Nenie

 

Și frumosul trebue să moară ce oameni și zei îi învinge,
Nu pieptul de-a ramă nu-l mișcă al marelui Zeus stygian.
Numai odată iubirea’mblănzi stăpânul de umbre,
Și încă pe loc, ne’nduratul, își trase iar daru’napoi.
Nu’mpacă Afroditeca nici rana băiatului mândru,
Pe care’n fragedul trup mistrețul cel crud i-a brăzdat.
Eroul dumnezeiesc nemuritoarea lui mamă nu-l scapă ;
La skeaica poartă el cade, ce i-a fost scris s’a’mplinit.
Dar ea răsare din valuri cu fetele toate-ale lui Nereu,
Și-un bocet la ceruri ridică, jelind pe’nălțatul ei fiu.
Privește, acum plâng zeii și plâng zeițele toate,
Că și frumosul se trece, că desăvârșirea muri.
A fi un cântec de jale pe buza iubitei e falnic,
Când ce e de rând fără sunet coboară in Orkus adânc.