Necredință silită

 

Întîmplările povestite mai jos s-au petrecut în al patrulea an al celei de a treia domnii a grozavului rumeliot care avea nume Gheorghe Duca-vodă. Întăia fusese de tot scurtă, numai de vro șăse luni; nu putuse să-și arăte arama; și plecase în mazilie „fără a fi lasat nici un obicei rău”. De la începutul celei de a doua veniri în scaun stîrnise nemulțămirea obștească prin cumplita lui lăcomie, sporita încă prin acea a soției sale, din pacate moldovancă, fiica doamnei Dabijoaiei, făcută cu întăiul ei soț, marele logofăt Dumitrașco Buhuș, o femeie pe cît de lacomă tot atît de desfrînată, care făcu casa rumeliotului de batjocură. Din pricina „mîncătoriilor” părechii domnești și ale grecilor dimprejurul scaunului, se sculară voinicii Orheieni și Lăpușneni, sub povățuirea lui Mihalcea Hîncul, marele stolnic, și a serdarului de Orhei, Durac. Ei veniră în Ieși cu gloată mare, izgoniră pe domn și pe grecii dimprejuru-i și chemară țara la arme. Dar Duca-vodă, căpătînd de la Poartă ajutor de turci și de tatari, după ce înfrînse pe răsculați în sîngeroasa luptă de la Chișinău, trecu mare parte dintr-înșii prin sabie. Apoi, nemulțămit cu atîta omor, crudul stăpînitor porni cumplită prigonire împotriva tuturor acelor pe care, cu sau fără temei, îi presupunea să fi fost ajunși cu răsculații: spînzurări, trageri în țapă, bătăi înfricoșate și mai ales gloabe istovitoare și confiscări de averi erau la ordinea zilei.

Țara răsuflă adînc cînd, după ce luă Camenița de la Ieși, sultanul Mehmet, același care în trecerea lui prin Ieși pusese pe hogea să strige din turnul bisericii Sfîntului Neculai, îl mazili „pentru că pîrîse țara pe nedrept”.

Dar cu deosebire de cumplita fostu-i-au acea de a treia domnie ce o începu în iarna anului 1682. Scoase o mulțime de biruri, pe cît de deosebite pe atît de grele, și dabilarii aveau poroncă să ieie împătrit și chiar uneori înzecit cît era scris în orînduială. Fugeau bieții oameni încotro puteau, ca să scăpe de schingluirile dabilarilor. Și tot atît de mare era „strînsoarea” asupra boierilor și a negustorilor. Punea în fiare pe boierii cei mari și-i închidea la „odăile” seimenilor, nu numai pe ei, ci și pe „giupînesele” lor. Pe vestitul și bogatul fost visternic Ursache „l-au dezbrăcat cu pielea și l-au legat la stîlp, la ger, fiind iarnă, de la carele, țiindu-l un an în temniță și bătîndu-l la talpe, i-au luat 250 de pungi de bani. Pre Iser visternicul și pre Andrei Șipoteanul, vornicul de poartă, dezbrăcîndu-i cu pielea goală și ungîndu-i cu miere, vara, i-au legat la stîlp, de-i mîncau muștele și albinele.” Cînd „zlotașii” nu aduceau la visterie sumele ce erau însărcinați să le încaseze, îi bătea însuși vodă cu buzduganul, omorînd chiar mai mulți; „au făcut un băț în opt muchii, de bătea pre boieri și pre zlotași cu bățul; și punea pre boieri dăjdi și împrumuturi peste putința lor, cît nu se mai puteau plăti; ce erau pline închisorile de boieri și grosurile de saraci, de-i băteau și-i căzneau, cu capetele prin garduri și leșinați de foame, și barbați și femei, și mureau prin grosuri; și pre giupînese sarace încă le legau la puște și le închideau la seimeni pentru bani. Pentru acea vrăjmășie și groază ce-i împluse inima diavolul, de lăcomie ce avea, urîtu-l-au toți pe Duca-vodă și se rugau toți lui Dumnezeu să-i mîntuiască din mînile lui și-l blastamau toți de la mic pînă la mare, de auzeau slugile lui cu urechile. Atunci fugit-au mulți boieri și mazili de groaza lui, printr-alte țări, de și-au pustiit casele.”

Și n-avea țara cum să se scape de atîta grozăvie, căci rumeliotul era barbat deosebit de ager la minte și știa cum să-și păzească interesul: era bine văzut de Poartă care, pe lîngă domnia Moldovei, îi mai dăduse de ocîrmuit și Ucraina cea mică, al cărei hatman îl numise.

În acea vreme cumplită murise vornicul Savin Hăbășescu, lăsînd o fată numită Ileana, care, neavînd nici mamă, căci giupîneasa lui Hăbășescu răposase de mult, încăpu sub epitropia moșului ei, postelnicul Ionița Hăbășescu, fratele mai mic al vornicului. Pe lîngă că era și frumoasă și bogată, Ileana nu avea nici frați, nici surori, îi rămăsese de la tată-său patru sate frumoase, case mari în Ieși, herghelii de cai, cirezi de boi și de vaci, turme de oi. Fiind înrudit de aproape cu doamna Anastasia a lui Duca-vodă, vornicul Hăbașescu fusese întrucîtva cruțat de asupreli din partea domniei, atît el cît și mai ales frate-său, cu deosebire bine văzut de vodă.

Pețitorii fusese număroși, aproape toți fiii de boieri fruntași o ceruse, dar ea nu voise s-audă de nici unul, deși era gata să-mplinească douăzeci de ani, vîrstă la care toate fetele de boieri de pe acea vreme, mai ales acele frumoase și bogate, erau de mult căsătorite. Vornicul o iubea ca ochii din cap și nu voise să-i facă silă, fiind mulțămit s-o ție vreme cît mai îndelungată pe lîngă dînsul. Adevaratul temei al acestei împotriviri a Ilenei la căsătorie era însă iubirea pentru un tovarăș de copilărie, Grigore Decusară, fiul stolnicului Dumitru Decusară, a cărui moșie se hotăra cu Scurta de la ținutul Putnei, unde ședea vornicul. Grigore, pe lîngă că era un flăcău frumos, de neam vechi, cu stare bună, fiind și el singurul copil la părinți, trecea drept un tînăr cuviincios și viteaz. Pricina pentru care țineau iubirea lor ascunsă era lipsa din țară a lui Grigore, întrat în oștile leșești pe timp de trei ani; iar cînd se întoarse acasă, găsi pe stolnic, care pînă atunci trăise în legături de cea mai strînsă prietenie cu vornicul, îndușmănit greu cu vecinul său în urma unei sfezi pentru hotarele moșiilor. De la început făcu tot ce putu pentru a ademeni pe tată-său să să-mpace cu părintele Ilenei, dar în zadar, stolnicul îi interzisese chiar, sub pedeapsă de blăstăm, să mai calce în curtea sau chiar pe hotarul moșiei vornicului. Dar tînărul nu pierduse nădejdea s-aducă pe părintele său la înțelegere și se mulțămea deocamdată să scrie și să primească, în ascuns, cîte o scurtă scrisoare de la iubita lui. Astfel stăteau lucrurile cînd vornicul muri, și de astă-dată Ileana era încredințată că nimica nu se mai opunea la fericirea lor. Dar soarta hotărîse altfel.

Îndată ce Duca-vodă auzi de moartea vornicului Savin, scrise postelnicului Ioniță să vie numaidecît la Ieși și, cînd Hăbașescu sosi, îi făcu cunoscut că el, domnul, a hotărit ca Ileana Hăbașescu să ieie în căsătorie pe un nepot al doamnei, pe comisul Pavel Saul. Postelnicul era prea bun curtezan pentru a se opune voinții domnului și se grăbi, dimpotrivă, să încredințeze pe măria-sa că, îndată ce se va fi întors acasă, la moșia lui, Fitioneștii, unde se afla atunci și fata, îi va aduce la cunoștință poronca domnească. Apoi, dacă vodă va trimete acolo pe tînăr, îi va logodi, rămînînd ca cununia să aibă loc cînd și unde va hotărî domnul. Acesta răspunse că dorește ca cununia să se facă în Ieși, la curtea domnească, și că nuni vor fi însuși el cu doamna. Iar în cît privea mergerea tînărului pentru logodnă, la moșie, la postelnic, îi va da poroncă să plece cît mai curînd. Hăbășescu plecă la țară numai după ce hotărî cu comisul Pavel ziua sosirii acestuia la Fitionești.

Cînd, ajuns acasă, postelnicul puse pe Ileana în cunoștința poroncilor lui vodă, întîmpină din partea-i cea mai hotărîtă și mai fățișă împotrivire. Fata le răspunse limpede că se va căsători cu cine-i place ei și nu cu cine va fi hotărît vodă, că ea este fată slobodă, de boier mare, avînd averea și voința, și că demult încă și-a ales pe acel care are să-i fie soț, și că acel soț nu va fi altul decît Grigore Decusară. În zadar îi aratară postelnicul și postelniceasa primejdiile la care se expunea împotrivindu-se voinții unui domn atît de amarnic ca Duca-vodă. În zadar făcură ei să treacă înaintea ochilor fetei mănăstirea, confiscarea averii și prigonirea acelui pe care se încumeta să-l vreie de soț împotriva voinții domnești, fata ramase neclintită în împotrivirea ei. Dar mai mare fu mirarea postelnicului a doua zi de dimineață, cînd află că Ileana dispăruse în cursul nopții odată cu doi telegari ai ei și un vezeteu bătrîn pe care îl adusese cu dînsa de la Scurta; apoi, după un ceas, mai sosi veste că giupînița fusese văzută cînd ajungea în Domnești, calare, urmată de sluga ei credincioasă. Prin urmare, în acea clipă nu mai putea să fie departe de Scurta.

Plin de mînie, postelnicul poronci să-i puie caii de drum cei mai buni la rădvan și, însoțit de vro zece oameni zdraveni, călări, plecă la Scurta unde ajunse noaptea la poarta curții, o găsi închisă și, la strigătele oamenilor lui, apăru deasupra porții capul unui perdegiu țigan. Acesta strigă că giupînița a poroncit să nu se deschidă poarta pentru nime. În zadar puse postelnicul să se strige numele lui, adăugînd că trebuie numaidecît să vorbească cu giupînița, din curte nu mai veni nici un răspuns.

Postelnicul, înfuriet, poronci atunci oamenilor lui să spargă poarta. Lucru ușor de poroncit, dar cumplit de greu de îndeplinit: poarta era de blăni groase de stejar și legată cu șini de fier încrucișate și bătute cu piroane urieșe. Totuși, oamenii postelnicului, găsind lîngă poartă un trunchi puternic de fag, începură să izbească cu dînsul în poartă întrebuin – țîndu-l în loc de berbece. Dar atunci, deasupra zidului curții, se aratară capete, umere și brațe de oameni ținînd în mîni sinețe, iar un glas puternic strigă:

— Nu mai dați în poartă, căci altfel dăm și noi în carne cu sinețile.

Loviturile în poartă încetară ca prin farmec și postelnicul, înțelegînd că are să se facă de rîs, își strînse oamenii, se sui iar în rădvan și merse să petreacă noaptea la popa din sat, pe care îl cunoștea. Nădăjduia că, prin ajutorul lui, va putea să ridice sătenii asupra curții. Preotul îl primi cu cel mai mare respect și-i puse la dispoziție toată casa, dar cînd postelnicul îi destăinui ce slujbă aștepta de la el, îi răspunse că nu-i este cu putință să-l slujască, căci satul numai de giupîniță are s-asculte, — într-însul nu-i om care să nu fi primit vro binefacere de la ea. Iar cînd postelnicul vorbi de voința domnului, preotul răspunse că numai cu ajutor de oameni domnești putea-va pătrunde în curtea giupîniții fără de voia ei. Hăbășescu fu deci silit să-și stăpînească mînia și să se-ntoarcă la Fitionești, iar a doua zi plecă la Ieși.

Încă pe drum îl întîmpină vestea că vodă, în urma poroncii sultanului, chemase țara la oaste spre a merge tocmai la Beciu, ca s-ajute pe turci să-l cucerească. Cu toate că domnul, cînd se înfățoșă lui, era absorbit de pregătirile acestei campanii neașteptate, el găsi vreme s-asculte povestirea postelnicului și, precum acesta se aștepta, se înfurie rău asupra Ilenei. Chemă chiar în ceasul acela pe Pavel Saul și-i poronci să ieie douăzeci de seimeni, să-i puie în căruți înhamate cu cai de menzil, să meargă la Scurta și să-i aducă pe Ileana în Ieși, de voie sau de nevoie. Ni putem închipui că vodă nu fu silit să repete această poroncă de două ori. A treia zi Pavel era înapoi, dar fără de Ileana; cînd sosise la Scurta, ea dispăruse fără urme și nime nu putea să-i deie vro lămurire în privința drumului ce-l apucase. Duca-vodă era om înțelept, știa totdeauna să găsească mijloacele trebuitoare spre a-și ajunge scopul. Își zise că chipul cel mai nemerit pentru a afla locul în care s-ascunde o fată îndrăgostită este privegherea de aproape a iubitului ei.

La moartea vornicului, Grigore Decusară nu se afla la Orbeni, era dus peste Prut pentru niște interese ale părintelui său. Cînd, la întoarcere, se opri în Ieși, află totodată moartea vornicului și știrea că vodă îl caută. Se grăbi deci să se ducă. la curte unde domnul, îndată ce îl zări, îi spuse că l-a ales pentru a fi mai mare peste un steag de curteni menit să fie, în tot timpul războiului, nelipsit de lîngă dînsul. Deși, în fundul inimii, Grigore blastama ceasul în care vodă se hotărîse să-i facă această cinste, fu totuși silit să se arate foarte măgulit și mulțămit de asemenea alegere. Ceru numai voie să se răpadă pînă la Orbeni, spre a da stolnicului samă despre cele ce le isprăvise peste Prut și să ieie de acolo hainele, caii și armele trebuitoare. Spre marea lui mirare și suparare însă, vodă răspunse ca nu-l poate învoi nici macar pe un ceas, căci pănă la plecare, de-abie va izbuti să-și tocmească steagul în rînduiala cuvenită și doară nu-i este greu să scrie stolnicului spre a-i da sama de cele făcute peste Prut și tot prin scris să-i ceară cele ce-i mai trebuiau. Bietul tînăr nu putu decît să se plece și să facă precum îi hotărîse cumplitul său stăpîn.

Dar inima nu-l rabda să rămîie fără vești de la Ileana, mai ales acum cînd ea își pierduse un părinte iubit cu duioșie. Boierii tineri și bătrîni, giupînesele și giupînițele de pe acea vreme, chiar cînd știau să scrie cu ușurință, nu scriau niciodată scrisori lungi, ci spuneau ce aveau de spus în puține cuvinte; lămuririle lungi se dădeau prin viu glas. Grigore se-ntreba pe cine să trimată la Scurta ca să-i deie Ilenei științele ce voia să i le împărtășească și s-audă de la ea ceea ce avea ea să-i spuie în urma împrejurărilor ei schimbate, cînd, pe drumul dintre curte, care era atunci la Cetățuia, și gazda unde șădea în rîrg, se-ntîlni cu fratele lui de cruce, cu Sandu Hațaban, soțul lui de slujbă în oștile leșești, acuma vatav peste ceata vînătorilor domnești de la Neamț. Deși prietinii nu se văzuse de mult, și Hațaban avea de spus lui Grigore multe, acesta îl întrerupse chiar după cele dintăi cuvinte.

— Sandule, ești tu om să-mi faci un bine pentru care să-ți fiu foarte recunoscător, un adevarat bine de frate de cruce?

— Numai să pot.

— Să te răpezi la Orbeni și la Scurta spre a vorbi cu tata și cu Ileana.

— Și de ce nu te răpezi tu singur?

— Nu mă lasă vodă să lipsesc de lîngă el.

Și Grigore îi povesti toată împrejurarea, îi spuse ce dorea să spuie Ilenei și ce să facă la Orbeni.

Sandu ascultă toate amănuntele cu mare bagare de samă și se arătă gata să îndeplinească dorința prietinului. El nu avea nevoie de învoirea nimărui, căci avînd a pleca a doua zi la Neamțu, încunjurul pe la Orbeni și Scurta însemna numai o pierdere de o zi, mult două; și nu era grăbit, deoarece fusese înșțiintat că ceata lui avea să plece nu odată cu oastea, ci numai cu cîteva zile în urmă, fiind menită să însoțească niște puști mari turcești ce aveau să fie trimese de la cetatea Tighinei. Prietinii, care se oprise în mijlocul drumului și descălecase pentru a convorbi, se despărțiră dîndu-și întîlnire pe sară la gazdă, la Decusară. Acolo Sandu primi de la prietin cărți și lămuriri mai amănunțite, atît cătră Ileana cît și cătră stolnic. Dar a treia zi Grigore primea următoarele rînduri:

„Ileana s-o făcut nevăzută de mai multe zile, nime nu știe unde poate să se afle. Celelalte puse toate la cale. Plec la Neamț. Să trăiești.

Sandu”

Pe lîngă cartea lui Sandu, trimesul, un om de la Orbeni, aducea lui Grigore toate cîte le ceruse, cu o scrisoare a stolnicului și binecuvîntarea acestuia. Plecarea din Scurta a Ilenei, faptul că nime nu știa unde se află îl nelinișteau adînc; nu se îndoia macar o clipă despre credința fetei, dar, neștiind nimica despre împrejurarea cu Pavel Saul, își dădea samă că fuga fetei trebuia să aibă un temei, ca se întîmplase ceva, dar nu înțelegea ce putea să fie.

Pregătirile războiului urmau în acel timp întruna. Căci vodă adusese mai multe polcuri din Ucraina, strînsese lefegii, calarași, curteni, hînsari, seimeni, vînători, „orînduise oameni de oaste și mazili, cu cîte zece-douăsprezece slugi și pre un Brahă căpitan, de au făcut un steag de oameni, tot din vatajii boierilor și a giupîneselor sarace”. Sandu Hațaban fusese mutat din vătăjia vînătorilor la un steag de panțiri, adunați numai din ținutul Neamțului, dar tot rămăsese însărcinat cu însoțirea puștilor celor mari care erau să vie de la Tighina.

Domnul și cu oastea care se adunase în Ieși, afară de cîteva steaguri care avea să se împreuneze cu ei în cale, plecară în ziua de 20 april 1683. Dar înainte de a pleca, domnul nu dăduse mai puțin de treizeci și două de orînduieli și fiecare așaza asupra bietei țări, atît de supte, cîte un bir nou și greu. Lasat-au în țara caimacami pe logofătul Neculai Racoviță, pe spatarul Toader Paladi și pe visternicul Toderașco Cantacuzino; aceștia însă s-au jurat că, dacă domnul se-ntoarce, ei nu-l vor aștepta în țară, ci vor pribegi în străinatate.

Chiar în ajunul plecării oastei, Grigore Decusară, cînd se întoarse acasă, sara tîrziu, găsi pe un oaspe neașteptat: bătrînul aducea o carte de la stăpînă-sa.

Cartea nu zicea mare lucru, numai că Ileana, de cînd a părăsit Scurta, se află la mănăstirea Horodnic, unde se află maică o vară primară a mamei sale, că sanatatea îi era buna, dar că fiind în primejdie să fie descoperită, a însărcinat pe Miron să spuie din gură iubitului ceea ce mai este de zis. De la Miron află toate amănuntele care îi erau necunoscute, de la moartea vornicului și pănă la fuga ei cea dintăi, de la Fitionești, cînd aflase că vodă vrea s-o silească a lua în căsătorie pe acel Pavel Saul. Apoi îi aduse la cunoștință a doua fugă, din Scurta; înțelesese că numai făcîndu-se nevăzută pcate scăpa de urgia grozavului domn și a doamnei lui, poate și mai răutăcioasă: fugise deci la ruda ei de la mănăstirea Horodnic. Dar acolo se-ntorsese în urmă o maică ce lipsea de o bucată de vreme și de la care alte călugărițe auzise că a cunoscut pe Ileana și acum se vede în stare să îndatorească chiar pe doamna.

Ileana se găsea deci în primejdie să cadă în mînile acelor care voiau s-o căsătorească cu altul decît cu alesul inimii, iar el se găsea în neputință s-o ajute, căci a doua zi trebuia să plece cu oastea. Și cine putea zice dacă și cînd avea să se întoarcă! Pentru o clipă se gîndi să nu mai plece, să rămîie în țară ca să apere pe iubita lui, dar își aduse în curînd aminte că este oștean și dator să părăsească tot pentru a urma steagul căruia îi jurase credință. Apoi se gîndi că are un tată bătrîn și, dacă ar părăsi pe Duca-vodă, acesta este în stare să facă pe tatăl să plătească pentru greșelile fiului, stolnicul și așa nefiind bine văzut de rumeliot, care de vro două ori îi împusese niște biruri din cale-afară apăsătoare.

Își aduse aminte însă că Sandu este în Ieși, că Sandu l-a mai îndatorit și i s-a arătat totdeauna credincios. Deși noaptea era înaintată, poronci să-i puie șaua pe cal și se grăbi să meargă la gazda prietenului, pe care îl găsi dormind. După ce îl puse în cunoștința știrilor aduse de Miron și arăta scrisoarea Ilenei, îl rugă să meargă cît mai curînd la Horodnic, să ieie de-acolo pe Ileana și s-o ducă la un adăpost teafăr. Sandu îi făgădui bucuros să-i împlinească dorința și să vegheze asupra fetei cîtă vreme va mai rămînea în țară, dar îi ceru sa-i spuie care adăpost socoate că ar fi mai teafăr pentru ea. Grigore, după ce se gîndi puțin, răspunse că micul schit Trotușanu de pe Zăbrăuț îi pare adăpostul cel mai nemerit în asemene împrejurări, fiind cu totul la o parte; apoi într-însul trăiesc numai maici trăgîndu-se din popor, iar starița ar face orice pentru a-l îndatori, deoarece stolnicul scăpase pe amîndoi fiii ei de temnița la care fusese osîndiți pe nedrept. Ramase deci înțeles între ei ca Sandu, chiar a doua zi, îndată după plecarea oștirii, să meargă la Horodnic, să ieie de acolo pe Ileana și s-o ducă la schitul Trotușanu, apoi amîndoi prietenii se despărțiră dîndu-și întîlnire tocmai sub zidurile Beciului.

Sandu își îndeplini răpede și cu înțălepciune îndatoririle luate față de prieten: ruda Ilenei de la Horodnic, vestită prin Miron, însoți singură și pe jos într-o noapte pe nepoata ei, îmbracată țărănește, pănă la o departare bunișoară de mănăstire, unde Sandu, îmbracat și el în haine de țaran, o aștepta cu o căruță proastă, la care erau înhamați doi cai zburliți, negrijiți, dar iuți ca focul, mînați de Miron; și deoarece se pregătise trei schimburi la fel, în trei zile ajunseră la Trotușanu. Ileana fu încredințată stariței schitului, care, cînd auzi că ea este logodnica lui Grigore Decusară, se arătă gata s-o îngrijască și s-o păzască ca ochii din cap. Miron ramase și el la schit tocmit, dragă Doamne, ca păzitor al ceairului, spre a da Ilenei mijloc să corespundă cu lumea din afară la prilej de nevoie.

De-abie se întorsese Sandu la Piatra de o săptămînă, cînd îi veni poroncă de la Ieși, de la caimacami, să plece numaidecît cu steagul la Fălciu, căci din zi în zi este așteptată acolo sosirea puștilor celor mari de la Tighina, însoțite de un buluc de ieniceri și de un număr de tătari. I se poroncea să vie zi și noapte pentru ca turcii și tătarii să nu strice țara pe unde vor trece.

Sandu plecă fără a pierde vreme și a patra zi de dimineață era în Fălciu, unde mai așteptă trei zile pline pănă ce sosi Mustafa-aga, bulucbașa de ieniceri, mai mare peste tot convoiul, alcătuit din zece puști mari slujite de șăptezeci de topcii și însoțite de o sută douăzeci de ieniceri, treizeci de spahii și de trei sute de tatari. Lui Sandu i se poroncise la plecare ca, îndată ce se va împreuna cu puștile, să se puie sub poronca agalei turcești și să-i deie ascultare oarbă în toate, avînd a înștiința pe caimacami la întîmplare de stricare a țării de cătră oștenii împărătești sau de cătră tatari. Mustafa-aga era un ienicer chipeș, fudul și lăudăros, iubitor de mîncare bună, de femei frumoase și, cu toate poroncile contrare ale Coranului, amator mare și cunoscător bun al vinului vechi. Sandu pricepu din întăia zi că se va putea înțălege lesne cu dînsul dacă va îngriji de hrana și de adaparea lui îmblelșugată și va trimete totdeauna înainte oameni care să deie poporului de știre să-și ducă fetele și nevestele departe de drumul pe care aveau s-apuce turcii. Mai în grijă era de tatari decît de turci, căci erau mai pradalnici și mai nesupuși, apoi erau mai departe de orice idee de disciplină militară. Mare însă fu bucuria lui cînd în capul lor văzu pe Demir, fiul mîrzacului Azamat, căruia îi scăpase viața cu trei ani înainte cînd, într-o luptă cu polonii, căzuse rănit în mînile acestora și era să fie ucis de ei de nu s-ar fi pus pentru el Sandu, căruia i se făcuse milă de tinerețile lui. Cum îl zări, Demir sări de pe cal și veni să-l îmbrățoșeze, întăi din partea lui, apoi din acea a tătîne-său care îl însărcinase, dacă cumva se va întîlni cu dînsul, să nu uite să-i arăte recunoștința și din parte-i. Sandu era deci acuma liniștit și în cît privea purtarea tatarilor cătră popor, căci avea toată nădejdea pe sprijinul lui Demir. Și primejdia ca tatarii însoțind convoiul să prăde și să siluiască în drum era cu atît mai mare, cu cît Duca-vodă nu dăduse oștii tătară ști, care plecase cu dînsul, poclonul ce erau obișnuiți să-l primească pentru a se abține de la jafurile și omorurile obișnuite de ei în trecerea lor prin țara străină. Satele și orașele prin care trecură acei păgîni, deși domnul era cu dînșii, avură destul de suferit din pricina acestei fapte nechibzuite a lui Duca-vodă. Tatarii jefuiră și siluiră îndestul, dar nu robiră pe nimeni.

Deoarece puștile erau duse de boi, cîte zece părechi la fiecare pușcă, boi care se schimbau în fiecare zi, mersul convoiului era foarte încet și Mustafa-aga se jăluia necontenit că-i este urît și că degeaba au moldovencele renume de frumuseță, căci de cînd este în această țară a avut parte să vadă numai babe și muieri urîte ca dracul. Sandu avuse grijă să nu-l ducă prin Bîrlad, ci să treacă din jos de acel tîrg, spre marea suparare a turcului, dar nu putea face altfel, căci poroncile lui erau lămurite și îi prescriau să urmeze întocmai drumul pe care îl va duce însărcinatul domnului Moldovei, asupra căruia cădea în acea privință toată răspunderea. Dar de la o bucată de vreme, turcul pricepuse meșteșugul întrebuințat de Sandu, pentru a departa din calea lor femeile și fetele care ar fi putut să ațîțe poftele lui și cele ale oștenilor povățuiți de el. Începu să se răpadă înainte urmat de cîțiva spahii. Sandu la început avea grijă să deie de știre satelor de pe drum cu două zile înainte de trecere; cînd văzu ca turcul i-a priceput Siretlicul și voiește să-l zădărnicească, avu grijă să trimată \este cu cîte patru zile înainte, și Mustala-aga urma să nu întîlncască în cale decît babe și alte sluțenii. \ ăzînd asta, turcul începu să se abată în dreapta și în stînga, iar Sandu de astă-dată nu prea avu ce să-i facă. Calea lor îi ducea prin Focșani, Rîmnic și Buzău, apoi prin toată Țara Românească, Banatul și Ungaria, aproape de drumul urmac de grosul castei.

A zecea zi după plecarea din Fălciu (drumurile erau grele, căci căzuse ploi îmbielșugate), puștile treceau Siretiul pe un pod făcut de oastea cea mare, cînd Sandu văzu venind în fuga mare un panțir de ai lui care-i zise că Mustafa-aga, care iarăși plecase înainte, deși datoria lui ar fi fost să rămîie cu puștile spre a le vedea trecute peste pod, oprise o căruță în care se aflau două femei: o călugăriță bătrînă și una tînără, de o frumuseță strălucitoare, și ducea acuma și căruța și femeile la satul Făurei, unde aveau să mîie în acea noapte. Cînd auzi despre o călugăriță bătrînă și alta tînără, Sandu avu o presimțire că ele ar putea să fie starița de la Trotușanu și cu Ileana. Tocmai atunci trecea peste pod cea de pe urmă pușcă. Dădu convoiul în sarcina stegarului și, luînd cu el zece oameni cu cai mai buni, goni înspre Făurei. Ajunsese la o mică apropiere de sat, cînd zări în mijlocul drumului o învălmășală de oameni și de cai, apoi în curînd auzi strigăte. Dădu pinteni calului și, mai apropiindu-se de locul unde era acea învălmășală, își dădu samă că se luptă acolo mai mulți oameni călări, apoi în curînd văzu trei călăreți desprinzîndu-se din învălmășală și luînd-o razna la fugă peste cîmp înspre Putna. Cînd ajunse la locul unde se dăduse lupta, găsi pe Mustafa-aga descălecat, tăiet în vro două locuri pe obraz și ținînd întins brațul drept plin de sînge, pe care îl lega unul din spahii. Mai erau răniți încă doi spahii, iar pe drum zăceau trupurile altor doi, a trei calarași moldoveni și, pe margine, acel al lui Pavel Saul într-un lac de sînge. Iar îndată ce își opri calul, auzi un strigăt dat de un glas de femeie și Ileana se apucă cu mînile de oblîncul șălii lui zicînd:

— Scapă-ne! Scapă-ne!

— Cum de te găsesc aici? Ce s-o întîmplat?

Iar fata, care își revenise în fire cu o uimitoare răpegiune, îi răspunse:

— Fiind descoperită de Pavel Saul, am fugit spre Focșăni. Pe drum ne-o prins acest turc și ne ducea nu știu unde, dar Saul ne-o ajuns și, vrînd să ne ieie înapoi de la păgîn, s-o dat lupta a cărei urme le vezi.

Sandu își dădu îndată samă de toată întinderea primejdiei în care se afla iubita prietenului. Fusese uciși doi turci, iar alți trei, din care unul un agă însărcinat cu o slujbă destul de însamnată, răniți, ceea ce pe acele vremuri de atotputernicie și samovolnicie turcească erau fapte grele, care deloc nu puteau fi puse în cumpănă cu încercarea de rîpire a unei fete moldovence făptuită de un ofițer de ieniceri, o întîmplare de toate zilele care nu atrăgea mare pedeapsă chiar cînd izbutea. Dar Sandu era un tînăr ager la minte și deprins să se hotărască răpede. De-abie își isprăvise Ileana povestirea și planul lui era gata.

— Să spui oricui te-a întreba că ești logodnica mea și te numești Catrina Miere-Dulce, de la Călugăra. Mergeai cu mătuși-ta, starița, la Focșăni să faci cumpărături. Pavel Saul o vrut să te rîpească în drum: ești recunoscătoare agăi pentru că te-o scapat din mînile lui, îi zise el răpede cu jumatate de glas, pentru ca să nu audă agaua care se afla la cîțiva pași și știa bine românește.

Apoi ducîndu-se la Mustafa, a cărui rana de la braț fusese legată și care nu-i pierduse din ochi, îi zise:

— Mulțămesc ție, stăpîne, pentru binefacerea făcută; ai scăpat pe logodnica mea din mîna mișelului care se încercase s-o rîpească; veșnică îmi va fi recunoștința cătră tine.

Această destăinuire nu fu deloc pe placul lui Mustafa; el răspunse cu o privire cruntă și cu glas aspru:

— Nu știu dacă fata este sau nu este logodnica ta; ceea ce știu este că am cucerit-o în luptă dreaptă și că va rămînea prada mea, cumparată cu sîngele meu de credincios al profetului și de oștean al preaputernicului împarat. Și să știi că te tai dacă mai îndrăznești să vorbești cu dînsa. N-au pierdut doi oșteni împărătești viața și alți doi, afară de mine, n-au fost răniți, pentru a pastra unui ghiaur pe logodnica lui.

Sandu, oștean viteaz și meșter de sabie, care mai avea pe lîngă dînsul zece panțiri aleși și nevatamați, simți sîngele fierbîndu-i în vine; îi veni o poftă cumplită să lege burduf pe cei patru turci, din care trei răniți, ale căror povățuitor îi vorbea cu atîta trufie, dar se gîndi îndată la urmările unei asemene fapte, urmări care puteau să fie jalnice și pentru Ileana, și pentru ai săi, și mai ales pentru biata țară atît de îngenunchietă de păgîni.

Tăcu și își adună oamenii pe marginea drumului, zicîndu-și că pănă în sară va găsi el, cu ajutorul Maicii Domnului, un mijloc de scapare pentru acea fată nenorocită. Văzu de acolo cum Mustafa punea în căruța oprită ceva mai departe și pe capra căreia șadea credinciosul Miron, pe Ileana și pe starița, căreia spaima părea să-i fi rîpit cunoștința și, după ce le porni spre Făurei, încălecă și veni cu oamenii lui după căruță. Urmă și Sandu după dînsul, avînd grijă să lese o departare îndestulătoare între ceata lui și acea a lui Mustafa.

Înainte de a sosi în Făurei, îl ajunse Demir cu parte din tatarii lui și Sandu află de la el că puștile și cu rămășița oamenilor urmează la o foarte mică departare. La rîndul lui, Sandu se grăbi să puie pe tatar în cunoștința celor ce se întîmplase de cînd se despărțise, în urma cărei destăinuiri Demir se grăbi să părăsască pe prietenul lui spre a ajunge pe Mustafa și a afla de la el ce are de gînd să facă cu Ileana. Cînd se întîlniră iar, după ajungerea tuturora în Făurei, Demir scuturînd capul îi zise:

— Lucrurile stau prost. Mustafa nu vrea cu nici un chip să deie drumul fetei: este cu desăvîrșire farmacat de frumuseța ei; apoi încercarea acelui nebun s-o scoată din mînile lui, ucigîndu-i doi neferi, rănindu-i pe alți doi, chiar pe el însuși, l-au turbat de tot: Nu știu cum avem să i-o putem scoate din mîni.

— Dar tu ce i-ai spus?

— O, i-am povestit, bineînțăles, că știu de mult de logodna voastră. I-am mai zis că ea este rudă de aproape cu doamna lui Duca-vodă; iar acesta, fiind pașă cu trei tuiuri și avînd mare trecere la pașalele cele mari de la Stambul și chiar la padișah, s-ar putea întîmpla ca el, Mustafa, să plătească cu capul pofta de a o ținea în brațe. Mi-o răspuns că nu-i pasă, că este hotărît să se bucure de frumuseța acelei fete chiar de va trebui să ispășască acea plăcere pe țapă.

— Demir, ibovnicul acelei fete este fratele meu de cruce și cel mai bun prieten care-l am. Ajută-mă să păstrez neatinsă cinstea viitoarei lui soții și îți voi fi recunoscător pe viață.

— Sandule, am cătră tine o datorie de recunoștință care cere să-mi pun oricînd viața în joc pentru a te ajuta. Spune-mi ce să fac și nu voi dodăi macar o clipă să-ți îndeplinesc dorința.

— Să furăm fata la noapte.

— Va fi greu, căci Mustafa va lua toate măsurile trebuitoare pentru paza ei, ș-apoi de unde știi că la noapte nu va fi prea tîrziu și că pănă atunci osmanllui nu-și va fi mulțămit poftele asupra ei?

Sandu nu apucase să răspundă, cînd la dînșii veni un spahiu care spuse lui Demir că Mustafa-aga îl poftește să vie numaidecît pănă la dînsul. Deoarece turcul era cel mai mare peste ei toți, Demir fu silit să-și întrerupă convorbirea cu prietenul spre a merge de sîrg la agă. Se-ntoarse după aproape un ceas. Privirea lui era de astă-dată veselă. Fără a da vreme lui Sandu să-l întrebe, îi zise:

— Cele ce mi le-o vorbit Mustafa la început m-au spăriet foarte, dar ceea ce o spus la urmă mi-o umplut inima de nădejde. Ascultă. Mă chemase spre a-mi face cele mai amare învinovățiri pentru că eu nu mi-aș face datoria de bun cirac al profetului, că în loc de a ține cu credincioșii, țin cu ghiaurii. Închipuiește-ți că împins de nu știu ce bănuială, cum o sosit aici, o luat pe călugărița cea bătrînă la cercetare și ea, care-și pierduse simțirile de spaimă în urma luptei petrecute sub ochii ei, i-o spus că fata nu este deloc logodnica ta, ci acea a unui oștean dus cu vodă și cu oastea, căruia vodă nu voia s-o deie, ci hotărîse că va fi soția acelui pe care Mustafa l-o ucis la deal de sat; iar că tu ești numai prietenul ibovnicului fetei, și te-ai îndatorit cătră el s-o pui la adăpost de atingerea pețitorului ales de vodă; în sfîrșit, baba i-o spus adevărul adevarat și întreg. Tu știi că Allah ni-o dat nouă, tatarilor, limbă ageră și minte isteață, căreia nu-i este silă de o minciună, nici de două. M-am jurat în toate feliurile, chiar și pe barba lui Mohamet (zicînd însă în mine însumi: nu mă crede, Doamne,) că eu, de patru ani de cînd te-am cunoscut horunje în joimirii lui Costașco Turculeț, te-am tot auzit spunînd că ești logodit cu frumoasa Catrina Miere-Dulce, fata medelniceriului Ienache Miere-Dulce de la Călugăra, lîngă Bacău. Am mai adăugit și alte amărunte, chibzuindu-le însă astfel încît să nu mă poată prinde cu minciuna. Dar afurisitul de osmanliu tot una o ținea: că l-am mințit și va da împotriva mea jalbă îndată ce ne vom fi împreunat cu oastea, dar că pănă atunci, fata va împărtăși culcușul lui. Cînd mi-o vorbit de jalbă, mi-am adus aminte că în Focșăni se află acuma un cadiu tocmai de la Stambul, venit acolo pentru o judecată mare între pașa de la Brăila și niște negustori turci. Acești negustori se însărcinase să lucreze și s-aducă la Brăila lemnărie din Vrancea pentru meremetul cetății, dar n-au adus-o; iar pașa o pus în urmă pe alții s-o aducă cu preț mai mare, mai hotărînd ca cei dintăi să plătească celor de al doilea deosebirea. Iar aceștia n-au primit, zicînd că din pricini binecuvîntate n-au adus lemnul și, avînd sprijin la Stambul, la Devlet, au izbutit să se trimată un cadiu vestit pentru știința și dreptatea lui, care să cerceteze cu amăruntul împrejurările, apoi să judece pricina și să hotărască în sarcina cui să cadă deosebirea de preț: în acea a negustorilor care să însărcinase dintăi cu lucrul, sau asupra haznalei împărătești. Îndată ce mi-am adus aminte de această întîmplare, am început a mă răsti și eu cătră Mustafa și a mă arata jignit de faptul că pune la îndoială cuvîntul unui credincios ca mine și se potrivește spuselor unei babe ieșite din minți. S-o răstit și el, și am pus și unul și altul mîna pe hamgere, dar eu cel puțin n-am avut niciodată de gînd să scot pe al meu, ci i-am spus că — dacă așa este — mă duc chiar în acest ceas la Focșăni, la Halil-efendi, la cadiul cel vestit trimes de sultan ca să judece o pricină între pașa de la Brăila și niște negustori turci, ca să-i cer să-mi facă dreptate. Se vede că Mustafa știe cine este acest cadiu și ce vază mare are la Stambul, căci s-o muiet numaidecît și s-o încercat a mă ademeni să mă las de mergerea la Focșăni. Eu nu i-am spus nici ba, nici da, dar cred că singurul mijloc de a scapa fata de necinste este să aducem pe cadfu aici cu un ceas mai degrabă. Avem mai bine de patru ceasuri pănă la noapte și nu-mi trebuiesc decît cel mult trei spre a fi iar aici cu cadiul.

— Și crezi că el va veni?

— Sînt încredințat, numai să fie încă în oraș, să nu fi plecat în munți.

— Mergi dar cu Dumnezeu, însă ce ne facem dacă cadiul nu-i în Focșăni? Apoi de unde știi că acest cadiu nu va hotărî ca fata să fie a lui Mustafa?

— De asta să nu te temi, cunosc mai multe împrejurări de același fel și totdeauna cadiul o hotărît drept.

Cadiul era în Focșăni și nu trecuse trei ceasuri de la plecarea lui Demir cînd tînărul tatar descăleca înaintea casei din Făurei unde era găzduit Mustafa și, sărind de pe cal, alerga să ție, în semn de respect, scara cadiului, un bătrîn înalt, cu barba albă pănă în brîu, purtînd cealma albă și giubea verde și însoțit de șăse călăreți dați lui de pașa de la Brăila spre pază. Mustafa, pe care zgomotul făcut de mica ceată îl atrăsese afară, se grăbi să se deie jos de pe tîrnaț și să vie să sărute poala cadiului, aruncînd totodată lui Demir o privire plină de ură.

Casa în care era găzduit Mustafa era a unui gospodar fruntaș, cu două încăperi mari și cu cerdac destul de încăpător deasupra gîrliciului pivniței. Cadiul merse întins în acel cerdac, unul din însoțitorii lui așternu pe podele un covoraș pe care bătrînul se așăză turcește, apoi zise lui Demir, ramas împreună cu Mustafa în picioare dinaintea lui, să repete jalba ce i-o făcuse și pentru judecarea căreia îl adusese în acest sat. Demir făcu din nou întreaga povestire în limba turcească. După ce isprăvi, cadiul zise lui Mustafa să spuie ceea ce are de răspuns și ascultă pe turc păstrînd aceeași nemișcare în care ascultase zisele tatarului. După ce Mustafa isprăvi, cadiul poronci să-i aducă de față pe Sandu, pe Ileana și pe stariță. Sandu știa prost turcește, dar destul pentru a înțălege și a fi înțăles. Cadiul îl întrebă întăi pe dînsul: Cine este? De cînd cunoaște pe fata ce se află în fața lor și dacă are vro legătură cu dînsa.

Bineînțăles că Sandu nu spuse decît cele ce convenise cu Demir să spuie și care le spusese cadiului și acesta. Cadiul mai puse cîteva întrebări spre mai buna lui lămurire, apoi începu să cerceteze pe Ileana. Fata nu pricepea turcește deloc, dar cadiul poronci unuia din însoțitorii lui să slujască de tălmăci; firește că Ileana avu grijă să nu schimbe în răspunsurile ei nici una din împrejurările descrise de Sandu. Iar cînd cadiul începu să puie întrebări stariței, aceasta — care se dezmeticise, îi mai trecuse frica și auzise cele povestite de Sandu și de Ileana — se grăbi să arăte la un feli cu ei; iar cînd cadiul o întrebă pentru ce aratase altfel lui Mustafa, ea răspunse că frica o făcuse să-și piardă capul și să se uluiască cu desăvîrșire. Mustafa nu se dădu însă bătut și printr-o lungă și aprinsă cuvîntare se încercă să dovedească cadiului că ghiaurii aceștia s-au unit pentru a înșala pe credincioși, mai trăgînd în partea lor și pe un musulman nevrednic care, cine știe în ce scop, îi ajuta la acea înșălăciune. Termină cu fel de fel de aprecieri puțin măgulitoare asupra firii lacome și falșe a tatarilor. Însă cadiul îi poronci într-un ton destul de aspru să tacă, căci nu se cade să ocărască un neam întreg care urmează legea lui Mohamet, și cuvintele lui pătimașe sînt o dovadă cum însuși simte că nu de partea lui este dreptatea. Însă Mustafa tot nu tăcu și urmă, dar cu glas mai liniștit și cuvinte mai măsurate, să se încerce a dovedi că fata nu este logodnica lui Sandu, ci aceea a unui prieten a ghiaurului, și că cadiul se găsește în fața unei uneltiri menite a lipsi pe un credincios și pe un oștean al padișahului de dreapta lui pradă, cîștigată cu sîngele său și acel al tovarășilor lui. După ce isprăvi, cadiul ramase mult timp gînditor, parc-ar fi la îndoială ce hotărîre să deie, apoi rosti cuvintele:

— După toate mărturiile auzite, care toate conglăsuiesc, și mai ales după mărturia lui Demir, pe care putem pune temei, el fiind născut și crescut în credința profetului și fiu de mîrzac, hotărăsc ca Mustafa-aga să sloboadă în mîna logodnicului ei, Sandu, fata ce a găsit-o pe drum; dar pentru a izgoni din mințile noastre orice prepus de înșălăciune din partea ghiaurilor și spre a ne da o ultimă dovadă despre adevărul celor spuse de ei, să se cheme îndată un preot de legea creștină, care să-i cunune chiar în acest ceas; iar, spre mai mare credință, femeia va însoți pe barbat în cursul războiului. Sandu și Ileana ramaseră pentru o clipă înmărmuriți, dar își veniră îndată în fire; amîndoi, fără a se fi sfătuit, își zisese că cununia se va face sub numele de Catrina și, prin urmare, va fi ca și fără ființă, fiind făcută sub un nume altul decît acel adevarat. În cît privea a doua parte a hotărîrii cadiului, ea nu le putea conveni nici unuia, nici altuia, dar amîndoi își ziseră că în cursul drumului nu va fi greu să găsască un mijloc pentru a lasa pe Ileana în Țara Românească, la vro casă de creștin. Dealtmintrelea, Mustafa nemaiputîndu-i opri să vorbească împreună, Ileana fiind declarată de cadiu slobodă, ei se grăbiră să-și împărtășască aceste cugetări.

— Cum datu-ți-au Saul de urmă? întrebă Sandul.

— M-o vîndut o maică care era din satul lui. Se-ntorsese de acasă de curînd și aflase de la niște slugi ale curții cum vodă o hotărît să-l ieu de soț, dar că eu fugisem nu se știe unde. O dat de știre la curtea lui Saul bătrînul, chiar prin omul care o adusese cu căruța la schit. Numai întîmplător, fiindcă el, voind s-o apuce de la Agiud peste dealuri și prin păduri de-a dreptul, o rătăcit, — am aflat de la niște oameni din Păunești, care cunoșteau pe Saul, că el trebuie s-ajungă la mănăstire din ceas în ceas. Am fugit îndată cu starița, cu gînd să trec dincolo de Milcov, la un schit a cărei stariță este prietenă cu acea de la Trotușanu, însă ai văzut ce s-o întîmplat. Dar, adăogi ea, cum are să cunune popa o călugăriță? Cum să-mi schimb haina? Îi spunem oare popei adevărul sau nu?

— Ferească Dumnezeu, răspunse Sandu, cine știe ce greutăți mai face dacă aude că este o cununie închipuită. În cît privește straiele, îți găsim numaidecît îmbrăcăminte de țarancă.

Nu trecuse ceasul și Isaia dănțuise pentru Sandu și Catrina. Nuni fusese vatamanul din sat și cu nevasta lui; nime, afară de noii căsătoriți, de starița de la Trotușanu și de Demir, nu bănuia meșteșugită punere la cale. Cadiul care, bineînțăles, nu fusese față la cununie, plecă îndată ce află că fusese săvîrșită. Sandu puse să i se pregătească gazda la vatamanul care-l cununase; acolo luară și masa, la care fu poftită și starița. Hațaban hotărîse ca Ileana și cu starița să doarmă în odaia cea mare, unde se aflau doua paturi, iar el avea să petreacă noaptea pe niște cergi așternute pe jos, în tindă. Își luase noapte bună de la Ileana și de la starița care urma să plece des-de-dimineață, cînd auzi în curte glasuri și păsuri grele, apoi în tindă intră Mustafa, înarmat și urmat de vro douăzeci de neferi. Cum zări așternutul pregătit pe pămîntul sălii strigă:

— Iaca că te-am prins! Ai înșalat pe cadiu și fata nu era logodnica ta, te-ai făcut numai că te cununi cu dînsa, altfel n-ai lasa-o să doarmă în altă odaie, ci prea voios ai împărtăși cu dînsa culcușul tău. Am să trimet îndată cadiului un călăreț pentru a-i aduce la cunoștința cum ți-ai bătut joc de dînsul.

O mînie cumplită cuprinse pe Sandu, dar gîndul primejdiei la care se expunea atît pe el cît și pe fată îl făcu să se stăpînească și să răspundă cu cea mai mare liniște:

— Nu te sfătuiesc, efendi, să aduci pe cadiu înapoi în astă noapte, căci dacă nu ne vei împiedeca — și n-ai dreptul să ne împiedeci —, el venind în această casă ne va găsi, pe mine și pe nevasta mea, împărtășind același pat, cum se și cade. Nu cred ca cadiul să-ți fie recunoscător pentru noua primblare la care l-ai sili astfel.

— Atunci de ce făcutu-s-au acel pat aici, în tindă? Și pentru ce două așternuturi în odaia de alături?

— Pentru că, răspunse liniștit Sandu, aici în tindă are să doarmă sluga mea, Iordache Neagu, iar în odaia de alăture, pe un pat avem să dormim noi, iar pe celălalt maica starița.

La acest răspuns Mustafa nu avea ce să răspundă; se uită urît la Sandu, mormăi ceva între dinți, apoi ieși. Dar răzbunarea și-o luă a doua sară. Plouase cu cofa toată ziua, sara ajunsese la locul de otac, un sat păcătos unde stegarul lui Sandu, însărcinat cu facerea cvartirurilor, cu mare nevoie descoperise două case cu cîte două încăperi, din care una o meni pentru turc, iar cealaltă pentru Sandu. Mustafa, cum ajunse și fu dus la acea unde avea să mîie, văzînd că în odaia cea mare era un singur pat, ceru să i se arăte și acea ce era menită pentru Sandu, unde constată că tot numai un pat cuprinde odaia cea mare.

— Bine, zise el, ieu casa cealaltă; dar aici, în tindă, au să doarmă doi neferi ai mei pentru a păzi ca ghiaurii să nu uneltească vrun meșterșug împotriva oștenilor padișahului.

Sandu, la auzul ocării, scrîșni din dinți; dar tăcu, căci n-avea ce să facă: turcul era mai mare peste ei, șl el, Sandu, era legat s-asculte poroncile lui. În însușirea lui de poroncitor, Mustafa avea tot dreptul să împărțască gazdele cum îl venea la socoteală. Auzi însă cum, la plecare, Mustafa desemnă doi ieniceri care să doarmă în tindă și cum le poronci să nu cumva să îngăduie ca ghiaurii s-aducă în odaia cea mare vrun pat, vro saltea, cergi sau alte lucruri putînd sluji la facerea unui așternut deosebit, iar dacă vreunul din ei ar părăsi odaia și ar zăbăvi afară dintr-însa, să i se deie numaidecît de știre.

Sandu și Ileana erau doi tineri cinstiți și curați la cuget. Amîndoi erau uzi pînă la piele: Sandu ieși în tindă ca să deie Ilenei vreme să se schimbe — căci, înainte de a pleca din Făurei, îi mai cumparase două rînduri de haine țărănești; apoi după ce ea îl vesti că se culcase, intră în odaie, stînse luminarea, se schimbă și el cu haine ce le avea în geamandanul dui de război, se culcă lîngă fată ca lîngă o soră și amîndoi dormiră duși pînă în clipa în care îi trezi trîmbița de dimineață.

Și tot astfel se întîmplă de atunci în fiecare zi, Mustafa cu o nemaipomenită îndărătnicie îngrijindu-se ca tinerii să doarmă unul lîngă altul. Sandu încercă prin toate chipurile să trimată pe Ileana înapoi în Moldova sau s-o lese în Țara Românească; dar deoarece ocoleau orașele, nu putu să găsască nici un salaș unde s-o poată lasa, nici un mijloc ca s-o trimată spre casă fără a o expune la primejdii mari, în acea vreme de război cînd turcii și tatarii cutrierau necontenit drumurile.

Dar pot un tînăr și o fată să aibă suflet cît de curat, credință cît de mare pentru fratele de cruce, iubire cît de adevarată pentru logodnicul ales, curățenia acelui cuget, credința cătră frăția de cruce și iubirea cea mai adevărată nu pot decît să aibă o margine cînd unul din împricinați are douăzeci și șase, celalalt douăzeci de ani, cînd ea este o fată de o rară frumuseță, iar el flăcău voinic și mîndru ca un soare. Simțurile vorbesc, apoi se și amestecă și inima, mai ales în împrejurări ca acele prin care treceau Sandu și Ileana. Fata începe a fi mișcată de îngrijirile ce tînărul le are pentru ea, admiră prezența lui de spirit, sîngele lui rece, neclintita credință în prietenia jurată, veselia lui; iar frumuseța-i atît de bărbătească îi umple din ce în ce mai mult ochii; începe să facă asămănări între el și logodnicul ei care nu totdeauna sînt spre folosul acestui din urmă și, din cînd în cînd, începe să se întrebe dacă nu cumva s-a legat prea degrabă pe viață. Iar tînărul găsește în fiecare zi alt farmec în logodnica prietenului, se miră că ochii lui nu văzuse cît este de frumoasă, că mintea-i nu pricepuse cît este de deșteaptă, că inima-i nu simțise cît este de bună. Apoi să nu se uite că cumplitul Mustafa îi silea să împărtășască în fiecare noapte același adăpost, același pat, adesea foarte strîmt. Cu încetul, bucuria de a fi împreună sporește, pofta de a-și strînge mîna, de a se lipi unul de altul, de a se strînge în brațe se naște și devine tot mai puternică; dintăi se schimbă o sărutare frățască, care în curînd se preface în împărtășire pătimașă a buzelor, în pacat și în tradare. Sandu și cu Ileana purtară o luptă cinstită împotriva inimii și a simțurilor, luptă în care nu puteau decît să fie învinși, precum și fură învinși încă înainte de a ieși din granițile Țarii Românești.

Fiind tineri cinstiți, se căiră de pacat îndată după ce căzură într-însul; dar pacatul fiind nespus de dulce, nu se mai lăsară de el, trăiră într-însul cu remușcări care le mai stricau din fericire. Se întrebau cu grijă:

— Ce avem să spunem lui Grigore? Cum avem să cutezăm să dăm ochi cu dînsul?

Trecuse de munți și se aflau pe pămîntul turcului, mergeau încet spre Tisa; drumurile erau răle, desfundate în urma unor ploi cumplite; carele pe care erau așazate puștile se înfundau în glod pănă la butucul roților. Sandu și cu Demir socotise că mergînd tot astfel mai aveau nevoie de cel puțin două luni pănă vor ajunge în fața Beciului, și erau în mijlocul lui iulie; dar tinerii ar fi vrut acuma ca drumul să mai ție, nu două, ci încă nenumarat de multe luni, căci le era groază de ceasul în care aveau să deie ochi cu Grigore.

Se-ntîlneau acuma necontenit cu călăreți întorcîndu-se de la Beciu, care aduceau vești că toate merg cu izbîndă pentru oștile împaratului. Beciul fusese împresurat din toate părțile și se împinsese podghiazuri pănă departe, pe Dunăre în sus. Păgînii se bucurau de aceste vești; dar Sandu, Ileana și moldovenii ce-i însoțeau erau amărîți, căci cu toții doreau ca nu a turcilor, ci a creștinilor să fie biruința, macar că domnii țărilor noastre, de nevoie, se aflau în tabăra turcească. Știau doară că biruința păgînilor putea numai să îngreuieze jugul, și așa atît de greu de purtat, al stăpînirii turcești.

Cînd ajunseră în cîmpiile de dincolo de Tisa, greutățile drumului se făcură și mai mari pentru convoiul lui Mustafa-aga; carăle începură a se strica unul după altul, și de unde să găsești lemne pentru a le direge? Erai silit să stai pe loc și să trimeți departe spre a putea găsi materialul trebuitor. Mustafa nu mai privighea acuma chipul cum se adăposteau Sandu și Ileana, dealtmintrelea privigherea lui n-ar mai fi avut nici un scop: tinerii nu mai doreau decît să fie cît mai aproape unul de altul.

Pe la Solnoc auziră pentru întăia oară că împotriva oastei care împresoară Beciul a pornit loan Sobieski, viteazul crai al Lehiei, cu toate puterile crăiei sale, și că nemții apără orașul ca niște turbați. De-abie în septemvrie ajunseră la Buda și primiră poroncă de la pașa de acolo să descarce puștile în cetate și să rămîie pe loc, oastea fiind în retragere. Ei aveau să tăbărască în cîmp și chiar în după-amiaza acelei zile sosiră cei dintăi fugari, în cete mici, devenind tot mai mari, apoi bulucuri întregi cu căpeteniile lor. A treia zi un panțir veni s-aducă lui Sandu știrea că sosesc domnii Moldovei și ai Țării Românești, că a vorbit cu oșteni trimeși de ei înainte pentru a le pregăti tabăra, veste care mări remușcările și îngrijirile tinerilor noștri, arătîndu-le ca apropiet de tot ceasul întîlnirii cu Grigore. Acel ceas era chiar mai aproape decît credeau, căci Sandu, mergînd după-amiază la locul unde i se zisese că vor tăbărî domnii țărilor române, văzu acolo de departe mare îngrămădire de oameni și de cai; iar cînd ajunse, unul din cei dintăi oșteni pe care îi zări fu însuși Grigore, slab, rupt, neras, nespalat, tras la față, așa cum se cuvenea să fie un oștean aparținînd unei oști înfrînte și urmărite de mai multe zile. Prietenii se aruncară unul în brațele altuia, Grigore cu mult mai mare convingere decît Sandu. Apoi urmară întrebările: Grigore întrebînd despre tată-său, cum se afla la plecarea lui Sandu, iar Sandu despre cele întîmplate în fața Beciului, asupra cărora prietenul îi dădu cele mai amărunțite lămuriri; dar spre marea mirare a lui Hațaban, nu puse macar o singură întrebare despre Ileana. Din partea lui, Sandu se feri să-i spuie ceva în această privință, așteptînd să se mai sfătuiască cu fata. După ce își dădu bine samă de locul în care se întinsese cortul lui Grigore, se despărți de dînsul sub cuvînt de treabă grabnică care îl chema la cetate și, zicîndu-i că va veni să mai vorbească cu el mai îndesară, se duse întins la tabăra lui, unde spuse Ilenei despre întîlnirea avuta cu Grigore, neascunzîndu-i că acesta despre dînsa deloc nu-l întrebase. Ileana era o fire deschisă și hotărîtă: ea fu de părere ca fără întîrziere să puie pe Decusară în cunoștința adevăratei stări de lucruri între ei, povestindu-i tot și lăsînd la voia lui Grigore să hotărască despre soarta lor și chiar să-i ucidă de va găsi cu cale. Sandu se învoi și el cu această propunere. Dar deoarece nu era de gîndit ca Ileana să străbată tabăra turcească în hainele ei femeiești, și nu era de unde și cînd să-și închipuie altele bărbătești, se hotărîră să nu meargă ei la Decusară, ci să trimată un panțir mai deștept, vorbind turcește, să-l caute la tabăra moldovenilor spre a-l ruga din partea lui Sandu să-l urmeze pănă la cortul lui. Peste un ceas auziră glasul lui Grigore dînd „buna sară” panțirilor care șădeau împrejurul unui foc din apropiere; iar cînd pînza cortului se ridică, înaintea ochilor lui apărură, stînd în picioare, unul lîngă altul, fratele lui de cruce și logodnica lui. Ramase încremenit, fața lui se făcuse galbînă ca ceara și șovăi pe picioare. Numai după cîteva clipe și cu mare greutate putu să îngîne cuvintele:

— Ileana! Aici!

Atunci Ileana pășind spre el, îngenunchiă înaintea lui și, cu un glas care tremura, zise:

— Da, Ileana este aici; dar această Ileană nu mai este vrednică de tine, ea te-a înșelat.

Pe fața lui Grigore se văzu mirare, dar nici-o mînie.

— Și eu, zise Sandu venind să-ngenuncheze lîngă Ileana, sînt mai vinovat decît ea, căci nu mi-am pastrat credința ce ți-o datoream ca frate de cruce, ci ți-am fost hain și m-am dat în dragoste cu logodnica ta, ademenind-o să-și calce credința cătră tine.

— Amîndoi sîntem vinovați deopotrivă, adăogi Ileana, ai dreptul să ne ucizi pe amîndoi.

Dar pe fața lui Grigore, la auzul acestei cumplite mărturisiri, nu se zugrăvea nici o poftă de faptă cruntă, nici un semn de mînie; dimpotrivă, se părea că culoarea firească revenise în obrazul său, că în ochii și pe buzele lui se oglindește o simțire de ușurare și de mulțămire. Luîndu-i pe amîndoi de mînă îi sili să se scoale și să s-așeze pe niște scăuieșe în trei picioare ce erau în cort.

— Nu înțăleg ce voiți să ziceți; vă rog spuneți-mi în liniște și lămurit ce s-o întîmplat, le zise el.

Atunci Sandu, în puține cuvinte, îl puse în cunoștința celor întîmplate. Cînd isprăvi, fața lui Grigore strălucea de fericire.

— O, dragii mei, zise el, binecuvîntat fie pacatul vostru; nu știți ce liniște adus-au mărturisirea voastră în inima mea!

Și ridicîndu-se în picioare, luă întăi pe Ileana de pe scăuieșul pe care șădea, o strînse în brațe și o sărută de repețite ori, apoi făcu același lucru cu Sandu. Fu rîndul lor să se uite plini de mirare în ochii lui, iar el, văzînd mirarea lor, spuse:

— Ileano, eram prea tineri cînd ne-am legat să ne luăm. Dragostea noastră era dragoste din copilărie, dragoste de copii care nu avea putere să rămîie neclintită în fața oricărei ispite. Vina voastră o fost mai mică decît a mea, căci la necredința voastră sila o avut o parte ce n-o avut-o la necredința mea. Am avut prilej să scăp viața și cinstea unei fete de neam cinsteș, ai cărei părinți și frați fusese uciși de tatari după ce văzuse curtea lor cucerită și arsă. Spre a-i scapa viața am fost silit s-o îmbrac bărbătește și s-o țin în cortul meu. Cînd am adus-o în tabără, n-aveam, Dumnezeu mi-i martur, nici un gînd rău asupra ei; inima mea întreagă era a Ilenei. Dar nime nu știe mai bine decît voi ce ispită este să împărtășești aceeași locuință cu o fată frumoasă — veți vedea cît —, deșteaptă, bună, blîndă și a cărei minte și inimă sînt pline de podoabele cele mai alese, mai cu samă cînd vezi că acea ființă te iubește din toate puterile inimii. Am fost slab ca și voi, ca și voi căzut-am în pacat. Mare era grija și remușcarea mea. Cum era să calc credința jurată Ilenei care știam că mă iubește? Cum, pe de altă parte, era să părăsesc pe acea ființă, s-o las necinstită cînd o iubeam și cînd ea în fiecare zi îmi dădea dovezi de iubire? De aceea cînd, la intrarea mea în acest cort, am zărit pe Ileana alături de Sandu, inima mea o încetat să bată pentru o clipă și am simțit că pămîntul se cufundă sub picioarele mele. Uimit fost-am la auzul cuvintelor cu care m-ați primit; la început nu le înțelegeam; numai povestirea lui Sandu făcut-au lumină deplină în mintea mea. Încă o dată dar, binecuvîntată fie necredința voastră!

Poate că în fundul inimii Ilenei, bucuria de a se vedea mîntuită de chinurile remușcării și nădejdea acum întemeietă de viitor fericit și liniștit cu Sandu, pe care din zi în zi îl iubea mai mult, să fi fost, prea ușor, întunecată de oareșcare zgîrietură a amorului ei propriu, văzînd cum Grigore arată în chip atît de vădit că altă iubire a izgonit așa de desăvîrșit iubirea de odinioară pentru dînsa; dar nici fața, nici vorbele ei nu tradară vreo părere de rău. Și a doua zi, cînd Grigore le aduse pe iubita lui, ea fu cucerită de frumuseța și de blîndeța acelei tinere.

Deoarece domnii sosise cu curțile lor, iar pe lîngă oști nu lipseau duhovnici drept-credincioși, tinerii hotărîră ca, chiar în acea biserică, să binecuvînteze legăturile lor. Luară spre acest sfîrșit un preot muntean, căci se fereau ca vestea căsătoriei Ilenei să ajungă la urechile lui Duca-vodă, iar acel preot le găsi doi căpitani munteni pe care îi însoțise nevestele lor și le fură nuni.

Sobieski și cu trupele împărătești nu mai urmăriră deocamdată pe turci: retragerea urmă deci destul de liniștit. Ileana și Sandu se temeau mai ales de urgia lui Duca după întoarcerea lui în scaun. De aceea, în loc de a-l urma de la Oituz înainte, o apucară de-a dreptul pe Trotuș și Tazlău spre Bacău, unde găsiră oștirile lui Petriceico-vodă, care cuprinsese Țara-de-Sus întreagă și se lățau acuma și în Țara-de-Jos.

În curînd prinderea lui Duca-vodă la Domnești de cătră un podghiaz de moldoveni și de Ieși, urmată de ducerea lui în Țara Leșească, puse sfîrșit tuturor îngrijirilor lor.