Muierea fățarnică

 

Iencușor și Mitică era doi copii cari se iubea ca niște frați. Vecini fiind, ei crescuseră împreună, se jucaseră, merseseră la școală. În toată copilăria lor, ei fuseseră nedespărțiți.

Pe Iancu îl trimise tată-său, după ce se mai mări, la un frate al său, negustor mare, în alt oraș depărtat. Gîndul lui era de a face din Iancu un negustor de frunte și procopsit.

Iancu se supuse voinței părintești, fără să cîrtească. El trăia bine la unchiu-său. Cu toate astea, Mitică era nelipsit din amintirea sa.

Mitică, rămas acasă, crescu. Învăță și el un meșteșug, se făcu flăcău, se însură, deschise prăvălie și trăia bine cu nevestica lui. Trebile îi mergeau minunat.

Trecuse vro cincisprezece ani de cînd nu se mai văzuse acești prieteni.

Într-o zi, Mitică se pomenește că vine la el un flăcău cu mustața răsucită știi, colea, chipos; și se vedea el după față a fi chiabur.

— Bună ziua, frate Mitică.

— M’l’țum’ ‘tale, frate Iencușor. Dar grozav te-ai schimbat!

— Dar tu? Daca nu mi te arăta tata, nu te-aș mai fi cunoscut.

Iancu se întorsese acasă. Cea întîi grije a lui fuse să cerceteze de prietenul său Mitică.

Acesta nu știa ce să mai facă de bucurie că-și mai văzu prietenul. Îl pofti la prînz la dînsul.

Mai-nainte însă de a se pune la masă, îl înfățișe nevestei și îi spuse că era cel mai bun prieten al său de copilărie.

După masă se puseră la taifas. Spuse Iancu tot ce i s-a întîmplat de la plecarea lui.

Spuse și Mitică toate necazurilc cu ucenicia, cu una, cu alta, pînă ce se văzu cu alba în căpistere.

— Acum, zise el, mărire ție, Doamne, trăiesc în largul meu. Meseria îmi merge bine. Am o nevastă care mă iubește de nu știe cum să-mi treacă pe dinainte. Sunt fericit. Este o evlavioasă de n-are căpătîi.

— Cum te-ai încredințat tu despre aceasta? îl întrebă Iancu.

— Cum să mă încredințez? Iacă văz că mă iubește și nu iese din porunca mea.

— Bagă de seamă frățioare, să nu-ți puie femeia coarne.

— Ia fugi încolo, Iencușor, nu mai sta de vorbi astfel.

Ca femeia mea nici la mănăstire nu găsești. Cînd mă culc, o lascitind. Cînd mă scol dimineața, o găsesc iarăși citind…

— Și totuși, îl întrerupse Iancu, dă-mi voie să-ți spui în cuget curat că muierea ta nu e cinstită.

— Ce tot stai de grăiești astfel de vorbe, Iancule? Pentru asta ai venit pe la noi, să bagi zîzanie în casa noastră?

— N-am nici un interes la asta, frate Mitică. Văz că ai început să te necăjești. Liniștește-te, cugetă și fă cercare. Atîta evlavie ce arăți tu că are ea, nu e lucru curat. Ascultă ce-ți spui eu.

Pasămite Iancu, mai frecat cu lumea, mai umblat, văzuse și auzise mai multe.

Se despărțiră. Mitică rămase cu cuiul la inimă.

Chiar în seara aceea se hotărî să-și pîndească nevasta.

Cînd să se culce, el zise:

— Ia mai lasă, nevastă, a pîrdalnică de carte și aide să ne culcăm, că mi-e somn.

— Dec! dară ce te găsi astăzi? răspunse ea. Culcă-mi-te dumneata, că iacă mai am puțintel să-mi sfîrșesc rugăciunea, și mă culc și eu.

Mitică se făcu că adoarme, și începu a și sforăi.

Femeia lui, cum îl văzu că doarme, trînti cartea la o parte și zise:

— Dormi bumben acolo.

Aruncă o rochie pe dinsa și ieși; deschise și portița binișor și plecă.

Mitică se scoală și el, iese după dînsa și pune cuiul la portiță. Apoi se întoarce în casă și se culcă. Dară unde putea dormi?

Tocmai cam despre ziuă, auzi bătînd încet la poartă.

Pasămite femeia lui venise. Și daca văzu poarta închisă, zise în sine: „Stăi măi, tu, bărbate, ai vrut tu să mi-o faci; dară am să ți-o fac eu ție“. Mitică iese în ușe și întreabă:

— Cine e acolo?

— Eu, bărbățele, răspunse femeia, fă bine de deschide.

— Dar cine ești dumneata?

— Ce, nu mă cunoști? Iaca eu, Păunica, nevestica dumitale.

— Du-te d-acolo și nu mai trăncăni; nevasta mea nu umblă noaptea la vremea asta pe drumuri.

— Deschide, zicu-ți, că mă arunc în puț.

La poarta lor era un puț.

Mitică nu mai răspunse nimic.

Păunica luă un bolovan de piatră și, bildîbîc! îl aruncă în puț.

Cum auzi Mitică asta, zise în sine: „Să vezi dumneata că nebuna dracului s-a aruncat în puț”. Ieși din casă cum se afla și se duse să vază ce s-a întîmplat.

Unde? că ea, după ce a aruncat bolovanul în puț, s-a lipit cu ulucele, lingă poartă, și aștepta acolo, fără să răsufle măcar.

Cum ieși Mitică din curte, se duse drept la puț să se uite. Ea, zdup! În curte, încuie portița și-l lăsă pe dinafară.

Se rugă bietul Mitică să-i deschiză.

De loc.

Îi făgădui ca să nu-i mai zică nimic despre întîmplarea din noaptea aceea.

Cine se uita la el?

O armrință că-i va face cutare și cutare lucru.

Dar ea îi răspunse, ca cum nici usturoi nu mîncase, nici gura nu-i mirosea:

— Du-te, du-te, omule, d-acolo la bordeiul tău. Nu mai colinda noaptea prin sat, ca un dezmetic, după potcoave de cai morți. Ce îmbli tu nu se mănîncă.

Daca văzu așa, Mitică se hotărî a sta pe o laviță ce era lîngă portiță pînă la ziuă. Trecînd streaja p-acolo și văzîndu-l numai în cămașe și în izmene, nu-i mai căută de ce-i e cojocul și îl luă de-l băgă la odubeală.

Tocmai în noaptea aceea se spărsese o zărăfie.

A doua zi, dregătorul, nici una, nici alta, cășună pe dînsul și-i zise:

— Tu, tîlharule, ai călcat astă-noapte zarafia. Te vezi după îmbrăcăminte că ești un haidamac.

Bietul Mitică, ce să zică? Deși se știa nevinovat, dară în halul în care se găsea n-avea cuvinte cu care să se îndrepteze. Apoi, luîndu-și inima în dinți, răspunse:

— Adevărat, domnule dregător, eu am spart.

— Unde-ți sunt tovarășii?

— Nu știu de căpătîiui lor, căci m-au lăsat precum mă vezi, ș-a fugit. Mă leg însă că vi-i dau în mînă. Pentru aceasta îmi trebuie un răgaz de cîteva zile, pînă să-i caut.

Ceru doi slujitori de la dregător care să meargă cu dînsul să-i caute.

Îi dete.

A doua zi era o sărbătoare mare. Mitică se duse cu slujitorii stăpînirii îmbrăcați tiptil pe la mai multe biseric și băga de seamă la toți cîți venea.

Într-una din bisericele cele mai mari văzu pe un om că intră. Unde ceilalți aducea cîte o lumînărică, el aduse o făclie. Unde ceilalți făcea cîte două-trei cruci și se așeza la locul lor, el făcea niște mătănii cu coadă pe la toate icoanele, de credeai că este sîntul Martin care a făcut minunea că, mîncînd un coș cu melci, coșul rămase tot plin.

— Ăsta este, zise slujitorilor, puneți mîna pe dînsul.

Slujitorii deocamdată nu cutezară, văzînd atîta evlavie la el; dară n-avură ce face, îl înhățară și-l duse la tumurluc.

Cînd îl scoase la înfățișare, îi zise dregătorul:

— Tu, împreună cu ăsta, arătînd la Mitică, ați călcat zarafia cutare. Unde sunt banii? Tîlharule!

Acesta făcu niște ochi cît toate zilele de mari și o strîmbătură de mirare, de nu știa dregătorul ce însemnează aceea. Apoi răspunse:

— Daca este să spui adevărul, apoi eu sunt care am furat banii. Dară un lucru este de care nu mă pot domiri.

— Care? îl întrebă dregătorul.

— De unde și pînă unde știe omul ăsta de călcarea ce am făcut-o eu singur?

— Apoi îți este tovarăș. Amîndoi ați săvîrșit tîlhăria. El a spus.

— Poate să spuie el mult și bine. Dar eu de-l voi mai vedea încă o dată, se face de două ori. Singur-singurel am fost.

— Auzi, mă? zise lui Mitică dregătorul.

— Are dreptate, răspunse Mitică.

— Cum l-ai cunoscut, dară?

— Iacă, iacă, iacă, ce mi s-a întîmplat cu nevasta, mai zise Mitică; și de la dînsa am zis că toți cei evlavioși afară din cale nu sunt oameni cinstiți. Pe omul acesta, uite, uite, uite, ce l-am văzut făcînd în biserică, și, dîndu-mi cu socoteala că este un tîlhar, văz că n-am greșit. Pe tîlhar îl trimise la ocnă, iară pe Mitică acasă la el. Cum se văzu scăpat de nevoie, Mitică urcă Dealul Mitropoliei. Mulțumi apoi prietenului său că i-a deschis.