Nenorocirea

 

Când eram copil, odată,
Într-un câmp pestriț de flori
Alergând cu bucurie
Mă jucam adese-ori.

Nu simțisem încă-n mine
Doruri, patime adânci;
Oh! de ce n-am murit, Doamne,
Când eram copil atunci.

Într-o zi culcat la umbra
Unui arbore bătrân,
Presăram tot foi și frunze
Peste fragedul meu sân.

Când de-odată o femeie,
Suflând lung, adânc și greu,
S-așeză tremurătoare
Lângă căpătâiul meu.

Și cu mâna-i cea uscată
De-al ei sân m-alătura,
Iar din pieptu-mi, fără voie,
Un suspin adânc zbura.

„E de mult, începe dânsa,
De când umblu tot mereu,
Să te pot găsi pe tine,
O! copil iubit al meu!”

Vocea ei atât de stinsă
Până-n suflet m-a pătruns,
Și făcândumi-se milă,
Pentru-ntâia oară-am plâns.

― „Cine ești, femeie spune-mi!”
Ea din cap a clătinat...
― „Mă numesc Nenorocirea”
Fu răspunsul ce mi-a dat.

Iar de-atuncea îmi urmează
Ori și unde pașii mei;
Zi și noapte mă veghează,
Vai! căci sunt copilul ei!

7 iulie 1883. Craiova.