Negrea bătrânul

Sari la navigare Sari la căutare
Negrea bătrânul
de Ioan Slavici


I[modifică]

Cap deschis și fire potolită!

Lasă că era cu deosebire deștept, dar mai și citise mult, știa multe, îi erau ochii deschiși pentru toate și avea darul de a spune cu toată cumpenirea ceea ce gândea, încât era o mare mulțumire să-ți petreci timpul stând de vorbă cu el.

Făcuse doi ani la Universitatea din Paris, unde se înscrisese la Facultatea de medicină. În loc însă de a face studii de anatomie și fiziologie, el își îndulcea viața citind operele clasicilor francezi, vizitând teatrele, concertele și galeriile de tot felul, asistând la conferințe și adâncindu-se în tainele botanicei, pentru care prinsese o mare slăbiciune. În cele din urmă s-a pătruns de convingerea că nu face nici el pentru medicină, nici medicina pentru el, și a luat hotărârea de a se pregăti pentru vreo altă carieră, mai potrivită cu înclinările lui.

Era, ce-i drept, împotriva firii lui de a se silui pe sine însuși, dar adevăratul adevăr era că el nu numai din capul lui luase hotărârea aceasta.

Tatăl său, toptangiu în brașovenia din București, murise încă mai-nainte de a fi plecat el la Paris, iar mamă-sa, care nu mai avea alt copil, trăia, așa-zicând, numai de dragul lui. Avea de ce, căci, pe lângă toate celelalte, mai era și un tânăr chipeș și binefăcut, totdeauna cuviincios și bine cumpănit, cu deosebire curat în întreaga lui înfățișare, și ținea mult la mama lui.

Aceasta era deci cuprinsă de o firească mâhnire când se gândea că vor trebui să mai treacă ani și iar ani de zile până ce el va fi ajuns să-și ia diploma de doctor și să se așeze ca om la casa lui.

Apoi, Negrea mai era și ca un fel de miel care suge la doauă [oi], și anume mai avea o mătușă bogată, sora tatălui său, văduvă fără copii, care-i și alesese drept pereche potrivită o verișoară, nepoata răposatului ei soț, care ținea la el și pentru care avea și el oarecare slăbiciune, încât îi purta mereu portretul la sine.

Era deci și-n gândul mătușei că ar fi fost curată nebunie de a se mai canoni ani de zile de-a rândul spre a-și lua diploma de doctor, când el era și de altmintrelea om deștept, știa multă carte și moștenise, ba mai avea să moștenească destulă avere pentru ca să poată trăi în toată lărgimea.

El s-ar fi și întors acasă dacă n-ar fi prins slăbiciune de botanică. S-a înscris deci, de dragul botanicei, la Universitatea din Viena, mai în apropiere de orașul lui, iar aici s-a încurcat în geografie, apoi în geologie și-n chimie. Muncea omul întins și fără de răgaz, încât ți-ar fi fost milă de el dacă nu te-ai fi încredințat în fiece clipă că făcea aceasta numai pentru mulțumirea lui sufletească.

Nici că obosea vreodată. Noi îi ziceam „Bătrânul”, nu numai pentru că era mai în vârstă decât cei mai mulți dintre noi, ci și pentru că era bătrânicios și chibzuit în toate ale lui. Ținea să fie totdeauna bine îmbrăcat, să se hrănească bine, să-i fie locuința frumoasă, aerisită, curată și bine mobilată și să se împărtășească din toate distracțiunile plăcute: ar fi fost împotriva firii lui să stăruie în vreo lucrare pe care n-o urma cu toată inima. Deși era deci, după cum se zice, tare-n materiile pe care le studia, el nu se zorea să se prezinte la examene. Cu toate acestea, mulți îl pizmuiau și toți erau de părere că el o să ajungă un om foarte însemnat.

Dar Bătrânul nostru nu era om fără slăbiciuni. Din când în când, simțindu-se-n apele lui, scotea din buzunar portretul „viitoarei” sale și nu puteai să-i faci mângâiere mai mare decât încredințându-l că dânsa era foarte simpatică și că împărtășeai, în toate amănuntele lor, părerile lui în ceea ce privea viața casnică.

Apoi, pornit o dată, el nu mai sfârșea: dedea uitării botanica și geografia, geologia și chimia și-și desfășura toată știința enciclopedică spre a arăta că de căsnicie atârnă nu numai fericirea fiecărui om îndeosebi, ci totodată și bunul mers al societății, și că cea dintâi datorie a omului, atât față cu țara sa, cât și față cu părinții săi, este să-și întemeieze cât mai curând viața casnică și să poarte grijă de soție și de copii.

- Omul necăsătorit - zicea el rostind vorbele rar și răspicat și bătând cu degetul în masă - orișicât de multe și de mari i-ar fi vredniciile, e deopotrivă cu ramura stearpă în pomul plin de flori roditoare.

Nici c-ar fi putut să vorbească altfel un om cumpănit ca dânsul, care avea nu numai o mamă, ci și o mătușă bogată, ba chiar și o verișoară foarte gentilă, care țineau să-l vadă cât mai curând așezat la casa lui.

El însă stăruia să arate că de aceeași părere au fost oamenii înțelepți ai tuturor timpurilor, că atât Roma, cât și alte state au crescut și s-au întărit câtă vreme familia a fost bine așezată, și că până chiar și Confuciu al chinezilor pune familia mai presus de toate. Știa pe de rost legile prin care Iuliu Cezar punea sarcini grele asupra celor trecuți de oarecare vârstă fără să se fi căsătorit și era pe deplin dumirit asupra împregiurărilor în care s-a prăbușit societatea romană după slăbirea legăturilor familiale.

Avea omul multă dreptate și știa să le spună toate, încât era o plăcere să-l asculți. Steteam cu toate aceste câteodată pe gânduri, căci îmi dedeam seama că verișoara cea gentilă nu va fi având slăbiciune nici pentru botanică și geografie, nici pentru geologie și chimie.

- Ce-ar fi adecă, i-am zis într-un rând, dacă ea și-ar pierde în cele din urmă răbdarea și s-ar mărita după altul?

Negrea se uită la mine așa de sperios, încât nu-l mai cunoșteam. Era parcă cel mai pătimaș om, care ar fi fost în stare să săvârșească faptele cele mai crunte.

- E oare cu putință! ? grăi dânsul. Uiți că mi-e verișoară. La noi în familie așa ceva nu se poate. Mare nenorocire s-ar întâmpla, adaugă el încruntat.

După cele spuse de el îmi dedeam cu socoteala că verișoara cea gentilă era nepoata mătușii bogate, care nu-i lăsa nepotului său moștenirea decât dacă el îi va lua nepoata în căsătorie. Era deci la mijloc o daraveră în care el era neînduplecat și nu-i intra-n minte gândul c-ar fi putut vreodată să fie nevoit să nu-și urmeze în toată tigna viața după placul lui.

Și a și urmat-o, și noi, care la Viena 1-am găsit, tot acolo 1-am și lăsat când ne-am întors fiecare la ale sale.

II[modifică]

Mult e cântată fericirea zilelor de copilărie, și nici că mai încape îndoială că-n timpul copilăriei soarele e mai luminos, toate lucrurile din lumea aceasta fiind noi, par mai pline de farmec, simțămintele sunt mai vii și mai năvalnice, întreaga viață se desfășură cu mai deplin avânt. Cu toate acestea nu-i mai puțin adevărat că ni se par fericite zilele copilăriei abia după ce au trecut, când ne aducem aminte de ele cu un fel de duioșie pornită din gândul c-au trecut și n7au să se mai întoarcă.

Același fel de duioșie ne cuprinde când ne aducem aminte de timpul petrecut la universitate, de prietenii cu care steteam de vorbă, de iluziile ce ne făceam, de mulțumirile senine pe care le aveam din când în când, fie chiar și de nevoile cu care aveam uneori să ne luptăm. Toate ni se-nfățișează mărite și fărmecătoare.

Alergând deci prin lume și căutându-mi de treburi, îmi aduceam adeseori aminte de zilele petrecute cu colegii mei de la universitate, între care se ivea totdeauna și Negrea, Bătrânul, care știa atât de multe, era atât de cumpănit în toate ale sale, și acum, după ani de zile, mi se părea mai presus de oamenii cu care aveam a face.

Mi-l închipuiam întors la București, om așezat la casa lui și cu mare trecere între concetățenii lui. Mă miram deci că nu-i găseam numele prin gazete, în coloanele cărora sunt acoperite, fie cu laudă, fie cu ocară, atâte secături nevrednice de a fi amintite.

Cum nu-l știam pe Negrea prea modest, îmi dedeam dar cu socoteala că era la mijloc vreo întâmplare care-l silise să-și petreacă viața fie în străinătate, fie retras la vreo moșie, ceea ce de asemenea se potrivea cu firea lui.

- Aș! mi-a spus Margu, unul dintre foștii noștri colegi, pe care 1-am întâlnit din întâmplare în timpul unei călătorii prin Bucovina. Se află la București, tot voinic, rumen, potolit și cu măsură, după cum îl știi. Rar se întâmplă să nu-l vezi ziua, spre ameazăzi ori pe însărate, făcându-și plimbarea pe Podul Mogoșoaiei, aproape totdeauna singur, cu pașii rari și apăsați și fără ca să se uite la dreapta ori la stânga, încât treci pe lângă el fără ca să te bage-n seamă. Ne-ntâlnim câteodată și stăm de vorbă, urmă el; ba într-un rând 1-am însoțit până la el acasă, în Mahalaua Lucacilor. Are casă frumoasă, grădină mare, florărie pentru plantele exotice, bibliotecă bogată, o frumoasă colecțiune de minerale și un laboratoriu chimic.

- Copii are? am întrebat eu.

- N-o știu asta, îmi răspunse el; se poate să aibă, eu însă nu m-am interesat de așa ceva, și după tot ceea ce am văzut, nu părea a fi om cu soție și copii.

Mie mi se părea, din contra, peste putință ca el să nu fie încă om căsătorit. Nu numai că aceasta nu se potrivea cu felul lui de a vedea lucrurile, dar mai era la mijloc și moștenirea mătușii celei bogate, la care nu putea renunța cu una, cu doauă.

Mă-nșelasem.

Vreo doi ani în urmă 1-am întâlnit la Constanța, unde mă dusesem să fac băile de mare ce-mi fuseseră recomandate de medicul meu.

Era tot omul pe care-l știam, ceva mai matur, trecut acum de treizeci de ani, deși nu pomădat și sclivisit, îmbrăcat cu deosebită-ngrijire și curat până-n cele mai mici amănunte, înmănușat, purtând cu un fel de nepăsare bastonul cu mâner de argint și oarecum înțepat, încât mă sfiam să întru în vorbă cu el.

Deși trecuseră noauă ani de zile de când nu ne mai văzuserăm, el m-a recunoscut și, după toate semnele, se bucură că puteam să stăm iar de vorbă.

Chiar de la început a trebuit să-mi dau cu socoteală că Margu avuse dreptate când îl socotise necăsătorit. El m-a poftit adecă să luăm masa împreună, ceea ce, fiind căsătorit, n-ar fi făcut fără să-mi spună că avea de gând să mă prezente soției sale.

În timpul mesei m-am dumirit.

Aducându-și adecă aminte de cele ce-mi spusese odinioară, el se uită la mine zâmbind cu un fel de nepăsare ironică.

- Te vei fi mirând - îmi zise — că mă găsești încă tot necăsătorit.

- Nevoile - răspunsei eu - care silesc pe om să facă ceea ce nu voiește sunt așa de multe, încât nu poți să te miri aflând că el n-a făcut aceea ce ar fi dorit.

- Da! da! stărui dânsul. Cel mai nesuferit dintre toate gândurile este acela de a fi nevoit să faci ceea ce e împotriva firii tale. Acesta e lucrul de care m-am ferit întotdeauna mai mult decât de orice. De aceea - adause cu tonul dăscălitor pe care îl știam - e așa de bine să ai puține slăbiciuni și multe bogății, căci bogățiile te scapă de multe nevoi. Dar lucrul acesta are un cântec, pe care o să-l deslușim după masă, la cafea, când o să putem vorbi în toată tigna, ca odinioară, când aveam mai puține experiențe și mai multe iluziuni. Deocamdată, adause zâmbind iar, îți spun numai că erau neîntemeiate îndoielile pe care le aveai în ceea ce privește pe verișoara mea. La mijloc sunt vederile mele asupra vieții casnice, care nu se potrivesc deloc cu stările politice din țara noastră.

Mă uitai mirat la el.

- Nu pot - grăi - să-mi dau seamă despre legătura ce-ar putea să fie între viața casnică și stările politice.

- Mi-ai spus că ești judecător, răspunse el. Tocmai fiindcă ești judecător ai s-o înțelegi aceasta mai ușor decât oricine.

Dedeam din cap și din umeri ca omul care nu e în stare să se dumirească.

- Admiți - stărui dânsul, cuprins de oarecare nerăbdare - că îndeosebi în țara noastră n-aș putea să iau parte la viața politică fără ca să mă înscriu în vreun club?

- Să zicem că da! răspunsei eu.

- Nu să zicem că da, ci așa este, stărui dânsul, încă mai nerăbdător. Omul care nu face parte din nici un club nu are la noi nici o trecere, nu este sprijinit de nimeni, e dat pretutindeni la o parte și e pus în combinațiunile politice numai în timpul alegerilor, când au și unii, și alții nevoie de votul lui.

- Îmi vei da dreptate dacă-ți voi spune că un om ca mine nu se poate împăca cu gândul că are să fie ținut în colț ori aruncat la o parte, în vreme ce alții, care sunt în toate privințele cu mult mai prejos de el, stau în fruntea mesei ori merg înainte.

- Dacă-i așa - întâmpinai eu - atunci ai fără îndoială dreptate. Aceasta o spun nu numai ca judecător, dar și ca omul cu bun-simț.

- Ei bine! - urmă el - intrând în vreunul dintre partidele politice, am să întrețin legături, să fac și să primesc vizite, să iau parte la întrunirile de tot felul, la soarèle, la nunți și la banchete. Toate acestea costă parale, chiar multe parale, mult mai multe decât ți-ar veni să crezi, căci exigențele societății noastre sunt foarte mari.

- Ei! mi se pare că-i oarecare exagerare la mijloc, i-am zis eu; omul într-adevăr vrednic și cumpănit își urmează drumul fără ca să ție seamă de aceste neajunsuri sociale.

El dete cu îndărătnicie din cap: nu mai era omul potolit pe care-l știam.

- Și rămâne caraghios! strigă el. Pozițiunea ce ți se creează în societate atârnă nu de la ceea ce ești într-adevăr, nici numai de la ceea ce ai, ci de la felul cum te simți și te prezinți în casele altora ori primești pe alții în casa ta, de la luxul pe care-l desfășuri în lărgimea locuinței tale și în mobilă, de la cheltuielile pe care le faci cu slugile, cu mesele, cu petrecerile de tot felul. E în această privință un fel de întrecere, și cel ce nu ia parte la întrecere se pune în inferioritate și e socotit drept om de mâna a doua, „om de casă” al celor ce țin să fie puși în rândul „elitei’.

- Dă-mi voie să te încredințez că pe mine nu m-ar supăra așa ceva, întâmpinai eu.

- Pe mine însă mă supără - răspunse el -, căci eu m-am deprins de mic copil a fi socotit cel puțin deopotrivă cu aceia care îmi stau în față. Sunt poftit la masa regelui, urmă el peste puțin. Mă simt foarte onorat. La masa unui om pe care-l socotesc deopotrivă cu mine mi-e însă greu să mă duc dacă nu pot să-l poftesc și eu la masa mea. Chiar dacă eu însumi nu m-aș simți umilit, alții mă coboară în gândul lor și mă umilesc. Așa ori așa, plăcerea de a fi mâncat la masa altora e plătită foarte scump. Eu, amice - urmă iar apăsând asupra vorbelor - sunt un om cu dare de mână, am putut toată viața mea și pot și acum să trăiesc în toată lărgimea, fără ca să fiu nevoit a-mi trage ceva de la gură, dar mă simt prea sărac pentru ca să pot lua pane la viața noastră socială.

- Mă iartă - îi zisei - dacă-ți mărturisesc că n-o înțeleg asta. Sunt atât de mulți oameni mai săraci care iau parte la ea.

- O fac - răspunse el - fie pentru că sunt nevoiți s-o facă, fie pentru ca să scape de sărăcie agonisind averi prin mijloace neiertate. Acesta e lucrul asupra căruia îți spuneam că abia după masă am să te dumiresc. Băiete, cafele! strigă apoi, luând pozițiunea prin care examinatorul neînduplecat îl bagă-n răcori pe candidat.

În fața lui se oglindea atâta asprime, încât iar nu-l mai cunoșteam.

- Tocmai aceasta e! stărui dânsul. Ca să poată răzbi, oamenii aceia aleargă, dau din mâni și din picioare, se fac luntre și punte, umblă târâș-grăpiș după câștiguri necinstite, săvârșesc și trec cu vederea fapte neiertate, încât la fiecare pas ești nevoit să dai mâna cu nemernici pe care-i disprețuiești, ori să săruți mâna unor femei care nu sunt vrednice să-ți ridici pălăria-n fața lor.

- O fi - am întâmpinat eu - și oarecare exagerare la mijloc. Chiar însă, și fiind toate adevărate, nu ai decât să nu iei parte la viața politică pentru ca să scapi de neajunsurile împreunate cu ea.

- Te-nșeli! răspunse el. Oamenii și femeile de care-ți vorbii îți ies pretutindeni în cale și nu numai au trecere, ci chiar și stăpânesc în societate și nu te sufăr în mijlocul lor, ci te fac urgisit dacă nu umbli-n căile lor. Iertare nu găsesc la dânșii decât cei fie umiliți, fie destul de bogați ca să le poată impune. Vorbesc ca om pățit. Nu numai știu prin ce am trecut, dar am și prieteni care, după un an petrecut în țară, au fost nevoiți să petreacă doi ani în străinătate, ca să facă economii. Oamenii săraci și cu minte au la noi să trăiască-n umilită retragere, și eu nu sunt destul de bogat pentru ca să mă-ncumăt a lua asupra mea răspunderea faptei de a-mi fi încurcat în societatea noastră soția, ba, poate, în urmă, și copiii. Ești judecător: am ori nu dreptate?

Întrebarea mi-era pusă cu atâta hotărâre, încât nu-mi rămânea decât să-i dau dreptate. Steteam cu toate acestea pe gânduri când îmi dedeam seamă că verișoara cea gentilă nu va mai fi acum o fată de tot tânără.

- Și domnișoara - întrebai deci cu oarecare sfială - e și ea de aceeași părere?

El sări în picioare ca înțepat de vespe și-mi aruncă o căutătură parcă 1-aș fi învinovățit c-a ucis pe bunicul său.

- Verișoara mea?! grăi stăpânindu-și glasul. Ea n-are să zică nimic, ci să aștepte moștenirea, fără de care nu putem să întemeiem o viață casnică potrivită cu felul nostru de a viețui și cu pozițiunea ce ni se cuvine în societate.

Îl înțelegeam acum și nu mai aveam ce să-i zic: era tot omul care numai pentru mulțumirea sa le făcea toate.

III[modifică]

Au trecut la mijloc câțiva ani, și cu ocaziunea unui proces am făcut cunoștința avocatului Papavera, care, din întâmplare, era om de încredere al vechiului meu prieten Negrea.

Mă bucuram că pot să mai aflu câte ceva despre dânsul și-am spus cele ce aflasem de la el când ne-am întâlnit la Constanța.

- Vorbă să fie! grăi avocatul cam în zeflemea. Te pomenești c-o fi crezut și el însuși ceea ce-și spunea. Adevărul e că prea mult ține să se strecoare prin viață făcându-și parte de toate mulțumirile și se sperie chiar și de cele mai mici greutăți.

Moștenise - așa-mi spunea avocatul - de la părinții lui, pe lângă casele în care stetea, vreo doauă sute mii de lei în bonuri și o casă cu prăvălii în piață, care-i aducea un venit de vreo cincisprezece mii de lei pe an. Cu toate acestea, se simțea mereu strâmtorat.

Dorind adecă să se ție-n curent cu progresele științei, cheltuia mult pentru cărți și reviste, precum și pentru fel și fel de aparate, ba mai avea și slăbiciunea de tablouri și de bronzuri.

Om cumpănit cum era, el nu cheltuia, ce-i drept, peste puterile lui, dar își petrecea timpul citind și făcând fel de fel de experimente și astfel îi era nesuferită purtarea de grijă pentru avutul lui. Se simțea nenorocit când era nevoit să-și bată capul cu chiriașii, cu reparaturile ori cu achitarea impozitelor de tot felul. Până chiar și tăierea și încasarea cupoanelor avea deci să i-o facă avocatul, ceea ce iar îl costa ceva.

Era deci strivit de greutățile vieții când a luat moștenirea de la mătușă-sa, trei case mari și doauă locuri virane.

După experiențele pe care le făcuse, răposata 1-a lăsat, ce-i drept, singur moștenitor, dar pentru mai mare siguranță i-a impus sarcina ca să deie verișoarei sale, toată viața ei, câte o mie de lei pe lună, bani pe care îi scotea dintr-un buzunar și-i băga în cellalt dac-o lua de soție.

Nu mai încăpea nici o îndoială că o va și face aceasta îndată ce va fi trecut anul de doliu, deocamdată a făcut toate pregătirile: a vândut casele și locurile virane, ca să nu mai aibă bătaie de cap cu ele; s-a înțeles cu un antreprenor ca să-i zidească grajd pentru doauă perechi de cai și șopron pentru doauă trăsuri și și-a făcut socoteala ce are să-l coste caii și trăsurile, mobila, vizitiul și rândașul, bucătăreasa, feciorul și femeile din casă, toaletele soției, primirile și mesele, toate sarcinile împreunate cu viața casnică.

Era lucru firesc dacă tot mai stetea pe gânduri și după trecerea anului de doliu. Îl cuprindeau un fel de fiori reci când se gândea la bătaia de cap pe care urma s-o aibă cu atâte slugi și cu o gospodărie atât de complicată. Ba mai era pe deasupra și răspunderea pe care o lua asupra sa în ceea ce privea soarta soției și a copiilor, care ajung așa de ușor să încurce socotelile părinților.

Era parcă un demon care-i șoptea din când în când la ureche: „Omule! dai o mie de lei pe lună și scapi de toate! ”

Nu! Omul cumpănit numai după cea mai matură chibzuire poate să ieie asemenea hotărâri.

Mai trecut-au deci și alți ani, și iarăși alții, fără ca Negrea să se fi pripit, și el a ajuns cu adevărat bătrân, tot cum fusese-n timpul tinerețelor lui.