută. Adio!

El plecă.

Capitolul V - Trădarea[modifică]

Pe cînd maghiarul ieșea din camera amantei sale cu capul plin de idei aurifere, sărmanul Rîmătorian se oprise dinainte cafenelei din pasagiu, ca să-și puie părul la orînduială, apoi, intrînd repede în cafenea, se opri drept la masa faliților, la care se afla numai Găinescul.

Zgomotul pașilor lui Rîmătorian deșteptă pe Găinescul din visările sale cele melancolice; el întinse mîna amicului său. Dar pe cînd voia să-l salute, privirile sale căzură pe capela și paltonul amicului său, le esamină puțin, apoi, prorumpînd într-un rîs sardonic, îi zise:

— Dar bine, șer Rîmătoriene, ce ți s-a întîmplat? Pălăria ta, parcă ai ținut ouă într-însa; iar paltonul seamănă ca cum ai fi măturat podul cu dînsul.

Rîmătorian luă pălăria din cap, ca să o privească, și lăsă să se vază frezura sa în neorînduială și șuvițe de păr căzînd pe umerii lui.

— Dar asta e grozav, Rîmătoriene! Părul tău este mai pe jumătate scos din piele.

— Curînd, amice, ajută-mi să-mi curăț hainele și dă-mi pieptenele tău să-mi dreg frezura [23].

Dupe ce sărmanul slujnicar își regulă oarecum părul și vestmintele, șezu pe scaun și începu să ofteze.

— Ce ai, amice — întrebă Găinescul — spune-mi, ce ți s-a întîmplat?

— Ah, amicul meu, mi s-a întîmplat una mare, răspunse el.

— Spune-mi și mie această nenorocită întîmplare.

— M-am bătut cu amorezul cel vechi al Geamfredii și mi-e teamă că l-am omorît.

— Să-ți lipsească această frică, căci dupe starea în care te văd, nu cred să fi suferit mult rivalul tău.

— Să dea Dumnezeu, frate, dar dupe ghionturile și păruielile ce i-am dat, cred că l-am… și uite parcă simț eu însumi durerea!

— Dar bine, cum s-a întîmplat?

— Să vezi amice: mă dusesem să văd pe Geamfredi, dar tocmai pe cînd mă aflam în cea mai interesantă convorbire cu dînsa, veni amantul ei de mai nainte și se puse între mine și dînsa, întocmai ca umbra lui Banco din Macbeth; apoi, după ce mă fixă cîteva momente, îmi zise cu un aer foarte arogant:

— Știi, domnule, că prezența domniei tale în această casă mă supără?

— Tocmai aceasta voiam să-ți zic eu domniei tale!…

— Ești un impertinent.

— Ești un infam, îi răspunsei eu, și deodată începui să-l croiesc pe spate cu bastonul. Ce se va mai fi petrecut dupe aceasta nu știu; îmi aduc aminte că m-am deșteptat din turbarea mea pe trotuarul ospelului Török.

— În deplorabila stare ce te afli acum, ar fi o mare brutalitate să nu cred ceea ce-mi spui. Dar uite, nene Rîmătoriene, starea în care te văd și părul tău smuls cu atîta barbarism din sărmanul tău cap mă face să cred c-ai avut de rival vreun rîndaș de bucătărie sau vreun…

La pronunțarea numelui de rîndaș, fața lui Rîmătorian suferi o mică schimbare, care încredință și mai mult pe Găinescul că bănuielile lui erau adevărate; el începu a rîde cu mare zgomot, apoi, schimbînd vorba, trecu la discuțiuni politice, comerciale și economice.

Puțin în urma acestei scene comico-dramatice, un june ca de treizeci și doi de ani intră în cafeneaua din Pasagiul român. Noul venit avea ochii negri și plini de flacără infernală; privirile lui fixe și pătrunzătoare părea că caută o victimă de sfîșiat.

După ce aruncă cîteva priviri cu coada ochiului în toate direcțiunile cafenelei, zări în fine masa faliților și se îndreptă către dînsa.

Această masă era înconjurată, ca totdeauna, de cei mai faimoși slujnicari, iar Rîmătorian ocupa postul de onoare și ținea un discurs relativ la canalizarea rîurilor.

Dupe ce arătă nenorocirile ce suferă țara din cauza înecăciunilor rîului Dîmbovița, cauzată din grămădirea băncilor de nisip aduse de morile din susul rîului, decise, în mirarea tutulor slujnicarilor, a se abate rîul de la sorgintea lui, a i se adînci albia și a se așterne cu scînduri de brad unse cu seu, ca să nu se mai poată opri nisipul, și atunci nu se vor mai face înecăciuni.

N-apucase să termine discursul celebrul Rîmătorian și adunarea începu a-l aplauda și a murmura în contra guvernului, că nu l-a orînduit membru la Comisia dunăreană.

Străinul, care voia cu orice preț să intre în vorbă, zise cu entuziasm:

— Da, domnilor, trebuia să-l numească inginer idraulic… O!… unde am fi astăzi, daca guvernul ar încuragea pe oamenii de capacitate și talent?… Țara noastră ar fi ajuns la cel mai înalt grad de civilizare, dar vai!… căimăcămia de trei persecută pe toți oamenii cu merit.

— Să nu mai vorbim despre scelerații de caimacami, zise Găinescul.

— Sînt buni să-i ucidă lumea cu pietre, adăogă Rîmătorian.

— Ai dreptate, replică străinul. Îmi pare foarte rău că nu cunosc pe acel curajos june care au aruncat bomba infernală în casa caimacamului, ca să-i fac complimentele mele.

Rîmătorian, văzînd că subiectul acestor laude și incriminări l-a dat el prin disertația ținută asupra canalizării rîurilor, luă un aer de o foarte obraznică modestie, apoi zise necunoscutului:

— Persoana care a aruncat bomba este unul dintre amicii mei.

— Așadar îl cunoști?

— Întocmai cum mă cunosc pe mine.

Fața necunoscutului se acoperi de o bucurie infernală; el mai rămase puțin, apoi, luîndu-și adio, părăsi cafeneaua.

Grabnica plecare și sinistrul aspect ce luase fața necunoscutului nu rămase neobservate de Rîmătorian și amicii săi.

— Ești pierdut, Rîmătoriene! esclamă Găinescul. Necunoscutul acela era un spion al căimăcămiei.

— Asta nu se poate. Nu ai văzut ce aer de sinceritate avea și cît de bine vorbea în favoarea principiului?

— Să dea Dumnezeu să fie așa precum zici, dar nu cred.

Orologiul suna miezul nopții, slujnicarii se despărțiră și luară fiecare drumul către casa sa. Rîmătorian rămase mai în urmă decît ceilalți companioni ai săi, dar cînd ieși din cafenea și voi să se îndrepteze către locuința sa, se deșteptă în fața unui ofițer de poliție, acompaniat de doi gendarmi.

— Cine este acolo? întrebă ofițerul cu vocea sa cea răgușită.

— Om bun, răspunse slujnicarul.

— Numele dumitale?

— Mitică Rîmătorian.

— Ești tocmai omul pe care-l caut, vino cu mine la poliție. George! zise ofițerul către unul din gendarmi — adu curînd o birjă; iar tu, Ioniță — adresîndu-se către celălalt — păzește pe domnișorul acesta să nu fugă; și, dacă se va împotrivi, moaie-i spinările cu teaca sabiei.

Birja veni într-o clipă. Ofițerul și prizonierul intrară înlăuntru, iar gendarmii încălicară pe cal și se îndreptară către onorabila poliție, făcînd escortă lui Rîmătorian, carele de astă dată se plimba pe contul guvernului.


Capitolul VI - Tortura cu nuiele și cărămizi[modifică]

Ajungînd la poliție, deteră pe culpabil în mîna gendarmilor, cari îl conduseră în prizonul cel nobil, zis în limba oficială de pe atunci „odaia de cinste“, spre deosebire de închisoarea comună, numită în deriziune „bodîrlău“ [24].

Odaia de cinste în care închiseră pe Rîmătorian era spațioasă, bine ținută și foarte luminoasă; avea două paturi, o masă de scris și cîteva scaune; în fine, nu-i lipsea nimic din ceea ce ar fi putut să ceară cineva de la o cameră ca să poată locui într-însa cu plăcere; un singur defect avea, că era închisoare și, dupe părerea mea, o închisoare, fie mobilată întocmai ca palatul Marelui Mogol [25], tot nu poate cineva locui într-însa fără teroare și mustrare de conștiință!…

Nenorocitul slujnicar se lăsase pe unul din cele două paturi ale închisorii și sta cufundat în reflecțiunile cele mai triste. Zilele cele din urmă ale vieții sale se strecurau înaintea ochilor săi; fantasme cu diferite forme bizare se prezentau înaintea lui și-l amenințau. Suvenire de tot felul făceau ca trăsurile feței sale să ia cînd un aspect teribile, cînd altul dulce și plin de amor.

Aceste dese schimbări îi veneau din aducerea-aminte despre amorul său cu Rezi și urîtul tratament ce priimise de la barbarul maghiar. „Da! da! este adevărat, zise el, sculîndu-se din pat cu repeziciune. Ticăloasa! Ea m-a trădat! Acel grosolan maghiar, care m-a tratat cu atîta neomenie, negreșit că a fost înțeles cu dînsa; dar acel spion infam, care m-a vîndut poliției, nu este el oare o mașină a ei? O! infamă Rezi!… O! de trei blestemată slujnică!“

Pe cînd slujnicarul se afla în cel mai înalt grad al mîniei și disperării sale, ușa închisorii se deschise; un gendarm nalt și cu mustățile răsucite intră înlăuntru și îi ordonă să-l urmeze.

Ei ieșiră împreună și intrară într-o altă cameră, în care nu se vedeau alte mobile decît o masă cu postav roșu, avînd pe dînsa toate obiectele necesarii pentru scris.

Lîngă această masă ședeau pe scaune doi amploiați polițienești: unul înveștmîntat militărește, iar cellalt cu haine civile. Primul amploiat, ce părea a fi un agent superior, făcu un semn gendarmilor și ei dispărură; după aceea, luînd un aer brusc, obicinuit oamenilor de meseria lui, zise slujnicarului cu o voce răgușită:

— Apropie-te, domnule!

Rîmătorian făcu cîțiva pași înainte.

— Spune-mi, domnule, cum te numești? esclamă agentul poliției.

— Mitică Rîmătorian.

— Cum ai zis?

— Am zis, domnule, că mă numesc Mitică Rîmătorian.

— Ai părinți?

— Am numai tată.

— Cum se numește el?

— Se numește ftore-vistier Bănică Rîmătorian.

— În ce mahala locuiești?

— În Cuibul cu barza.

— Ce meserie ai?

— Mă iartă, domnule, eu nu metahirisesc nici o meserie, numai proștii au meserii.

— Așadar ești vagabond? Scrie, logofete, că dumnealui nu are nici o meserie, zise omul poliției colegului său, ce sta lîngă dînsul și nota în tacrir toate întrebările și răspunsurile slujnicarului.

— Dar bine, domnule, eu am zis că nu am nici o meserie, de ce dar m-ai trecut în tacrir vagabond?

— Spune-mi, te rog, cum trebuie să te numesc?

— Numește-mă amploiat, om de litere, proprietar etc., dar nu mă trece între mitocani [26], căci sînt fecior de boier.

— Fii ce vei voi, prea puțin îmi pasă. Spune-mi cu cine te aduni mai des?

— Cu mai mulți tineri din clasa mea!

— Poți să mi-i numești pe toți?

— Sînt atît de mulți, încît mă tem că nu-i voi sfîrși pînă mîine.

— Spune-mi, dar, numai pe cei mai însemnați dintre dînșii.

— Și la ce vă poate folosi aceasta?

— Asta ne privește pe noi; spune mai curînd.

— Fă-mă să înțeleg mai întîi pentru ce m-ați arestat și în urmă voi răspunde catigoric la orice întrebare.

— Ești adus înaintea mea ca să spui numele conspiratorilor.

— Ce conspiratori sînt aceștia?

— Te prefaci că nu-i cunoști?

— În adevăr, domnule, nu cunosc nimic despre acest complot.

— Lasă dar pe mine, te voi face eu să spui și laptele care l-ai supt de la țîța mumei d-tale!…

Deodată cu aceste amenințări sună clopoțelul și ieșiră ca din pămînt trei gendarmi mustăcioși și fieroși.

— Dezbrăcați pe domnișorul acesta — le zise el — și aduce-ți ceva nuiele să-i netezim spinarea.

Gendarmii dezbrăcară pe slujnicar pînă la cămașe, apoi țintiră privirile asupra căpeteniii lor, carele, voind a mai întrebuința mijloace dulci pentru aflarea conspiratorilor, zise slujnicarului:

— Domnule, în numele onoarei și al spinării dumitale, te rog să-mi spui numele conspiratorilor; nu mă sili să întrebuințez mijloace barbare pentru smulgerea adevărului.

— Dar, bine, domnule, ce voiești să-ți spun, cînd ți-am mărturisit o dată că nu cunosc nimic despre acest complot.

— Gîndește-te la ceea ce ai să suferi.

— M-am gîndit de ajuns, n-am ce să spui.

— Gendarmi, făceți-vă datoria!

La aceste cuvinte ieșite din gura agentului polițienesc, unul dintre zbiri apucă pe nenorocitul slujnicar de mîini, iar ceilalți doi îl arseră de cîte două ori cu cîte o nuia de salcie.

Slujnicarul începu să se zvîrcolească ca un șarpe pus pe foc și să țipe ca un disperat.

— Spune-mi numele conspiratorilor și vei fi liber, ți-o promit aceasta.

— Dar, pentru Dumnezeu, nu știu nimic, răspunse slujnicarul, esprimînd durerea loviturilor prin o mulțime de contursiuni comice și bocituri femeiești; eu nu sunt liberal, răspunse falsul patriot, sînt cel mai mare adorator al despotismului; iubesc din convicție Regulamentul și privilegiile și sînt cel mai neîmpăcat inemic al Convenției.

— Să se repeteze loviturile! strigă agentul de poliție, indignat de marea lașitate a renegatului slujnicar.

Gendarmii reîncepură operațiunea; de astă dată însă, loviturile erau teribile, căci lașitatea slujnicarului indignase chiar pe acei simpli oameni.

— Lăsați-mă, că spui, răspunse slujnicarul sărind ca un nebun de durerea loviturilor.

— Aștept mărturisirea ta; răspunde: cine sînt acei infami cari au aruncat bomba fulminantă în camera caimacamului?

Slujnicarul, care în adevăr nu cunoștea nimic despre istoria bombei, neștiind cum să iasă din trista pozițiune în care se afla, îngenunche înaintea agentului polițienesc și, cu ochii plini de lacrimi, îi zise:

— În numele lui Dumnezeu, nu știu nimic; ai pietate de mine, domnule, că nu sunt vinovat. Și ca să miște și mai mult pe fierosul agent, îi acoperi mîinile cu sărutări și le stropi cu lacrămi.

Agentul, însa, mai rece decît o statuie și mai neplacabil decît destinul, îl respinse cu despreț, zicîndu-i:

— Mizerabile! Ce sînt aceste bocituri femeiești și lingușiri mîrșave? Cînd ai plecat pe calea conspirării, ai crezut poate că este semănată cu roze? Ai gîndit că nu ai decît să strigi prin cafenele că guvernul este infam, trădător, laș etc…, ca să-l faci să cază și să te ridici tu și semenii tăi pe ruinele lui? Acesta este curajul ce cată să aibă un atlet politic? Pentru Dumnezeu, daca crezi într-însul, rădică-te dinaintea mea, căci pozițiunea în care te văz îmi face rău.

Aceste cuvinte pline de dispreț, în loc să deștepte în inima lui Rîmătorian mîndria și sentimentul de om, din contra îl făcu să devie mai laș și mai tîrîtor. Dar această ticăloasă conduită, în loc să miște inima agentului, îl irită și mai mult.

— O să mărturisești, mizerabile? sau, pre viul Dumnezeu, îți zdrobesc oasele.

Rîmătorian se păli de frică, dar tăcu.

— Să se aducă cărămizile! Curînd, cărămizile! strigă cu furie agentul.

Gendarmii ieșiră din cameră și se întoarseră peste puțin purtînd fiecare cîte o cărămidă.

— Puneți-l la tortura cărămizilor, repetă agentul.

— Domnule agent, ai pietate de mine, eu nu sînt liberal, o mai repet, nu sînt nici conspirator; singura mea culpă este că strig și eu libertate și egalitate, dar să n-am parte de tot ce voi cere la Dumnezeu, daca am fost vreodată liberal sau daca înțeleg la ce se obligă cineva cînd pronunță aceste cuvinte.

Agentul poliției, uimit de poltroneria slujnicarului, zise în sine, mișcînd din cap: „Sîrmană Românie!… Iată oamenii cari au să te conducă la fericire!… Iată pretorianii tăi care o să-ți rumpă vestmintele și o să puie la sorț cămașa ta. La două lovituri de vargă, ei se leapădă de tine ca Petru de Crist și cu toate acestea, daca soarta m-ar fi pus în pozițiunea acestui mizerabil și pe dînsul într-a mea, desigur m-ar fi făcut să-mi dau sufletul în torturi.“

În momentele acestea fața agentului luase o espresiune teribilă, ochii i se întunecaseră, el nu știa ce deciziune să ia: dar după un moment de ezitațiune esclamă:

— La tortură! La tortură, mizerabilul!

Gendarmii luară cele două cărămizi și le puse în mijlocul camerei, alăturate una de alta, iar dupe aceea puseră pe pațient să șează cu picioarele pe dînsele, fără să se miște cît de puțin.

Agentul privi orologiul și ieși din cameră, ordonînd zbirilor să ție pe pațient în pozițiunea aceea, pînă va denunța pe conspiratori.

Ușa prin care ieși el ducea în pretoriul prefecturei, unde polițaiul aștepta cu nerăbdare rezultatul torturilor.

— Ei bine, căpitane — zise polițaiul — cum merg lucrurile?

— Rău, escelență!

— De ce așa?

— Știu și eu?

— Nu l-ai pus la tortura cărămizilor?

— I-am aplicat mai întîi nuielele.

— Și a mărturisit, nu este așa?

— Ce să mărturisească? E un nebun, un mizerabil, un poltron!

— Poate că ai dreptate, dar spionul meu de la coloarea verde mi-a spus că l-a auzit cu urechile sale zicînd că cunoaște pe conspiratori.

— V-a amăgit, escelență!

— Și ce-a putut să-l îndemne la aceasta?

— Zelul de a vă servi.

— Curios lucru!

— Ce ordonați să fac cu acuzatul?

— Să-i aplici tortura cărămizilor și daca vei vedea că nu mărturisește ceva interesant, să-l dai pe chezășie.

Pe cînd polițaiul da acest ordin agentului său, un gendarm intră în pretoriu și zise agentului că pațientul voiește să-i vorbească.

Agentul intră numaidecît în camera torturilor și, venind lîngă slujnicar, îi zise:

— E! vezi, așa te voi. Spune-mi pe conjurați și vei fi liber ca aerul.

— Îmi promiți aceasta?

— Îți jur pe onoarea mea !…

— Ordonați dar să scrie!

— Vorbește!

— Voiți numele acelora cari au aruncat bomba?

— Tocmai așa, domnule.

— Însemnați dar: C… A… a făcut bomba, iar B… D… și I… B… a dat zece sfanți unui trecător dupe uliță ca să o arunce.

— Mai ai ceva de zis?

— Nimic.

Agentul intră de al doilea în pretoriul și, înclinîndu-se înaintea polițaiului, îi dete mărturisirea. Polițaiul își aruncă privirile pe dînsa și, prorumpînd într-un rîs omeric, zise agentului:

— Știi, căpitane, că omul nostru este un adevărat nebun?

— De ce, escelință?

— Auzi, acolo, de ce! Știi că în depozițiunea lui sunt scriși cei mai onorabili oameni pe cari, de-i vom aresta, va rîde capitala o săptămînă întreagă pe socoteala noastră?

— Ce ordonați dar să facem?

— Nimic mai mult decît să-l liberați!

Agentul salută și ieși; apoi, după ce povățui părintește [27] pe slujnicar, îi dete libertatea.

Cîteva zile în urma acestor evenimente, capitala României se pregătea să serbeze intrarea domnitorului Principatelor Unite, ales la 24 ianuariu 1859 prin votul unanim al Camerii elective.

Piața Teatrului Național era ornată cu piramide de brazi verzi, pîntre care era așezate în formă de mozaic miriade de candele pline cu oliu de mai multe culori. Ici-colea se vedeau falnicele obelisce egiptiene împodobite cu trofee și însemne militare; pe balconul teatrului sta depus un cadru colosal, pe care era zugrăvit preaiubitul nostru domnitor, înconjurat de divinitățile: Justiția, Abondința și Gloria; iar mai jos, acvila și zimbrul încadrate într-un singur spațiu.

Palatele publice erau asemenea frumos împodobite, iar casele particularilor, situate pe strada Mogoșoaiei, se distingeau foarte mult prin ferestrile lor tapețate cu șaluri scumpe, ghirlande de flori și desemnuri mitologice aluzive la unirea țărilor și gloria domnitorului; trăsuri elegante străbăteau calea în toate direcțiunile și, prin iuțeala alergării, da frumoaselor dame ce se plimbau într-însele un aspect eroic și încîntător.

Această magică panoramă îmi escită gustul de a face o cursă pe stradele capitalei. Mă aruncai, dar, într-o caretă (birjă) publică și ordonai să mă ducă spre bariera orașului. Acolo văzui un arc de triumf ce semăna cu cel de la Roma, rădicat în onoarea lui Septimie Severul [28]; înaintai spre șosea, privii frumosul joc de ape și pavilionul gătit de municipalitate ca să priimească pe domnitorul și să-i prezenteze pîine și sare, după obiceiul românilor.

Dupe ce privii toate acestea cu o bucurie copilărească, mă întorsei iarăși în Piața Teatrului și luai loc pe trotoarul caselor lui Török. Privii de al doilea Piața Teatrului; de astă dată însă era plină de curioși ce se îndesau întocmai ca peștii, ca să vază pe preaiubitul nostru domnitor, recomandat cu atîta căldură și patriotism de fostul pe atunci ministru de interne prin circulara sa cea plină de poezie și entuziasm. [29]

Trecură cîteva ore fără ca magica panoramă să ia vreo schimbare esențială, dar cum se auzi vorba: principele! principele! poporul se puse în mișcare și daca geandarmii nu i-ar fi temperat furia prin amerințări și cîteodată prin lovituri, desigur că cortegiul princiar ar fi cătat să-și schimbe direcțiunea sau să stea în nemișcare.

În fine careta domnitorului se arătă în mijlocul unui escadrom de cavalerie; suveranul românilor, mișcat foarte mult de entuziastica priimire ce i se făcea, saluta popolul cu un zîmbet plin de bunătate, rădicînd cîteodată capul în sus, ca să mulțămească gentilelor doamne ce făceau să plouă în trăsură buchete compuse din cele mai frumoase flori și columbre albe unite prin legături de panglice roșii.

Dupe trăsura domnitorului veneau miniștrii și mai multe căpetenii militare ce se distinseseră în memorabilele zile de la 23-24 ianuarie.

Dupe aceștia veneau frații tabaci și alți isnafi călări pe cai negri și strigînd din timp în timp: „Hura!… să trăiască măria-sa!…“

În urma acestor cavaleri plini de patriotism și de curagiu, veneau trăsuri pline de dame și cavaleri.

Pe cînd cortegiul își urma calea încet și cu o gravitate maiestuoasă, un june călare pe un cal alb venea despre barieră în fuga cea mai mare a dobitocului său; el se opri în Piața Teatrului, și, dînd o privire plină de neastîmpăr asupra poporului, începu a striga:

„Hura… strigați hura!… să mergem la Mitropolie, fraților, să salutăm pe măria-sa! Grăbiți-vă, fraților, aideți!…“

Popolul, fiind astfel cum l-a creat natura: vanitos, impresionabil, și gata totdeauna a lua parte la demonstrațiuni zgomotoase, cum auzi pe june strigînd cu atît entuziasm: „Să trăiască măria-sa!“ începu a se mișca precum se mișcă undele oceanului bătute de vifor, apoi luă calea către Mitropolie, avînd în frunte pe faimosul june cu calul alb.

Acel june era Mitică Rîmătorian, amantul devotat al slujnicelor din Pasagiul român, care, dupe ce trădase pe cei mai de frunte patrioți și abjurase sacrul principiu al libertății, venea acum să-i dea ultima lovire prin mincinosul și esageratul său patriotism.

Ce se va mai fi întîmplat dupe aceea, nu știu. Tot ce cunosc este că, dintr-acea zi, Mitică Rîmătorian s-a făcut nevăzut și nu s-a mai auzit nimic despre dînsul pînă în ziua de astăzi.

Societatea slujnicarilor, aflînd despre pierderea lui, ordonă doliu general pe termen de trei luni; masa faliților numără acum un slujnicar mai puțin, iar Găinescul, convins că un bun patriot slujnicar nu poate fi totdeauna și bun amploiat, își dete demisiunea și intră în colegiu să învețe carte. Numai frumoasa Rezi rămase neconsolată pentru pierderea amantului ei, trădat de dînsa, și daca mai în urmă consimți să ia de soț pe complicele lui Bontilă, nu o făcu aceasta decît numai dupe un jurămînt solemnel ce făcu maghiarul că se va da la meseria măcelăriei și va vinde în toată viața carne de rîmător în memoria nefericitului Mitică Rîmătorian.


Capitolul VII - Lupul își schimbă părul, iar nu obiceiul[modifică]

Craiova, 1860 noembre 20

Iubite amice!

Tăcerea ta cea obstinată la atîtea scrisori ce ți-am espediat probează pînă la evidență marea indiferință ce ai pentru amicii tăi. Această conduită, neputînd să o iau decît ca o dovadă că voiești să rumpi orice relație cu amicii tăi, hotărîsem să încetez de a mai strica în darn hîrtia și negreala, minus bulinele și taxa transportului.

Cu toate acestea, evenimentele de mai multe feluri ce se petrec de la un timp în capitala Olteniei mă silește să iau pana în mînă, chiar în contra sentinței poetului italian:

„Un bel tacer tutta la vita onora“

și să-ți scriu această leteră, care are să formeze începutul unei corespondențe regulate sau rumperea definitivă a relațiunilor amicale dintre noi.

Încep dar această leteră, arătîndu-ți că demoralizarea și corupțiunea în care a căzut o mare parte din concetățenii noștri m-a făcut să deviu mai sceptic decît Carneade, filosoful grec [30]. Am pierdut speranța, nu știu ce să mai crez despre viitor.

Îmi aduc aminte cînd îmi ziceai că patriotismul este o floare delicată, care se pălește și moare pe dată ce o atinge aburul arzător și pestifer al corupțiunei și al viciului!…

Îmi aduc aminte iarăși cînd făceai analiza acestui sacru sentiment. „Privește pe românii din ziua de astăzi — îmi ziceai — unde este temerea de Dumnezeu, amoarea de dreptate, modestia și lipsa de egoism a părinților voștri? Unde este devotamentul lor pentru patrie, acel izvor nesecat al tuturor virtuților, prin care își apăra țara de cotropitori? Unde sînt căpitanii lui Mircea și Mihai cari, dupe ce se luptau ca leii la Rovine și la Călugăreni, se întorceau la vetrile lor plini de întristare că n-au lucrat de ajuns pentru fericirea patriei lor?… Atunci țara era respectată de străini, iar românul rădică capul în sus cu mîndrie!… Ce mare schimbare!… Astăzi nobilul nu se mai gîndește decît la viața de Sardanapal în care trăiește și caută plăceri noi în moliciune și desoluție, fără să gîndească cît de puțin dacă mijloacele prin care își procură acele plăceri sînt oneste sau nu!… Plebeul imitează pe nobil în toate!… Clerul a ajuns a fi numai o zicere goală, iar comersantul vinde cu cumpene strîmbe și sărăcește lumea întreagă prin falimente.“

Atunci te luam drept un mizantrop, căci capul meu era încă plin de visuri poetice, nu cunoșteam încă lumea. Acum însă, cînd am studiat pe om mai bine, îți declar că împărtășesc în toate opiniunile tale. Astăzi, dupe opiniunea mea, tot se mișcă prin ambițiune, vanitate și interes; patrioții adevărați, a căror inimă nu s-a corupt încă de veninul viciului, sînt foarte puțini.

Noi, oltenii, am dus totdeauna o viață simplă și laborioasă; dar la zile de restriște, patria ne-a găsit la locul nostru, hotărîți a muri pînă la unul pentru apărarea religiei și a căminului părintesc.

De cîtva timp, însă, pseudopatrioții și ambițioșii s-au înmulțit și pe la noi; nu este loc public, nici adunare privată în care să nu auzi discuțiuni pasionate și pline de egoism.

Între acești oameni fără pudoare se deosibește un june numit Mitică Rîmătorianu, o adevărată lepădătură a capitalei București, trimisă Craiovei de primul minister constituțional.

Acest june în aparență trece de cel mai înfocat patriot și de cel mai onest om din toată lumea; cu toate acestea, el fură de la stat și de la particulari mai rău decît în timpii trecuți, cînd abuzul și corupțiunea erau încurageate.

Cunoști, desigur, vărsarea de sînge întîmplată în Craiova la 7-8 noembre. Cred că știi ca și mine cauza ce a produs aceste zile de doliu pentru multe familii din orașul nostru. Ei bine, amice, eu, împreună cu cîțiva dintre ai noștri, ce trecem în ochii unora de oameni fără sentimente și parias ai societății, am făcut tot ce am putut ca să liniștim spiritele, îndemnînd pe concetățenii noștri la paza legilor; dar, pe cînd credeam că vom fi susținuți de liberalii despre cari îți vorbii, aflarăm cu destulă mîhnire că cea mai mare parte dintre dînșii își fumau țigările și își sorbeau ceaiul la otelul Minerva, cu cea mai mare liniște, iar Mitică Rîmătorian, căpetenia lor, gusta plăcerile amorului în brațele unei slujnice din hanu lui chir Panait!…

Afecționatul tău amic, Arcadie Rasolescu

Post-scriptum[modifică]

Sîntem siguri că mulți din lectorii noștri o să ne scuze că, prin această scriere, am aruncat în fața junimei generoase a țărei noastre noroiul scepticismului și al celor mai teribile vicii. Ca să prevenim pe amabilii noștri lectori de a ne condamna fără dreptate, venim a le da oarecare esplicații asupra caracterelor principale ce formează subiectul acestei scrieri.

Mitică Rîmătorian este tipul junilor ignoranți, vicioși, corupți și fără avere cari, în ardoarea lor de a dobîndi cu orice preț mijloace ca să-și satisfacă niște plăceri și ambițiuni diametral opuse pozițiunei lor sociale, devin tîrîtori, lingușitori și uneori chiar sperjuri. Oameni de felul acesta, din nefericire, se găsesc mulți în țara noastră.

Găinescul este încarnarea omului ignorant și nătîng, care, neputînd să facă zgomot în societate prin avere și merite, devine patriot improvizat; ia parte la toate manifestările zgomotoase și cu lăutari, apoi, crezînd că a servit de ajuns cauza națională, începe a poza ca amator sau mai bine pețitor la funcțiunea de director de minister și prefect de district!… Și știți de ce se agață omulețul nostru numai de aceste funcțiuni? Veți crede poate că o face aceasta din mîndrie! Nu, domnilor! vă amăgiți: aceea ce-l îndeamnă la aceasta este mai totdeauna necapacitatea; el știe mai bine decît oricare că un om ignorant mai lesne poate să fie director sau prefect, căci funcțiile acestea nu cer de la dînșii (cel puțin la noi) decît a subscri corespondenția cancelariii lucrată de alții; pe cînd funcțiile de cap de secțiune, grefier și cap de masă, reclamă cunoștințe speciale, rutină și osteneală; și tocmai aceste calități lipsesc cu totul de la Găineștii societății noastre.

Cercetați cu luare-aminte lucrările administrative și judiciare, cercetați (daca se poate) protocoalele Camerii și ale Comisiei Centrale și veți vedea, mai bine decît mine, că Rîmătorienii și Găineștii n-a lipsit nici chiar din acele mari corpuri de stat.

(Revista Carpaților, tom. I, nr. 2, 1861; vol. Mateo Cipriani, Bergamo și Slujnicarii, 1861.)


Note de subsol:

1 Vezi societățile secrete (Cantu, Ist. universale, edizione Turinese) (n.a.).

2 Vezi Escursiuni în Germania de N. M. Philemon, cap. XX, p. 183 (n.a.).

3 În secolii XII—XIII, pe cînd se ocupau alchimiștii cu căutarea mijloacelor de a face aur din arsenic și cositor, se credea în existența unor monede vrăjite, care, după ce se cheltuiau, veneau înapoi la stăpînul lor (n.a.).

4 O sectă de filosofi care învățau pe discipolii lor umblînd pre căi, precum stoicii în foișoare (n.a.).

5 O pasăre mitologică, care, după ce îmbătrînește, bate din aripe și se aprinde, apoi iese din cenușa ei mai forte după cum era întîi (n.a.).

6 Numa Pompilie, legislatorul romanilor, compusese pentru cultul zeilor niște litanii atît de obscure în text, că nici chiar preoții nu le puteau înțelege (n.a.).

7 Acestea sunt legile regilor, codificate de Caiu sau Publiu Papiriu cu 510 ani înaintea erei creștine (n.a.).

8 Prima publicare a codicei judițiare, făcută de consolul Cneiu Flaviu la anul 304 înaintea erei creștine (n.a.).

9 Lege în contra delictelor rușinoase, publicată la 228 înaintea lui Crist (n.a.).

10 Lege publicată de Alaric, regele Vestgoților, pe la anul 506 dupe Crist (n.a.).

11 Zicem ortodoxi, ca să-i deosibim de slujnicarii eretici, de care se află un mare număr în această societate (n.a.).

12 Daca din Popescu se face Pretorian, din Grăjdan — Dradian și din Tărtășescu — Tertulian, de ce oare să nu putem face și din Porcescu — Rîmătorian? (n.a.).

13 Astfel se numeau pălăriele uzate pe atunci (n.a.).

14 Se vede că mantaua era foarte veche (n.a.).

15 Aceste versuri sunt copiate din o colecțiune manuscrisă a d-lui D…, amploiat la Visterie, carele încredințează pe onoarea lui de slujnicar că le-au copiat dupe originalul compus de Mitică Rîmătorian (n.a.).

16 Se vede că slujnicarul nostru era amploiat contabil (n.a.).

17 Sărmanul Bolintineanu! ce păcat! (n.a.).

18 Slujnicarii iau todauna leafa pe cîte două-trei luni înainte și uneori de la cîte trei-patru persoane deodată, dintre care unul desigur se despăgubește, iar ceilalți rămîn în pagubă (n.a.).

19 Fîntînă mitologică ale căria ape aveau puterea de a face pe cei ce gustau dintr-însele să uite trecutul (n.a.).

20 Un locantier ungur, ce-și are locanda peste drum de Pasagiul Român (n.a.).

21 Din nefericire, acte de felul acesta există foarte multe la noi (n.a.).

22 Toți amploiații destituiți de guvern zic că și-au dat deminisunea (n.a.).

23 Galicism slujnicăresc (n.a.).

24 Oamenii din plebe, în limbagiul lor caustic, dă închisorilor cînd numele de bodîrlău, cînd iarăși de tumurluc, pîrnaie, hîrdău și altele (n.a.).

25 Supremul rege al Indiilor Orientale, al căruia palat era o minune a bogățiii și a luxului asiatic (n.a.).

26 Sub nume de mitocani, popolul de jos înțelege pe dulgheri, zidari și alți meseriași, ce locuiesc pe la mahalale și mai cu seamă pe la metohul din Dealul Spirii, de unde derivă chiar numele de mitohani (n.a.).

27 Zicerea „sfătuire părintească“ în dicționarul cel vechi al poliției însemna o bună pălmuire între patru ochi (n.a.).

28 Acest arc de triumf se află în Roma aproape de Forul roman. El fu construit în anul 211 dupe Crist, pentru celebrarea victoriilor repurtate de Septimiu Sever asupra lui Nigru la Chizic și Is în Frigia (n.a.).

29 Publicația Min[isterului] din întru începea prin frazele acestea: „Fraților! principele nostru este sublim, ne scrie fratele Rosetti“ (vezi Monitorul de la 30 ianuarie, anul 1859, nr. 790) (n.a.).

30 Doctrinele sceptice ale acestui filosof, între alte rele ce produse în Roma fu și acela de a face pe romani atît de sceptici, încît nu mai credeau în virtuți și recompense morale, ceea ce grăbi foarte mult căderea Imperiului Roman (n.a.).