Musca și carul

Jump to navigation Jump to search
Musca și carul
de Gheorghe Asachi
La ocazia compunerei Regulamentului organic
București, 1830


La amiază, pe căldură,
Se urcau pe drum la munte
Șase harnici cai de frunte
Înhămați la o trăsură.
Spre-a o face mai ușoară,
Toți drumeții se coboară;
Caii însă asudau,
Opinteau și iar mai stau,
Când o muscă foarte iute
Au venit să le agiute.
Bâzâind pe ii îndeamnă
Și prin aer drum l însamnă;
Unde coama nu agiunge
Pe rând caii tot împunge.
Carul dacă naintează,
Crede că-nsași ea l-au tras,
Și-nmândrită-apoi s-așază
Cărăușului pe nas.
Iar de stă la vre o râpă,
Musca-atunci se face foc:
Zboară,-mpunge,-njură, țipă
Că stau roatele pe loc,
Ca bătrânul capitan,
Ce în cruntă bătălie
Cătră un asalt îmbie
Pe aprodu al său oștean.
Mai oftează musca mică
Că povara nu-i rădică
Și că dintre călători
Nu-i dă nime agiutori,
Dar l-a sa bâzâitură
Nici pic caii iau aminte,
Ci pășind tot înainte
Suie-n deal cea grea trăsură.
Atunci musca, stând, li zice:
Să ne răsuflăm aice
Dup-atâta osteneală!
Ș-apoi fără de sfială
Li mai cere legiuită
Pentru lucru mulțămită.

Așa unii multe ori
Se îndeasă la o treabă,
Unde-s pre sârguitori
Și la vorbă și la grabă,
Dar în faptă-s chiar bufoni,
Minciunoși și fanfaroni.