Muzica (Caragiale)

Sari la navigare Sari la căutare
Muzica
de Ion Luca Caragiale


Conservatorul nostru de muzică și declamațiune, școala care adat atâția iluștri artiști în așa scurt timp, devine din ce în ce mai complet: i s-a înființat, în fine, o clasă de harpă.

Harpa sau harfa, după cum spune profesorul de istoria universală a muzicii al Conservatorului, este un instrument foarte vechi, de origină africană. Cuvintul harpă sau harfă vine de la harfonistă — artistă care cântă cu harfa.

Harpa este instrumentul cel mai principal în orchestră. Afară de foarte rare excepții, în toate bucățile de deosebite genuri, mai ales în cele clasice, harpa nu are în tot timpul nici o pauză, absolut nici una: ea sună mereu, fără o clipă de întrerupere. E un instrument mai mult decât important, este indispensabil. Pentru aceea, harfonistele sunt atât de rare și așa de scump plătite. Unei orchestre pot, de exemplu, să-i lipsească vioara, viola, violoncelul, contrabasul, flautul, oboiul, clarineta, fagotul, însă nu se poate, nu trebuie să-i lipsească harpa.

De aceea publicul a și constatat că până acum nu avem o orchestră: vioara primă — fals, armonia — cu un sfert de ton mai jos decât quartetul, intrări mancate, pauze sonore, cadențe răsturnate, părțile obligato — absente... Și se știe, cu toate acestea, cât de superioară e calitatea instrumentelor din orchestra noastră: ele n-au niciodată nevoie să fie acordate. Ce era?... Ce lipsea?... Lipsea harpa.

Harpa e sufletul orchestrei! O avem acuma, să ne felicităm! și să sperăm că onor. guvern conservator se va grăbi să umple îndată un alt gol de care sufere muzica în regatul nostru.

Trebuie înființată clasa de toba mare, apoi cea de tipsii și în fine cea de triangul.

Toba mare mai ales! Daca harpa este sufletul orchestrei, toba mare este inima, iar triangulul și capacele — spiritul.

Ceea ce e harpa între instrumentele de coardă este toba mare între instrumentele suflătoare. Dacă cea dântâi este superioară prin arpegie, cea d-a doua o întrece în tril: or, zicem tril, zicem arpegie, am zis totul, am zis: muzica.

Autoritățile cele mai necontestate în materie, Ziehrer, Schrammel, Zeller, și emulii lor până la un punct oarecare, cum Gluck, Beethoven, Chopin, au înțeles rolul important al tobei mari și efectele prodigioase ce se pot obține cu o frecuentă întrabuințare a acestui instrument de perfecție.

Este adevărat că o tobă mare bună costă foarte mult și e foarte greu de acordat. E un instrument de o sensibilitate extremă: o schimbare cât de ușoară de temperatură îl face să răgușească, așa că trebuie ținut în vată și totdeauna la o temperatură egală și la aer uscat.

Sunt instrumente de acestea cari costă sume fabuloase, mai ales cele fabricate de celebrul Stradivarius. Dintre acestea sunt numai patru exemplare astăzi în Europa... și unul încă este dubios.

Primul îl are țarul Rusiei; gloriosul monarh cântă pe el în momentele-i pierdute și cu oarecare virtuozitate. Al doilea (cel dubios) se află la “Universal Panopticum” din Prater la Viena, care-n vacanță face turnèleîn Orient; acolo el cântă acompaniat de o harmoniflûte. Al treilea se află în “ British Museum ” și nu cântă decât la deschiderea Parlamentului, la instalarea Lordului Maior și la căsătoria unui membru al familiei regale britanice. Astfel, anul acesta a cântat la Sigmaringen. Acestuia îi lipsește ciocanul original, și se știe că ciocanul este pentru toba mare ce [e] arcușul pentru vioară. În fine, al patrulea se află la noi, în București: da, toba mare din capitala regatului român este un adevărat Stradivarius. Ceea ce e ciudat e că nu se știe hotărât cine este adevăratul proprietar al nobilului instrument: Teatrul Național, Conservatorul sau domnul Mihalache, care cântă pe el cu o virtuozitate nec plus ultra?... Trilul eroic ce d. Mihalache obține pe acest instrument este fără contestare o culme; orice vorbe ar fi de prisos în această privință: trebuie să meargă cineva să-l auză ca să vază ce va să zică un tril eroic.

Așadar, o clasă de toba mare ni se împune imediat, cu atât mai mult cu cât românii sunt poporul cel mai muzical din Europa. Clasa aceasta are să fie foarte frecuentată și ar trebui să se prevază în bugetul viitor 20—30 de burse ale statului pentru aceasta.

Dar credem că e destul pentru astăzi. Într-un număr viitor vom vorbi despre necesitatea înființării claselor speciale de triangul și de tipsii.