Năluca crimei

Năluca crimei de Alexandru Macedonski

Publicată în volumul Excelsior (1895).

Gândul rău în al meu suflet se pătrundă izbutește
Totdeauna și-n tot locul, când lucrez sau m-odihnesc;
Și zadarnic remușcarea vine și mă curățește...
Păsări negre între temple cuiburi jalnice clădesc,
Și în suflet, necuratul, să pătrundă izbutește.

Când ascult fără de voie, vocea lui cea răgușită
Și cu toate că mi-e scârbă de-njosire și desfrâu,
Eu mă las prin cugetare pe o cale povârnită...
Tăvălesc a mea simțire în noroiu ca-ntr-un pârâu
Și ascult fără de voie vocea lui cea răgușită.

Țeasta mea e o-nchisoare cu duhori întunecoase
Printre cari, ca nălucă, crima-și plimbă umbra sa
Și ridică-n a ei cale munți de valuri furtunoase
Ce renasc, cu cât vrea mintea în adânc a le apăsa,
Țeasta mea e o-nchisoare cu duhori întunecoase.

Patricidul și hoția, siluirea și omorul
Trec pe rând prin al meu cuget ca un fulger arzător
Și cu toate că spre bine mi se duce-n veci piciorul,
Mă-ngrozesc când simt năluca unui gând dogorâtor:
Patricidul și hoția, siluirea și omorul.

Osândesc cu toate-acestea orice mână înarmată
Mă feresc întotdeauna de tâlhar ca de ciumat
Inferez pe fiul care pumnalează pe-al său tată,
Dar omorul tot vorbește unui suflet spăimântat
Și blestem cu toate-acestea orice mână înarmată.

Plâng din inimă fecioara care este siluită
Și la vreme-aș răzbuna-o de mișelul dintre noi,
Dar de gânduri necurate mi-e simțirea urmărită;...
S-amăgesc pe cea mai blândă nu m-aș da de loc-napoi.
Și deplâng cu toate-acestea pe fecioara siluită.

Gândul rău izbește-n mine ca talazul într-o stâncă,
Și de-asemenea nu-mi lasă nici o urmă de noroi,
Însă vai, păstrez sub tâmple amintirea lui adâncă,
Cu nălucile grozave ce-mi-aduce în convoi,
De și el izbește-n mine ca talazul într-o stâncă.

Lucifer, nu sunt destule suflete în Iad la tine
Dacă-ncerci pe unul încă înauntru să-l târăști?
Vii pe aripi neguroase cuibul tău a-ți face-n mine
Și să pui în el sămânța de pierzare te silești
Când ai suflete destule Lucifer în Iad la tine.

Însă tu, putere sfântă, ai să taci fără-ncetare
Și de ochi lui de flăcări n-ai odată se m-ascunzi?
Aș lupta cu mult mai bine și aș fi cu mult mai tare
Dacă-aș ști că l-al meu strigăt tu ești gata să răspunzi...
Dumnezeu, putere sfântă, nu tăcea fără-ncetare.

Prea căzut este dar omul, sau e cerul prea sălbatic
Dacă răul dă afară ca izvorul peste vad
Chiar în ora rugăciunii, când cu sufletul extatic
Nu mai vrem să ne întoarcem ochi noștri către Iad ...
Prea căzut este dar omul, sau e cerul prea sălbatic.