Monumentul

Sari la navigare Sari la căutare
Monumentul
de Gib Mihăescu
Publicat în revista Boabe de grâu, anul II, nr. 6-7 din iunie-iulie 1931



Patruzeci de ani Costache Constandache a stăpînit orașul. El era conservator, însă asta n-avea nici o însemnătate. Putea foarte bine să fie liberal, conservator-democrat sau, mai pe urmă, averescan, țărănist, socialist or comunist; nu ar fi avut nici o însemnătate. Oricine s-ar fi întîmplat la guvern, Costache Constandache era sigur de voturile concetățenilor săi; S-au străduit unii și alții să-l doboare, s-au încercat ingerințe asupra orașului și mai cu seamă asupra mahalalelor. Mofturi. Cînd veneau alegerile, conul Costache Constandache ieșea cu o cumplită majoritate, în ciuda tuturor suveicilor și tuturor crucilor trase cu creta pe spatele votanților suspecți. Iar pe vremea comisiilor interimare, un om nu mai da pe la primărie. Se lipseau cetățenii de dreptele lor cereri, însă fără Costache Constandache nu vreau să lucreze. Și cu tot aparatul lor polițienesc, cu toți bătăușii tocmiți special de la București, uzurpatorii abia de îndrăzneau să facă vizite electorale pe la marginea orașului. Bătăușii speciali înfundau în acele vremuri de frămîntare — snopiți ! — spitalele; iar aparatul polițienesc lucra cu mînă moale ; știa doar ce-l așteaptă după alegeri.

Drept aceea se operau mutări tocmai hăt la cellalt colț de țară ; dar chiar și funcționarii nou-veniți, după două zile de rățoieli sterpe, o lăsau domol Le intra numaidecît frica la oase, așa cum ar intra frigurile lîngă bălțile putrezite sau reumatismele în cetățile posomorite și cețoase.

Asta se cheamă să ai o popularitate. Iar conul Costache Constandache se făcuse iubit prin nenumăratele foloase pe care le făcuse orașului. Uzină electrică, baie comunală, grădină publică, pavaj, hală, cinematograf comunal, serviciu de pompieri, de gunoi, canalizare, dric elegant cu două clase (clasa I cînd i se puneau patru cai, clasa a Il-a, numai cu doi). Pe urmă, nimeni nu făcea apel la primărie fără ca să fie satisfăcut. Lumea mai bogată : ca să se mai amîne sau chiar să se lase uitată vreo expropriere pentru aliniatul străzilor, ca să se mai puie un felinar în dreptul porței cutăruia, ca să se mai dea vreo cîțiva oameni de la primărie pentru ridicatul vreunui grajd sau pentru vreun prășit la vie, ori pe Ulița Mare să fie doi sergenți, dintre care unul să stea mai mult în fața casei lui conu Ionică Mitran, al doilea om bogat și popular al tîrgului după conu Costache Constandache și care deci putea deveni de temut. Totul se făcea. Conul Costache împăca pe toată lumea. Avea meșteșugul, arta, arta asta, cum spunea domnul Ionică Mitran.

— Mă credeți, domnilor, că eu n-aș fi în stare să fac așa ceva, declara dînsul cu modestă convingere. Iacă, vă spun eu, cu mine s-ar lua toți cu mîinile de păr…

Pe cînd conul Costache Constandache avea pentru toți un zîmbet, o privire limpede și binevoitoare, o vorbă domoală de încurajare.

— Lasă, mă, că se face. Las’ pe mine…

Ei, poate că nu se făcea tocmai-tocmai precum dorea cel cu nevoia. Dar cu ceva tot se alegea.

Barem cu lumea cea măruntă și necăjită conul Costache Constandache era o comoară. Îi răzbea în porumbi toamna, în lemne iarna și chiar în bani vara. Dar cu ce-i cîștiga pe toți erau lemnele. Lemnele primăriei. Zadarnic țipau (cine ? veneticii : un fost ajutor de judecător rămas pe-aci avocat, niște colegi de-ai acestuia, dornici de a pune mîna pe visteria comunei, cîțiva profesorași pripășiți de pe-aiurea), zadarnic se văicăreau indivizii ăștia suspecți care treceau în toate partidele, ca să apuce comisiile interimare, că fondurile comunei au secat, că pădurile comunei sînt aproape tăiate, că datoriile comunei au crescut de bate falimentul la ușă.

Conul Costache Constandache surîdea cu superioritate. Pentru că dezmeticii ăștia de opoziționiști mai făgăduiau, întru restabilirea situației, că vor îngriji ca perceperea impozitelor comunale să se facă fără excepție, iar rămășițele să fie strînse fără răgaz.

Rămășițe de cînd ? De nu se mai ține minte. Conu Costache Constandache surîdea către conu Mitran și prietenii săi :

— Ați văzut, mă, ce proști sînt ? Nici nu știu să facă politică.

Și cu adevărat, cînd cel dintîi guvern nou făcu loc uzurpătorilor în primărie, se pomeniră bieții oameni cu tot felul de fițuici galbene și verzi, în care se scria cît are să plătească fiecare pentru noua stăpînire.

— Proști sunt, mă, făcea conu Costache cu veșnicul lui surîs.

E drept că șleahta adversă băgase de seamă că a făcut-o de oaie cu țidulele casieriei, și pentru prilejul viitor și-au făgăduit să fie mai abili. Dar oamenii știau acum ce-i așteaptă. Căci drept răspuns la toate discursurile înverșunate ale lor, prin care înfierau „abuzurile” conului Costache, acesta se mulțumea să răspundă placid din ușa cafenelei :

— De, mă, i-auzi, c-am făcut eu abuzuri cu voi,.. Spuneți voi dacă știu ăștia ce trăncănesc…

Sau :

— Bă, v-au mai trimes ăștia țidule înainte de alegeri ?

— Nu ne-au mai trimes, coane Costache…

— E… zice că sunt șmecheri… așteaptă acum să treacă alegerile…

— Lasă să aștepte, coane Costache, rînjea cu înțeles poporul.

„…Cu o primărie așa bogată în venituri putem să facem și noi dărnicii… dar nu risipă și jaf !” strigau cu vehemență vrășmașii lui conu Costache.

Dar alegătorii știau ei ce fel de daruri galbene și verzi o să primească. Iar tîrgul cel mare al Rădășenilor era într-adevăr unul din cele mai bogate ale țării acesteia blagoslovite de Dumnezeu. Veniturile lui erau nesecate. Și dacă pădurile lui dăduseră de sfîrșit, în schimb ccle în care securea intrase acum treizeci și douăzeci și cinci, ba chiar și douăzeci de ani, se făcuseră din nou numai bune de tăiat. Dar de lipsa lemnelor putea fi vorba cînd atîta bănet intra în casa comunei de la prăvăliile date cu chirie la ovrei, de la locurile din vale, date în parte la oameni, de la oboarele vestite, ce se țineau săptămînal în tîrg și unde țăranii din împrejurimi erau jecmăniți în lege, în sfîrșit, de la atîtea taxe, lumină, apă, gunoi, prestație, firmă și cîte și mai cîte ? Pentru că mințeau cei care susțineau că domnu primar închide dinadins ochii la încasarea dăjdiiior. Închidea, desigur, cînd era vorba de familiile grele ale celor 4000 de înscriși în listele electorale. Dar ia să fi poftit să nu fi fost înscris în listele electorale ? Or să te fi simțit că ai trecut de partea veneticilor ? ca-ți arăta dumnealui atunci cum se îngrijește un bun edil de veniturile gospodăriei ce i-a fost încredințată.

Încît, ca o vrednică răsplata și ca o dovadă de adîncă recunoștință, către al patruzecele an al părinteștii lui oblăduiri, cei patru mii de păstoriți hotărîră să-i ridice un binemeritat monument. Ideea porni tot de la dezinteresatul și lipsitul de invidie conu Ionică Mitran, puțină vreme după ce consiliul comunal se pronunță în chestia cu licitația noului motor al uzinei electrice. Pentru că domnul primar fusese de părere să se adopte între cele douăzeci și trei de oferte, pe acea apărată cu multă căldură și convingere de conu Mitran, și chiar convinse și consiliul că acum e rîndul să fie luat în considerare sfatul prietenului său (deși unul din consilieri protesta vehement, încercînd zadarnic să probeze că s-a greșit rîndul). Dragostea în- dreptățitului se revărsă asupra conului Costache cum nu se mai văzuse niciodată. Mai ales că pînă și consilierul recalcitrant fusese repede redus la tăcere cu minunatele perspective pe care verva domnului primar știa să le desfășoare dinaintea ochilor bunilor prieteni și cetățenilor săi.

— Omul ăsta e o comoară ! răgise de mai multe ori, aprins de îtiduioșeli subite, conu Mitran. Omul ăsta e providența orașului ! Omul ăsta merită un monument !

— Omul ăsta merită un monument !

Acesta a fost strigătul hotărîtor, care s-a înfipt întîi ca o revelație, pe urmă din ce în ce mai adînc, ca o obsesie, și apoi ca un imperativ în mințile rădă- șenenilor.

„Monument. Monument. Monumentul lui conu Costache. Se face monument lui conu Costache !

Să dăm toți, fraților, mînă de la mînă pentru monumentul lui conu Costache Constandache. Cît de puțin, dar să dăm toți pentru monumentul acestui mare om, acestui mare binefăcător al comunei. Restul se completează de la primărie !”

Monumentul lui conu Costache Constandache se ridică falnic în mijlocul orașului. În grădina publică din centrul orașului. În dreapta e monumentul lui Alexandru Lahovary, ridicat de conu Costache încă din primele timpuri ale carierei lui politice. În stînga e monumentul rădășenenilor căzuți pentru țara lor în războiul cel mare. La mijloc, locul era rezervat încă de pe cînd trăia regele Caro! I.

— Înțelegi că nu se cade să ridici monumente oamenilor care sunt încă în viață, fie ei chiar regi ? spunea conu Costache Constandache.

Dar după moartea regelui Carol, evenimentele se înghesuiră, și monumentul din dreapta o luă înaintea celui din mijloc. Însă asupra locului din mijloc părerile conului Costache se schimbaseră.

— Aici e locul lui Ferdinand cel Leal. Însă, înțelegi, nu se cade să ridici monumente oamenilor care sunt în viață, fie ei chiar regi.

Cînd conul Costache Constandache află ce puseseră de gînd concetățenii săi cu locul din mijloc, se făcu roșu ca sfecla, dar nu se putu ști din primele clipe dacă de mînie sau de plăcere. Așa că trebui să intervină cu toată autoritatea de care dispunea și cu toată prietenia domnul Ionică Mitran, ca roșeața de pe bucile dolofane ale lui conu Costache să fie numai de plăcere.

În schimb, vorbele lui fură numai de ocară.

— Cum se poate… Ăla e loc pentru regi… nu pentru un nemernic ca mine…

— Lasă, că avem noi destul loc și pentru regi… Îl potoli conu Mitran. Ce, grădina are numai lungime ? Are și lățime, nu ?… Iar lățimea e cît lungimea aproape… Așa că unde scrie că încap acolo numai trei statui ? O să fii dumneata la mijloc, și-o să te punem cu fața la Olt, așa că o să ai acum în față pe

Alexandru Lahovary, în spate eroii, la dreapta pe regele Ferdinand și la stînga pe Carol…

— Nu, nu primesc, se arătă îndîrjit conu Costache. Nu primesc.

— Știu care e motivul, replică Ionică Mitran. Pentru că ești în viață…

— Și ăsta ! aprobă conu Costache. Dar mai e și altul, cu mult mai puternic…

Asistența respiră ușurată. De argumentul ăsta se speriase ea, pentru că-l știa bine pregătit pe conu Costache în susținerea lui.

— Atunci, care, coane Costache ?

— Să mă puneți pe mine la dreapta ori la stînga ! strigă cu energie conu Costache… Nu admit, răcni el cu umilință, să stau la mijloc, între regi. Dacă puneți pe regele Carol la mijloc, pe Ferdinand la dreapta și pe mine la stînga, ar mai merge… Nu… Nici așa… regele Carol să nu fie cu fața spre Olt, să fie cu fața spre oraș… Așa da, primesc… Așa ar veni Lahovary în dreapta, eroii în stînga, Ferdinand în față și eu umilul vostru servitor la spate…

Cei de față rămaseră muți de admirație dinaintea acestei severe atitudini… Numai conu Ionică șopti la urechea celui ce-și apăra cu atîta vehemență modestia :

— Rămîi la mijloc și nu duce grijă de regi… că peste o sută de ani, dac-o mai putea orașu ăsta să ridice vreun monument… Însă nu te lăsa și dă-i înainte cu gura… E foarte onorabil din partea dumitale… că noi facem tot ce știm…

Și cu toate protestările energice ale lui conu Costache, monumentul fu ridicat în mijlocul grădinii publice, pe locul destinat regilor. Dar abia acum putu el să se convingă că rostise odinioară o vorbă cu adevărat mare: Nu se ridică monumente oamenilor în viață. La cîteva zile după ce obrazu-i modest suferi cu abnegație ploaia de laude pe care i le aduse inițiatorii mîndrei sale statui, conu Costache căzu la pat.

Fu o boală lungă, mai degrabă o sleire progresivă a tuturor puterilor, pc care le istovise încetul cu încetul în atîta huzur și-n atîtea călătorii. Și ca o culme a pedepsei pentru toate cele făcute cu voie sau fără voie, Dumnezeu îi păstră numai mințile. I le păstră intacte, încă și mai luminoase decît se bucurase de ele toată viața, ca să vadă întreagă, grozava lui năruire.

Pentru că îndată ce scăpă frînele primăriei, locțiitorul, conu Ionică Mitran, nu mai fu în stare să stă- pînească turbatul galop spre dezastru. Veneticii ridicară capul. Ochi de ură răzbătură din ascunse unghere. Strigăte de mînie izbucniră. Huiet și urlet începu să crească. Și, curios, tocmai acum cei care erau gata pînă mai deunăzi să ia parul de dragul lui conu Costache și împotriva dușmanilor lui, de astă dată tăcură cu toții și așteptară.

— Vezi, nene Costache, ce va să zică poporul… canalia… E ca șarpele…

— Era și timpul, Ionică, grăi slab și înțelept conu Costache. Îmi pare tare rău de voi că n-ați apucat să duceți și voi comuna asta în spate patruzeci de ani încheiați, ca mine… Dar întrucît mă privește, eu mi-am terminat cariera…

Comisii peste comisii veniră, trimese de stăpînire. Verificări peste verificări se făcură. Dar dintru început fu greu să se vadă pînă-n fundul relelor. Dimpotrivă. La prima ochire părea totul bun și la locul lui. Unii mai buni de văz crezură c-au descoperit mare lucru, însă însoțitorii lor, care apucaseră de spuseseră într-alt fel, îi combătură cu toată înverșunarea. Pentru că deasupra tuturor metehnelor sufletești stăpînește atotputernic amorul propriu.

Se petrecură lucruri de tot hazul. Verificatorii începură să se acuze unii. pe alții. Depuseră rapoarte în doi peri și plecară fără să fi stabilit ceva precis, spre marea bucurie a lui Ionică Mitran.

— Cei mai mulți au fost de partea noastră, coane Costache.

— Ce dobitoci ! rosti domnul Costache Constandache. Dar pentru că Ionică se uita la el nespus de curios, se grăbi să adauge : Asta, între noi, știi… Tu însă bate toba înainte și dă-le dreptate celor care ne-au apărat… Bate-ți joc cu strășnicie de veneticii care i-au chemat… Însă tare mă tem, măi Ionică dragă, că dc data asta nu se mai prinde…

— Ne descurajezi, nene Costache…

— Asta între noi, Ionică…

Dar veneticii nu se lăsară. Noi comisii veniră, noi expertize. De astă dată oameni de socoteli, aleși pe sprinceană. Zadarnic țipa conu Ionică Mitran că sunt oamenii veneticilor. Vulgul tăcea și asculta. Iar ca dintr-o cutie de scamator, potlogăriile ieșeau la iveală, care mai de care mai gogonată și mai țipătoare.

— Ce ne facem, coane Costache ?

— Mi se rupe inima de voi, dragă Ionică, dar în.— trucît mă privește, mi-am încheiat cariera… Mi-ar fi părut bine s-o fi încheiat mai demult și să văd pe dobitocii ăștia dîndu-mă în tarbacă, he, he, încă pe cînd picioarele mi-ar fi fost zdravene de drum. Aveam eu ceva pus deoparte, și așa de bine ferit, că n-ar fi zărit acolo nici ochi de șarpe. Însă așa a fost să fie… Multe păcate avem și noi oamenii, dar și multe fapte bune am mai făcut unora și altora, încît a zis bunul Dumnezeu : „Lasă-l pe Costache aci unde l-am pus din greșală, pînă la sfîrșitul vieții. Acuma, dacă s-a făcut, s-a făcut…” Și după ce zîmbi mulțumit și senin florilor din tavan, continuă, cu glasu-i stins și liniștit : Cum îți spui, doar de voi îmi pare rău. Mai era destul acolo ca să huzuriți și voi pînă la apusul vieții. Pot spune eu că nu mor liniștit, cînd, cu toate înjurăturile acestora, acum, în pragul veșniciei, am trăit o viață întreagă respectat și onorat de toată lumea ? Și care poate fi acela din toți bandiții ăștia ce-mi vin și-mi urlă la ferestre că i-am înșelat căruia să nu-i fi făcut bine ? E… dar nu pui la inimă, mă Mitrane… Așa e lumea… n-o s-o schimb eu… și tocmai acum…

Și iar sta și iar se mai gîndea conu Costache.

— He, lasă-i pe dumnealor… Eu, cum, cum o făceam, o duceam bine cu toții… Și eu… și ei… Că ar fi fost păcat, mă, dacă aveai de unde, să nu trăiești bine… Acum să-i vedem ce-or să le facă veneticii… Or să strîngă curelele și or să înece primăria în bănet (dacă nu și-or băga mîinile și ei, prostește, că nu știu cum să și le bage…). Dar să zicem că sunt oameni de treabă și de bună-credință… Unde or să ajungă ? Primăria se va face de aur, și toți pîrliții ăștia or să crape de foame… Primăria va sta cu pîntecul veșnic umflat de aur ; tocmai ea, căreia nu-i foame, nici sete…

Conul Ionică Mitran pleca întins, luminat de aceste adevăruri. Dar el nu prea știa să le lămurească, așa cum le primea, mulțimii. De aceea, după ce le în- găima încurcat p-ici, pe colo, fuga înapoi la conu Costache, să le mai dea un polei, nou, așa cum numai el știa să le lustruiască.

Dar conu Costache îl oprea :

— Fii pe pace, Ionică. Nu mai folosește la nimic, nici o frămîntare. Totul e degeaba… Am impresia… ce vorbesc… sunt sigur c-am pierdut partida… Vouă nu-mi rămîne decît să vă dau un sfat părintesc, cum părintește v-am condus toată viața mea. Stîngeți-vă toți și tăgăduiți cu înverșunare ; și unde s-o găsi spărtură, dați vina pe mine… Vă dezleg pe toți… Aruncați jos din spate dragostea ce-mi purtați… Vă dezleg, ai auzit ? Pe unul să nu-l mai aud că-mi ia apărarea… Aruncați totul pe mine… și eu vă voi apăra pe toți, luînd tot ce-or găsi ei rău acolo asupra mea…

Așa grăi conul Costache Constandache, și un luciu nou pîlpîi în ochii lui obosiți și sticloși ; luciul abnegației și al sacrificiului. Iar bunii lui tovarăși plînseră amarnic de jertfa lui nebunească și-l ascultară. Iar mai vîrtos plînseră cei care luaseră mai înaintea sfatului, pe ascuns și prin șoaptă.

Cînd toate vinile pămîntului căzură asupra lui conu Costache și cînd acesta luă asupra lui totul, vulgul profan n-a putut desprinde, cum de altminteri era și de așteptat măreția gestului. El se nărui tot pe casa lui conu Costache, gata s-o dărîme din temelii și s-o facă una cu pămîntul. Conu Costache ar fi zîmbit prietenește primei cărămizi care i-ar fi căzut în cap. La șaptezeci și ceva de ani…

Dar casa lui conu Costache, mai ales de cînd începură mărturisirile, era acum ca și ferecată. Așa bolnav cum era, cu picioarele de gelatină, era cu neputință să-l mute în altă parte ; în schimb, numărul sentinelelor din jurul casei lui era destul de impozant ca să ție mulțimea în respect.

Așa că aceasta se mulțumea să se oprească în grămadă compactă dinaintea ferestrelor și să urle frenetic :

— Banditule ! Hoțule ! Tîlharule ! Ne-ai mîncat avutul! Ne-ai jefuit! La pușcărie cu tine! La moarte !

Dar pentru că sentinelele îi priveau printre baionetele lucii, în imobilitatea lor mîndră, mulțimea obosea.

— La oase ! striga în cele din urmă drojdia orașului și pleca apoi să mănînce…

Iar conu Costache Constandache era necăjit la culme auzind toate acestea, că nu distingea glasul lui conu Ionică Mitran, căruia îi dăduse ordin expres să conducă aceste manifestații.

Printr-un om de legătură îi reînoi ordinul.

Dar zilele următoare îi aduse aceeași nemulțumire. Pînă într-o seară, cînd prinse glasul celui mai iubit dintre consilierii săi luînd cuvîntul și declarînd :

— Fraților, pentru că nu ne rămîne să ne răzbunăm altfel contra omului ăstuia, să-i dărîmăm monumentul !

Propunerea fu primită cu un huiet infernal de răgete.

Conu Costache se mulțumi și cu atîta. Însă pe Mitran n-avea să-l ierte niciodată pentru neascultarea lui.

Dar cînd mulțimea, scoasă din fire, ajunse vociferînd în fața monumentului, spre marea ei deznădejde se poticni acolo de pieptul de fier al unui pluton de soldați. Vrînd-nevrînd, veneticii din fruntea comunei trebuiau să salveze ce mai rămăsese din avutul primăriei. Revizuitorii gestiunilor puseseră totul sub pază și-i declaraseră răspunzători de cele mai neînsemnate abateri. Astfel, vrăjmașii cei mai înverșunați ai lui conu Costache Constandache ajunseră să apere cu îndîrjire frumosul său monument.

Dar nici mulțimea nu se lăsă mai prejos. Ea dorea și ea, ca toate mulțimile, mica ei satisfacție. Astfel, veneticii se făcură purtători ai „legitimei dorințe a masei” la mărimile din București. Urmarea fu că gărzile se îndoiră și comisia interimară primi

observații aspre și amenințări de înlocuire, deoarece „încurajase prin atitudinea și slăbiciunea ei instincte sălbatece de răzbunare fi porniri spre rebeliune, penate de art. 86 fi urm. c. p.”. Era doar o mare operă de artă, făcută în străinătate, cu bani mulți și grei.

Cînd mulțimea întărîtată află despre drastica dezaprobare a celor de la București, scandalul ajunse de neînchipuit. Se dădură adevărate asalturi în contra monumentului, dar soldații se ținură bine. De altfel, cît domni soarele deasupra lumii, luciul oțelului de la arme fu o continuă „legiuită somație”, ținînd necontenit departe pe cei mai îndrăzneți. Răfuiala pro- priu-zisă avu loc doar între răzvrătiți și ațîțătorii lor de pînă ieri, care, pentru a-și feri pielea, trebuiră să țipe, să amenințe, să spumege… În contradictoriu…

Cînd se lăsară umbrele serii, tuturor le veni foame de lup, mai mult și mai degrabă decît se așteptau, din pricina atîtei energii cheltuite. Și plecară spre casă, unii de unul singur, alții în grupe, cîntînd :

La arme cei de-un neam și cei de-o lege…

Sau :

Hai leliță-n deal la vie,

Hai, leliță, hai,

Să culegem razaehie…

Grupul cel mai intransigent și mai furios se opri dinaintea ferestrelor conului Costache, făcînd să zor- năiască geamurile ca de cutremur de puterea fără seamăn a vibrațiilor atîtor răgete.

Conu Costache închise ochii plictisit și vădit dezgustat că fusese brusc întrerupt din gîndurile plăcute și din amintirile în mijlocul cărora vroia să moară.,. Oricărui om condamnat la moarte i se mai împlinește o ultimă dorință. Atîta drept are și el. Să nu mai fie turburat din gînduri. Atît. Nimic altceva.

Tocmai se vedea, la Roekenbaur în Grinzing, la „Heuriger”, cu roșcata Suzi pe genunchi, acum treizeci și cinci de ani, cînd plecase pentru prima oară la Viena și spre alte orașe europene, ca să vadă la fața locului realizările marilor edilități. Lăutarul cînta în falset, ciupind ușor strunele, în vreme ce lumînarea discretă arunca palori ciudate în părul sălbatec al înfocatei vieneze…

— Ce mai vreau, ce mai doresc ? întrebă el abia auzibil, zguduit din visuri, pe doctorul care-i prepara ultimele injecții.

— Au vrut să-ți dărîme monumentul și i-au pus pe goană… Acum urlă de neputință…

— De ce nu i-au lăsat, frate, să-și facă voia ?.„ Aveau tot dreptul… E-a lor… Ei l-au făcut… Să-l dărîme, să-l dărîme…

Moartea a trecut, în sfîrșit, și pe-aici.

A fost de-ajuns ca aripa ei neagră să atingă în treacăt orașul, ca toate patimile să tacă pe loc.

— Mi se pare că n-au avut dreptate cu conu Costache… De ce nu ne-au lăsat să-i dărîmăm monumentul dacă n-a fost nimic de capul lui cît ne-a cîrmuit ? I-am amărît degeaba zilele sfîrșitului…

— Am fost niște păcătoși… Cît ne-a condus el, cu toții ne-am ales cu cîte ceva… De bine, de rău, o duceam cu toții bine… Dar de la ăștia ce-avem ? Numai biruri și amărăciuni…

— Toată ziua bate toba casierului prin mahalale… Și noi ne-am pornit tocmai asupra lui, care se punea pieptiș pentru noi în fața tobei…

— Mare nelegiuire am făcut, oameni buni. Cît bine ne-a făcut el nouă și cum l-am răsplătit… L-am băgat în mormînt cu lăcrămile pe ochi…

Dar vorbeau astfel cei care nu puteau să răzbată prin cortegiul cu lățime dc fluviu, ca să vadă figura zîmbitoare a lui conu Costache, întins în dricul clasa I (cu patru cai), pornit pe ultimul drum…

Poate încă visa pe vieneza Suzi…

Cu toată frumoasa înmormîntare, cu toate discursurile ca de întrunire publică, rostite în fața falnicului monument, de retractare sau de veștejire, cu tot regretul profund al celor ce l-au condus la groapă, Ionică Mitran tot nu s-a arătat mulțumit, după șapte ani, cînd împrejurările l-au adus pe el, acum, în fruntea comunei. Ionică Mitran a făcut atunci un parastas cum nu s-a mai pomenit nici pe vremea domnilor voievozi. Se spunea „parastasul reabilitării”, deși conu Costache se reabilitase de mult prin amintirile minunate despre dînsul (despre „simpatica lui persoană”, cum se zicea), care adiau necontenit de dincolo de moarte spre cei de dincoace. Ș-apoi monumentul lui, admirabilă operă de artă, sta din ce în ce mai netăgăduită dovadă că nu mai fusese primar ca el în tot cuprinsul României.

Iar conu Costache Constandache rîdea și-acum cu rîsul lui bun și larg și care de astă dată se lărgise pînă la urechi. Rîdea într-una, cum l-au văzut cei puși să-l dezgroape, pentru a-i face din marmoră și din bronz un mormînt astfel cum cu adevărat merita un om ca dînsul.