Nebuna din Herăști

Jump to navigation Jump to search
Nebuna din Herăști
de Duiliu Zamfirescu


I
 
Murind, zioa trimete, pe razele din soare,
Spre grilele Nebunei, o lungă sărutare;
Pribeag, vântul se lasă din repedele’i sbor
Și-adânc vrea să’i vorbescă de-adâncul lui amor;

 
Iar ea, ca o mișcare molatică’l oprește
Zicendu’i parcă: glasuri acum me ostenește...
Voiu pace... voiu tăcere... - Treci ventule ușor
Și dă’mi iară’și tăcerea.. - Voiu pace.... voiu se mor....
Și ventul sprinten trece... - Iar zioa’n depărtare.
Murind, îi mai trimete o lungă sărutare.
 
II
 
De-ar vrea moartea vre-odată, în glumă se’ngrozească
Tot neamul seu sălbatic: pe corbi, pe lupi, pe vânt,
De sigur, ar alege durerea omenească,
Acea uscată plantă ce crește pe pământ.
Durerea e pe lume o plantă ce omoară
Ades într’un corp tânăr o inimă fecioară...
 
Și inima când moare și corpu’n urma ei
Remâne un tăciune uscat, fără schintei.
 
„Nebuno, stai odată privind cu ochi ’n gol
„Și dând cu oarba’ți minte trecutului ocol.
„Sub-vechia ta fereastră se întindea o vale
„Făcută ca să’ți plimbi vedeniile tale:
„Pe sânul ei, departe, trecea Argeșiul lin,
„Spunându’ți o poveste într’un adânc suspin.
„Știi tu...? Mai ții tu minte...? Te mai gândești tu oare,
„În ceasuri de veghere, la umbra visătoare
„Ce’n noapte venea singur se’ngâne la isvor
„Murindul glas al apei cu’n glas aprins de dor...?
„Știi tu? Mai ții tu minte când brațul meu te-a strâns?
„Și când fiorul dulce al valsului molatic
„A prins buzele noastre într’un sărut selbatic…?
„Știi tu când la picioare’țl ca un copil am plâns?
„Știi tu...?”
 
Iar glasul dulce în vals se prefăcu
Și’ncet murind pe vale striga: „știi tu...? știi tu...?”
 
Nebuna care’n lume nimic nu’nțelegea,
Îi înțelese glasul, căci ei glasu-i vorbea.
„Ah vino… vino suflet rătăcitor de noapte
„Și cântă’mi âncă valsul cu rătăcite șoapte.
„Mai vino... - Eu atuncea me voiu schimba în crin
„Ca să mai port pe sinu’mi adâncul teu suspin
„Pe care vântul serei îl va lua din sbor
„Vrând florilor să spue nemărginitul dor.
„Mal vino... Vino încă...”
Și tot vorbind cu vântul
Îi rătăceau pe clape și manele și gândul.
 
Clavirul părea suflet că are-adesea ori
Căci notele sonore, ce’n valuri de-armonie
Spuneau nopții tăcută o lungă poezie,
Urmau un vals frenetic, prelung, plin de fiori.
Și ea simțea că’n noapte un braț spre ea se’ntinde..,
Că talia’i subțire de brațul lui se prinde...,
Că tainicul ei suflet, coprins de-un lung fior,
Din pieptu’i i se duce pe-o aripă de dor...
Atunci..., uitând clavirul, cu ochii morții sub gene,
Pe a valsului mesură se’mlădia a lene
Și’n sborul ei fantastic mergea fără’ncetare...
Sburând încă mai tare..., mai tare... tot mai tare.
 
III
 
Iar când corpul Nebunei din vals a încetat
Era un corp de moartă, cu sufletul sburat.
Acum departe doarme de grijile-omenești
Neturburată vecinic de cât de glasul dulce
Ce ventul îl înalță când merge să se culce
Pe valea din Herăști.