Munții și văile

 

Zburând și ne având repaos,
Rostogolit, ardea în haos
Pământul ce prin întuneric
Își cauta mireasa-ntr-una...
Dar cum păru în cale-i luna;
Cu ea-și uni amorul sferic!

Și nunul lor la cununie
Fu soarele ursit se fie...
Ș-atuncea tresăltând de-o dată,
Din sforțul lui de procreare
Născu și văi și munți și mare.
Și ăst-fel lumea fu formată!

Pe-atuncea munți-n emisferuri
Erau pierduți cu fruntea-n ceruri
Pe când acuma timpu-i roade!
Iar văile, din adâncime,
Privind la culmile sublime
Își dau giganticele roade!

O rasă de-oameni colosală
Ce fruntea-și ridica cu fală
Năștea din sfintele lor pânteci...
Era pământ iar nu nisipuri...
Și oamenii erau la chipuri
Ca Feți-frumoșii de prin cânteci!

Întregul glob, ca o grădină
Domnea subt bolta cea senina,
Dar văile, ne-mulțumite
Păreau a fi de munții care,
Se ridicau fără-ncetare
Spre cerurile poleite!

Ce?... Noi să naștem oare veșnic,
Și munții să rămâie sfeșnic
Cu bratele încrucișate?
Și el întâi să aibă parte
De soarele care împarte
Zâmbirile-i nenumărate?

Și de durere-adânc pătrunse,
Cuvântul lor, la cer ajunse,
Iar cerul auzind aceasta,
Cu-ncetul munții începură
Să se dărâme și scăzură
Pierzându-și fiecare creasta.

Atuncea însă-ngrozitoare
Pătrunse iarna-ntâia oară...
Iar văile cele-nflorite
Simțind zăpada cea de iarnă
C-asupra lor o se s-aștearnă
Se înclinară vestejite!

Și pe cât munții se dărâmă
E omul din colos o râmă
Și vegetația se duce...
În mine însă, crește jalea...
Când nu e munte unde-i valea?...
Egalitatea i-a pus cruce!

București 1881, Sept.