Nemurirea

 

Acum doisprezece ani, luam vaporul Arcadia de la Alexandria (Egipt) ca să mă duc în Grecia. Era pe vremea războiului italo-turc. Dardanelele se închiseseră și din cauza asta se spunea că un bun prieten al meu, grav bolnav pe unul dintre vasele românești, nu putuse să intre în țară și se prăpădea prin spitalurile din Pireu ori Atena.

Pe drum, fac cunoștința unui peruvian, un mulatru cu înfățișare de sportman. Petrecea, în chip familiar, cu călătorii de la clasa întâi și a doua, făcând pe punte tot soiul de exhibițiuni gimnastice, dar sfârșea regulat cu o mică chetă, care avea mai curând o semnificație hazlie. Aparte însă, el îmi mărturisea că n-avea un ban și că voiaja fără cabină, „pe punte“, ca și mine.

Vorbeam italienește. Îl chema Domenico. De statură mijlocie, corp splendid, față mușchiuloasă, ochi de drac. Am devenit repede prieteni și am aflat, astfel, că era profesor de sport șomer și… pungaș de buzunare internațional. De prima meserie m-am încredințat cu ochii mei: era reală. Pe a doua mi-a afirmat-o el însuși. Era și ea reală, căci, pariind cu el că nu va putea să-mi șterpelească portofelul, mi l-a șterpelit de trei ori, în cele trei zile cât a durat călătoria. I-am acordat toată admirația mea.

— Da, făcu el, ca încheiere: sunt capabil, dar nu-mi pun libertatea în joc decât la mare ananghie. Până azi, poliția nu mă cunoaște încă!…

La Pireu, debarcând, mă întrebă ce fac, ce rost am. Îi spun: caut un prieten bolnav, poate muribund. Vreau să-i viu în ajutor.

— Frumos! exclamă el. Trebuie să fii un om de treabă. Și eu sunt om de treabă. Hai să căutăm împreună pe amicul tău: dacă e la aman, dau o lovitură de maestro și-i vărs toți banii. Pe urmă, vom vedea. Sper să găsesc ceva angajamente pe-aci. Tu știi grecește. Eu nu știu. Poate să te utilizez…

— Dar să nu mă „utilizezi“ la meseria a doua! făcui eu speriat.

Mulatrul rânji:

— Nu fac asemenea afaceri decât singur… Și nici într-un caz cu ageamii ca tine!…

Timp de două zile am răscolit toate spitalurile din Pireu și Atena: nicăieri numele prietenului meu nu fu găsit înscris într-un registru. Știrea fusese, deci, un zvon. Amicul reușise să intre în țară înainte de închiderea strâmtorilor. Și cum nu aveam mijloace să continuăm investigațiunile pe aiurea, am renunțat.

Da, am renunțat, dar am rămas amanet într-o țară unde crăpau de foame înșiși indigenii. Ce-i de făcut? Bani nu mai aveam aproape deloc.

Domenico, ca orice vagabond „de rasă“, era un dezechilibrat, cheltuind gologanii pe toate fleacurile și flămânzind, apoi, ca un câine.

Eram pârliți amândoi. Totuși, pe când eu umblam jerpelit, el purta o îmbrăcăminte ireproșabilă: pantaloni albi cu cută impecabilă, haină de alpaca, pălărie de pai fin, ghete frumoase.

Căutai de lucru la vopsitorie. El mă însoți hai-hui, rotind ochii după grecoaice. Gândea, socotea, consulta jurnale și afișe, nu făceam nici o ispravă amândoi, până când într-o zi ne pomenim că hotelierul ne dă afară fiindcă nu-i mai puteam plăti drahma zilnică.

Vorbind binișor grecește, mă tânguii unui barcagiu holtei, care se milostivi și ne dădu adăpost, dar a doua zi după prima noapte, eram plini de păduchi mari cât orzul!… Domenico, supărat foc, se scărpina în plină stradă, în plin cheu cu trecători, dădea ochii peste cap și repeta mereu, cu pălăria pe ceafă:

— Mie nu-mi plac păduchii! Eu nu pot să-i suport!

— Ei, drace, îi spusei, parcă mie îmi plac și pot să-i suport! Da’ ce să facem?

— Ce să facem?! Ei bine, eu mă duc să caut un angajament. Până voi găsi, am să dorm afară!

Și s-a dus. A plecat pe jos la Atena. Nu l-am mai văzut o săptămână întreagă.

În vremea asta, eu am continuat să locuiesc la barcagiul generos, am găsit ceva de lucru și o duceam cum puteam, sperând în mai bine, –când, iată Domenico!

Era radios și nu se mai scărpina. Râzând cu șireagurile de fildeș ce-i împodobeau gura, el îmi arată două lire sterline:

— Haide!… Lasă dracului păduchii și bidineaua… Vino cu mine la Atena. O să facem „un număr“ compus din noi doi și-o să câștigăm lire!…

— „Un număr“?! zic. Vrei să mă faci paiață?

Și-mi adusei aminte de zilele petrecute la Beirut și Damasc, când, tot un prieten, mă făcuse să „joc“ în trupa lui de pantomimă: străluceam printr-un mutism absolut în roluri de călău, de prinț bleg, ori de cartofor șmecher. Și exclamam:

— Doamne, prin câte furci mă mai faci să trec!…

— Nu-i vorba de nici o „furcă“, mă lămuri Domenico, bătându-mă pe umăr. Tu ai să faci pe boxo-rul amator și ai să mă provoci. Eu „profesionel“, am să accept sfidarea, am să te stâlcesc puțin, iar publicul o să râdă, căci publicul vine la spectacol cu râsul gata în burtă. O exhibițiune de-o jumătate de ceas pe seară! zece franci la buzunar! Și tare ești potrivit pentru acest caraghioslâc: uscățiv, prăpădit, vai de capu’ tău. Ai să iei boabe de fasole în gură și-ai să-ți aduni măselele falșe de pe jos.

Măselele falșe?! Ba eram gata să mi le adun și pe cele adevărate!

Vară. Grădini. Varieteuri. Lume ca la bâlci, ca la noi, un fel de Cărăbuș, prostie universală. La Kifisia, afară din Atena, paraua aruncată-n sus cădea pe oameni.

Între culise, haz mare pe actorii spoiți: în tricou și piele goală, sfrijit, mâini și picioare ca bețele, păr lăsat prostește pe frunte, mă uitam la mănușile mele de boxer fără voie și-o chemam în gând pe mama să vie să-și vadă feciorul.

Înainte de-a „ieși“, Domenico, –frumos, subjugător în ținuta sa de atlet,– mă avertiză:

— Bagă de seamă! Să te ții bine: am să te cam pălesc rău, căci patronul localului nu permite să trișăm, dar… de… zece franci pentru o jumătate de oră! Rabdă!

Ce să rabzi, domnule, că mi-au sărit ochii de la prima „pălitură“.

Publicul izbucni în râsete numai văzând pe stârpitura care provoca la box. Se făcură prezentările de către arbitru, și ne dădurăm mâna, când „profesionelul“ mă făcu să răcnesc mai mult decât era convenit. Apoi, mănușile și… „haide la box“!

Haide la naiba! Mă treceau sudorile înainte de-a face cunoștință cu întâia „scatoalcă“. Ba mai trebuia să fac eu pe cel ce duce ofensiva. Domenico, de-abia stăpânindu-și râsul, se… păzea! Nici n-avea nevoie.

Și dăi pe ici, dăi pe dincolo, împunge-l, sări ca un cimpanzeu, asudă, până când mă pomenesc cu una la ureche de-am auzit câinii lătrând în Giurgiu, deși eram la Atena!

Căzui pe dușumea, –nu din cauză că așa ne înțelesesem între culise, ci fiindcă îmi luase piuitul. Arbitrul începu să numere secundele. Trebuia să mă scol înainte de zece secunde, termen care mă dădea învins, dar eu nu mai auzeam pe numărător. Acesta, simțind că se îngroașe gluma, rări secundele. Domenico întoarse spatele la public și-mi zise în șoaptă:

— Scoală-te, fratelo!

Ce să te scoli, „fratelo“, că m-ai căpiat! Se învârtea pământul cu mine ca o piatră de moară în plin vârtej.

Mă sculai, totuși, mătăhăind. Și pe când lumea râdea cu lacrimi și aplauda, eu mă gândeam la câte păcate strămoșești îmi era dat să ispășesc.

Lupta continuă. Peruvianul fu mai de treabă, –de frică să n-o rup la fugă de pe scenă,– îmi dădu timp să-mi reviu în fire, mă goni mai la dreapta, mai la stânga, dar la sfârșit își dădu în petec: îmi arse un ghiont sub bărbie de-mi sări toată fasolea din gură.

Năuc de durere, am dat buzna spre culise. Cortina cădea. Ropotele de aplauze le auzeam ca prin vis. Ne-au rechemat, au urlat, și-au rupt palmele…

N-am voit să mai știu de nimic.

Îmbrăcându-ne, Domenico se scuza:

— De, fratelo, eu îmi fac meseria.

Lăsați-mă nene în pace cu „meseria“ voastră cu tot.

A doua zi la hotel, eram prăpădit. Mă dureau coastele, îmi huia capul. Dinții îmi erau strepeziți. Nu mai puteam mușca din pâine.

Îmi făcui catrafusele să plec:

— Mă duc la vopsitoria mea, zisei lui Domenico.

— Stăi! făcu el. Am în buzunar propunerea unei societăți de gimnastică. Îmi cere să dau elevilor lecții de luptă. Accept. Tu ai să-mi servești de tălmaci. Și-o să trăim.

Bine. S-o trăim și p-asta.

Am trăit, în adevăr, câteva zile vrednice de-un vagabond ca mine.

În plin aer, pe solul amenajat al unui stadion deschis, veneau grecii unul după altul să învețe cum să-și rupă oasele. Tineri de toate condițiile, de la cei mai bogați, până la lucrătorii deșelați de munca zilei.

Domenico n-avea să lupte, ci să arate cum trebuie dusă lupta. Așa fiind, el îi lua pe rând, fiecare timp de cinci minute, îi sucea, îi bușea, îi punea să lupte între ei și le dădea explicații pe cari le traduceam grecilor, iar întrebările acestora le comunicam profesorului mulatru, care răspundea.

Dar nu despre fleacurile astea vreau să vorbesc aci.

★

Se afla, printre membrii acestei societăți, un elev care era mai în etate decât toți, un anume Haralambe, om de vreo treizeci de ani, mustăcios, slăbănog, cu atitudini ridicole și figură de apostol. Sta deoparte, tăcut, urmărea luptele cu atenție încordată și fuma neîncetat. Peruvianul meu nu putea să-l „digereze“; parcă ar fi avut „păr de lup“. Și de câte ori îi venea rândul să fie „instruit“, îl trântea de-i suna tărtăcuța.

Bietul Haralambe răbdă ce răbdă, apoi se plânse directorului școalei. Acesta îmi spuse să atrag luarea-aminte a profesorului că el „e plătit ca să dea lecții, nu să bușească pe oameni de pământ“.

Domenico râdea înfundat:

— Ce lecții, bre! ăsta-i bun să păzească oile, nu să ia lecții de luptă la treizeci de ani. Luptă-i lipsește?!

Cam eram și eu de părerea asta, dar vedeam mai departe decât amicul meu. Fața aceea lunguiață, gravă, de sfânt, sinceritatea cu care se trudea să-nvețe, stoicismul cu care îndura nedreptatea… Nu, îmi ziceam, ceva se ascunde sub pielea ăstuia.

Și într-adevăr, ceva se ascundea… Ceva frumos… Sau, mai curând… Dar vă las mai bine să judecați singuri.

Într-o seară, mă despart de Domenico, pândesc plecarea elevilor și mă iau după Haralambe.

La un colț de stradă, îl acostez:

— Vrei să bem o cafea împreună, Kir Haralambe?

El, deși tot așa de sărăcăcios îmbrăcat ca și mine, avu o clipă de-ndoială care mă jigni. Deveni și mai grav, se ținu drept ca un stâlp și-mi cătă în ochi cu severitate. Înfruntai privirea și-i surâsei prietenește, oferindu-i doi ochi cinstiți ca să descopere în ei ce-o putea. Știam eu doar ce lighioane sălbatece sunt toți acei cari și-au făcut o lume a lor.

— Să bem… zise el, domol.

Iar când furăm în fața cafelelor!

— Ce nevoe aveai să bei cafeaua cu mine?…

— Așa… D-ta n-ai niciodată asemenea nevoi?…

Păru încurcat:

— Le aveam altă dată…

— Eu le mai am și acum. E rău?…

— Rău… bine… treaba d-tale; dar ce foloase tragi?

— Mă interesează unii oameni…

— Prost interes: oamenii sunt toți la fel.

— Nu-i adevărat! oamenii nu sunt toți la fel!… zisei eu cu aprindere.

— A?! făcu el, mirat.

Și holbă niște ochi mari la mine. Apoi adăogă, cam peste umăr:

— Nu sunt toți la fel?! Ei bine, dacă e așa, spune prietenului d-tale, profesorul, că e un măgar!

Cu aceste cuvinte, se ridică, îmi strânse mâna și plecă.

Rămăsei foarte turburat de apostrofa asta neașteptată. Nu-i comunicai nimic lui Domenico, dar îl rugai să fie mai uman cu Haralambe, insinuând că directorul ar putea să se supere, și atunci iar dăm peste păduchi.

Din umanitate ori de frică, peruvianul fu bun, la ședința următoare, explică cu seriozitate și chiar întârziă, cu persecutatul său, mai mult decât era obligat. Haralambe părea mișcat. În taină, îmi spuse să-l însoțesc acasă la el, în seara aceia. Asta voiam și eu.

Mă dusei.

Într-o odaie mare, plină de colb, –mobile schiloade, cărți, vrafuri de manuscripte, statuete, tingiri și farfurii murdare, boarfe de tot felul zăceau clae peste grămadă.

— Nu căta la dezordinea asta…, îmi zise el cu un aer de om blazat. N-am femee și nici chef să fac orânduială. Am altele în cap…

Mă rugă politicos să iau loc, scoase o mașină de spirt și „răsuci“ cu îndemânare două cafele, pe cari le vărsă în niște feligeane^[1] pe jumătate spălate.

— N-am apă îndeajuns, se scuză el, dar poți să bei fără teamă: nu-s bolnav.

Apoi, nici una nici două, se așeză pe scaun, trase din țigare și-mi trânti, așa, din bun senin, cam cele ce urmează:

— Da… Oamenii nu-s la fel… Unii sunt măgari: se mulțumesc cu materia. Eu nu sunt dintre aceștia. Pe mine mă preocupă psihicul.

Adică cum? Să trăiești ca o vită și să dispari fără să lași o urmă? Asta nu se poate! Asta e mai rău decât dacă n-ai fi existat niciodată. Existența e urma, dovada că ai avut un suflet. Omul care nu poate să facă dovada asta e un animal.

Iată de ce am încercat să fac totul pentru ca să las o urmă, dar nu știu dacă am reușit. Cei cari știu, nu mă iau în seamă, mă cred nebun. Și d-ta vezi bine că-s teafăr.

Am să ți-o probez, citindu-ți o piesă a mea, una scurtă, o dramă în două acte.

Luă un vraf de hârtie și începu. Și sfârși. Dar eu n-am înțeles aproape nimic, dat fiind că limba grecească literară n-o pricep.

Tot ce-am înțeles, vreme de două ceasuri, e că cititul era distins, nuanțele variate, mimica bogată. Un actor dramatic.

Se înnoptase. Nu-mi ceru să-mi dau părerea.

— Stai să mâncăm.

Scoase pâine, măsline și salată, toate într-o stare de curățenie îndoelnică.

Înădușise. Își desfăcu cămașa la gât; și pe când mânca, mă uitam cum pielea i se plimba pe umerii grumajilor, străvezie ca un pergament. Privirea o avea pierdută în obscuritatea camerei. Hrana părea să-i fie o corvoadă. Visa mereu:

— Asta e numai o parte din ce-am făcut… Ai să mai vezi și altceva, dacă te interesează. Am scris o disertație asupra acusticii teatrelor antice în plin aer. Vino mâine să ne plimbăm pe la Acropole.

M-am prezentat a doua zi la ora fixată. Din nefericire pentru mine, iar nu înțelesei mare lucru: explicațiile lui erudite păreau a fi o citire din elineasca veche.

Îmi arătă placa comemorativă fixată de Tocilescu, cu prilejul vizitei studenților români. Îmi vorbi de deosebirea între coloanele dorice și ionice; explică ce formă a avut cutare bucată care lipsea la un monument; descrise cu amănunțime obiectele aflate în muzeul de pe Acropole. Apoi, la poalele muntelui, –plimbându-ne prin ruinele teatrului Dionysos și tălmăcindu-mi câteva din sutele de nume săpate pe speteaza fotoliilor de marmoră îngălbenită,– ajunse la acustică, îmi arătă o cavitate enormă practicată în subsolul teatrului, răcni în aer și-mi spuse să pun urechea la gaura de la picioarele noastre. Timp de un ceas îmi vorbi numai de teatru antic și de tehnica acusticii lui.

Mă întrebam: nu vede el că nu-l pricep? Nu vedea. El nu vorbea pentru mine, ci pentru nevoile psihicului său.

Ne-am despărțit la prânz, fără să știu de ce. La ora două trebuia să vizităm templul lui Theseu și pretinsa închisoare a lui Socrate.

Pe-acolo, altă poliloghie, care mi-a făcut capul călindar și nu m-a învățat aproape nimic, căci sunt un necioplit.

Acum eram curios să știu ce naiba a împins pe omul acesta la luptă și la atletism, ce raport era între filosofie și bușeală pe de pomană.

În seara aceleiași zile, acasă la el, Haralambe scoase o vioară și mă asurzi cu sârguință. Eram nemângâiat.

— Toate astea-s bune, făcu el, obosit, dar nu-s pricepute. Artele, filosofia, sunt create de oameni mari și oferite măgarilor ca să le guste. E greu… Din cauza asta, m-am decis să deviu gimnast, arta plasticii vivante, „higienă a frumuseței corporale“. E pe înțelesul tuturora.

Am fost bun gimnast și sunt vânjos. Dacă reușesc să ies întâiul la un joc olimpic, societatea noastră îmi va face un bust, după moartea mea. E și asta o urmă, o dovadă c-ai avut suflet, un fel de nemurire.

Și își șterse fruntea de sudoare.

★

Câteva zile mai târziu, la o ședință de lupte, Domenico se certă cu directorul, fu cât pe-aci să se ia de beregată cu grecii, –și așa ne văzurăm din nou fără pâine.

Atunci îi spusei care era focul ce mistuia pe Haralambe: Nemurirea.

Profesorul de nemurire ridică umerii. N-avea chef de vorbă:

— Nemurirea ar fi bună, zise el, dacă n-ar exista păduchii!…

Două zile fu încruntat. A treia zi, dis-de-dimineață, se deșteptă înaintea mea, fapt neobișnuit. Era negru-verde la față. Se îmbrăcă mașinalicește, fumând țigare peste țigare.

Apoi începu să se scotocească prin toate buzunarele. Scotea bilete, scrisori, petece de hârtie, și le rupea. Dintr-un carnet smulse mai multe file. Pe alocurea, mâzgălea nu știu ce. În fine, vorbi:

— Vezi tu aste două degete? făcu el, punându-mi sub nas arătătorul și mijlociul de la mâna dreaptă, le vezi?…

— Le văd.

— Ei bine: iar a sosit unul din acele momente de ananghie, când va trebui să-mi pun libertatea în joc ca să ies din încurcătură! Voi cere azi, acestor două degete, artă!… Genialitate!… Le voi cere să se introducă pe nesimțite într-un buzunar bine păzit și să mă scoată din mizerie. Știi tu ce înseamnă asta?

Domenico mă privea cu ochi sângeroși.

— Da…, îngânai eu. Trebuie să fie teribil…

El îmi silabisi cuvintele:

— Tre-bu-ie să fi-e te-ri-bil… –Nu teribil,– mortal!… Nu e teama, nu e riscul, nu primejdia… Inima și răsuflarea se opresc, sângele devine otravă!…

În clipa când le introduc într-un buzunar, eu simt aceste două degete arzând în focul infernului!

Domenico trebuie să fure… Și furtul lui nu e ocrotit de legi, ca al bogătașilor.

Retrăgându-se doi pași, el își trânti un pumn în piept:

— Eu sunt mai artist, eu am mai mult geniu decât rufianii cari fac „artă“ de repaos!

Arta mea, –o bătălie!

Se opri. Așezat pe un scaun, în mijlocul camerei, cu coatele sprijinite pe genunchi, părea că luptă să-și reia calmul.

Apoi, cu glas potolit:

— Mă duc să mă plimb cu trenul între Atena și Pireu… Am să încerc o lovitură. Dar numai în condiții prielnice.

Sunt mulți turiști cari umblu cu capul în lună. Dacă răușesc, ai să mă vezi, –dacă nu, să știi că sunt prins, pentru întâia oară în cariera mea…

………………………………………

În dimineața următoare, apăru ca o vijelie, îmi aruncă cincizeci de drahme, mă sărută, și, –în clipa de a se face nevăzut,– îmi zise:

— Te las!…

Haralambe al tău caută nemurirea… după viață. Nu asta e nemurirea mea!

1924

1. Cești de cafea, fără toartă.