Muzică de cameră

Jump to navigation Jump to search
Muzică de cameră
de Cincinat Pavelescu


Într-un salon. E ora zece seara.
Suspină ghetele de lac.
Văd sânuri albe, mâini ca ceara,
Rochi decoltate, domni în frac.

Tăcere! Ora este gravă,
Căci într-un colț a răsunat
Un pian pe care stă o tavă,
Și trei viori s-au acordat.

Arcușul a-nceput domol,
Atacă forte un andante
Dintr-o sonată-n mi bemol
De Beethoven ori Mercadante.

Un bravo! stăruie mereu;
Îl scoate sincer o duducă
Ce-și poartă-al sânilor trofeu
Spre domnul matur, cu perucă.

Unii timizi abia suspină;
Din nădușeala unui chel
Minune! crește o verbină
Pe-o coardă de violoncel.

O văduvă în demi-doliu,
Nu suferă violoncelu,
Și, ghemuită p-un fotoliu,
E tristă c-a pierdut cățelu,.

Când contrabasul mizerabil
Trimite-n sală câte-un la,
S-aude-ncet un Admirabil!
Rostit c-un glas de mahala.

 Cum ți se pare, scumpă doamnă?
Întreabă grav, adânc și rar
Un domn în păr cu flori de toamnă
Și cinci proteste-n buzunar.

 Îți place muzica, maestre?
Unui poet îi zice trist,
Privind distrată spre ferestre,
O virgină genre artist.

Maestrul dă din cap și cască.
Acest răspuns e lapidar.
Biata virgină-și ia o mască,
Căscând și ea, însă mai rar.

Cu toții sunt cuprinși de splinul
Ce te apucă pe vapoare,
Dar toți, gentili, îndură chinul
Cu zâmbete admiratoare.

Unul se scarpină la ceafă,
Altul stă țeapăn ca un graf;
Plutește-un zâmbet de caiafă
Pe buze rase cu perdaf.

Și toți voiesc să aibă aer
C-au simțul muzicii ș-o gustă,
Iar notele, ca dintr-un caier,
Se torc mereu în sala-ngustă.

Când plâng subtilele gavote,
Majoritatea-nghite sabur;
Și sorb, sărmanii, mii de note
Pe lângă baia cea de abur.

Un domn cu cioc și cap de faun
D-un bacfiș s-a apropiat,
Un altul sforăie p-un scaun;
Se crede, poate, la Senat.

 Ah! muzica e infinitul!
Îngână un boier cărunt;
Deși e surd, nenorocitul,
Discută numai contrapunct.

O profesoară dă un ach!
Ș-apoi șoptește unui macher,
Când se sfârșea ceva de Bach:
 Sublim mai e și Flehtenmacher!

Văzând că meșterul Dinicu
Combate ca un tun francez
Numai p-o coardă, domnu Nicu
Ș-a luat un cap de amorez,

Și lâng-o doamnă serioasă
S-a așezat c-un evantail;
Privirea lui libidinoasă
O ia en gros și en detail.

Sonata însă infinită
Întinde coada-i de balaur;
În aer tremură, palpită
Sclipiri de lună și de aur.

Apoi se stinge. Musafirii
Se-nghesuiesc înspre bufet.
Se smulg din piepturi trandafirii
Și spre maestru se trimet.

O doamnă-i prinsă de suspine.
 Ce zici, Dinicu? Ce deliciu!
Și când te uiți la el mai bine,
Aduce chiar cu bietul Liciu!

... Într-un salon e ora unu.
Muțit-au ghetele de lac.
Plutește-n aer doar tutunul
Și coada ultimului frac.