Mogîrzea și fiul său

 

A fost uă dată un puiŭ de român; el n'avea nicĭ tată nicĭ mumă. Tot rĕmasul de la părințĭ era pus subt epitropie. Ne maĭ putênd suferi el mustrările nedrepte ale epitropilor, se duse în lume și apucând pe uă potecă care îl scóse ŭntr'uă poiană departe, se duse cale lungă să'ĭ ajungă.

Acolo înserând și neavênd unde adăposti, se urcă pe uă moviliță și se uĭtă în tóte părțile ca doar va ḑări vre uă lumină încotro-va; și după multe căutărĭ vĕḑu licĕrind abia uă schinteióră de foc și o luă într'acolo. Merse, merse, nóptea jumătate și ajunse la un foc mare, mare fórte. Împergiurul aceluĭ foc vĕḑu cĕ dormea un om mare cât un uriaș. Ce să facă? ce să drégă? după ce se gândi puțin, se băgă pe cracul nădraguluĭ aceluĭ om, și mase nóptea acolo.

A doua ḑi când se sculă omul acela, vĕḑu cu mirare pe băiatul nostru cum căḑu din cracul nădraguluĭ seŭ.

– Dar tu mĕ? ḑise el.

– M'aĭ făcut în astă nópte, tată, respunse băiatul.

– Dacă este așa, maĭ ḑise omul cel mare, să'mĭ paștĭ oile, și eŭ țĭ-oiŭ da de mâncare; dară să bagĭ bine de sémă, să nu trecĭ hotarul, cĕ este prăpădenie de tine.

Îĭ arĕtă cu mâna până unde ținea moșia luĭ, și îĭ ḑise apoĭ:

– Pasă cu Dumneḑeŭ.

Băiatul păscu oile tótă ḑioa, și când se întórse séra, găsi focul făcut și ajută omuluĭ să mulgă oile.

După ce sfârși, șeḑură la masă, și pe când mâncaŭ, întrebă pe omul cel mare:

– Cum te chiamă pe tine, tată?

– Mogârzea; respunse omul cel mare.

– Mĕ mir cum nu țĭ-a fost urît să șeḑĭ singur aicĭ în pustietate.

– Tu te mirĭ fără cuvênt. Dară nu sciĭ că ursul nu jócă de voe?

– De asta, așa e, maĭ ḑise băiatul; dară, te vĕd tot trist și fără voe bună, spune'mĭ povestea ta, tată.

– La ce te-ar folosi să sciĭ lucrurĭ ce póte să te întristeze și pe tine.

– Fie, voiŭ să sciŭ și eŭ. Tu nu'mĭ eștĭ tată? Oare că mĕ aĭ acum pe mine, socotescĭ că'țĭ va fi în deșert?

– Eĭ bine, daca este așa și voescĭ, étă istoria mea:

Eŭ, precum ți-am spus, mĕ numesc Mogârzea; sunt fecior de împĕrat, și am plecat la lacul de lapte dulce, care nu este departe de aci, ca să mĕ însor cu uă ḑină. Auḑisem că acolo sunt treĭ ḑine. Dară norocul mĭ-a stat ĭmpotrivă; căcĭ nagodele de iele dete peste mine și-mĭ luară inima, și de atuncĭ m'am așeḑat aicĭ și mĕ hrănesc cu oițele mele pe moșióra asta, fără să maĭ am poftă la ce-va, fără să mĕ pot veseli un minut măcar, saŭ fără să pot rîde și eŭ uă dată.

Pustiile de iele sunt așa de gâlcevitóre, în cât nu sufere pe nimenĭ să trécă peste hotarul lor care să rămîe nepedepsit. De aceea te sfătuesc să fiĭ cu luare aminte, ca să nu pățescĭ și tu ce-va.

– Bine, bine, lasă pe mine, tată, ḑise băiatul, și se culcară.

Când se lumină de ḑioă băiatul se sculă și plecă cu oile. Nu sciŭ cum, nu sciŭ de ce, dar luĭ nu-ĭ venea la socotélă să vaḑă liveḑile cele frumóse ale ielelorŭ, și el să-șĭ pască oile pe uscătura moșieĭ luĭ Mogârzea.

A treia ḑi, pe când sta la umbra unuĭ copaciŭ și cânta din fluer, căcĭ era meșter a ḑice din fluer, uă óe se desghină din turmă și intră în liveḑile cele înflorite ale vecinelor; după dênsa alta, dupe asta alta, și când băgă de sémă, maĭ multe oĭ apucase de trecuseră hotarul.

El, tot cântând din fluer, se duse să abată oile ce lasase turma; dară de uă dată se vĕḑu față în față cu treĭ fete sburdatice, că'l opresce și ĭncep a juca împregiurul luĭ.

Dacă vĕḑu băĭatul cum merge tréba, îșĭ puse și el puterile, și cântă cu foc; eară ele jucară până séra.

– Acum, le ḑise el, daca voițĭ să vĕ cânt mâĭne maĭ cu foc, lăsațimĕ să mĕ duc, că ĭ-a fi fóme lui bietul Mogârzea.

– Noĭ te lăsăm, ḑiseră ele, dar să sciĭ că de nu veĭ veni, nu scapĭ nepedepsit de noĭ.

Se învoiră decĭ ca măine să vie d'a dreptul cu oĭ cu tot să le cănte, și se întórseră fie care la ale sale. Mogârzea se miră cum de sporesce laptele, și nu se linisci de cât numaĭ după ce'i se spuse că n'a călcat hotarul. Mâncară și se culcară.

Băiatul nu asteptă să se lumineze bine, și din albul ḑilei pleca cu oile drept în liveḑile ielelor. Cum începu să cânte cu fluerul, ielele fură aci, și jucară, și jucară până în de séră, când atuncĭ băiatul se făcu că scapă fluerul din mână și că din greșélă calcă peste el și îl sparge.

Să-l fi vĕḑut atuncĭ cum se tânguia și cum îșĭ frânge mâĭnile și plângea că șĭ-a perdut tovărășelul; ți s'ar fi făcut milă de el. Chiar ielele se înduioșiră și făcut începură să'l mângâe.

– Nu'mĭ e de alt-ceva, ḑise el, ci pentru că așa fluer care să ḑică cu foc nu maĭ găsesc, căcĭ el este din inimă de cireș de 7 anĭ.

Noĭ avem un cireș în curte, și e tocmaĭ de 7 anĭ; daca veĭ, aĭdețĭ să-l tăem și să-țĭ facĭ un altul.

Se dusecă cu toțiĭ, tăiară cireșul, și de témă ca să nu i se strice inima când îl va despica, le rugă ca să pună cu tóte mânele.

Decĭ, după ce dete cu toporul și făcu crăpătura cât să-l despice numaĭ cu puterea brațelor, ca să nu ajungă ascuțitul toporuluĭ la inima lemnuluĭ. Atuncĭ ele, próstele, băgară degetele, stănd d'uă parte și de alta a lemnuluĭ; și pe când le ḑise: tragețĭ! el scóse toporul și le prinse degetele în crăpătura lemnuluĭ.

În zadar se rugară ele să le scape de acolo; în zadar îĭ spuseră că le vine leșin de durere, căcĭ el nu voi să scie de făgăduelile cele frumóse și marĭ ce-ĭ spunéŭ ele, ci rămase rece ca pĭatra.

Atuncĭ el le ceru inima luĭ Mogârzea.

– Dute că e pe feréstră într'uă sticlă, ḑiseră ele.

După ce o luă întrebă cum să o pue la loc; eară ele îl învĕțară, creḑênd că le va scăpa din nevoe.

– Multă lume vețĭ fi chinuit voĭ, făcêndu-o să sufere în tótă viața lor durerile morțiĭ; răbdațĭ si voĭ uâ nópte că dór nu s'o face gaură în cer.

Apoĭ plecă cu oile și inima luĭ Mogârzea; eară ele se boéŭ de ți se rupea inima de milă. Cum ajunse acasă, Mogârzea începu a'l ține de rĕŭ pentru că a fost prea întârḑiat. Drept respuns băiatul îĭ ḑise să se culce pe spate, și el suindu-se pe peptul luĭ, se săltă de câte-va orĭ; când, câlc! eși dintr'ênsul inima de putrigaiŭ ce'ĭ lăsase ielele, îĭ dete de înghiți pe a luĭ, îĭ astupă gura ți nasul cum mâĭnile luĭ, îĭ dete de bĕu apa ce era în sticlă, și îl obloji cu un plastur ce luase de la Iele.

N'apucase să'l lege bine, și uă dată sări în sus ca uă căprióră ḑicênd:

– De veĭ fi saŭ nu, fiul meŭ, ce veĭ de la mine pentru binele ce mi-aĭ făcut?

– Să'mĭ spuĭ în cotro este lacul de lapte, cum să fac ca să iaŭ de soție una din treĭ ḑine care sunt acolo, și să fiŭ fiul tĕŭ pentru tod-d'auna.

Priimi, cererile băiatuluĭ, se puseră la masă, fără să se maĭ mire de ce daŭ oile atîta lapte, se înveseliră în chiote, în cântece și în jocurĭ, tótă nóptea.

Daca vĕḑură că ĭ-a apucat ḑioa ne dormițĭ, hotărîră să se ducă împreună ca să vaḑă păcălitura ielelor; ceea ce și făcură. Mogârzea cum le vĕḑu, luă copacĭul la spinare cu ele cu tot, și plecă la împĕrăția tatăluĭ sĕŭ, care se umplu de bucurie când îl vĕḑu voios ca maĭ'nainte, eară el arĕtă pe mântuitorul sĕŭ ce venea în urma luĭ cu oile.

Toțĭ de tóte oărțile mulțumia băiatuluĭ pentru isteția luĭ și pentru că a scapat pe Mogârzea de nevoia în care căḑuse. Treĭ ḑile ținură veseliile la palat.

După ce trecură aceste ḑile, băiatul chemă pe Mogârzea la uă parte și-ĭ ḑise:

– Eŭ voiŭ să plec, fă bone de'mĭ spune în cotro este lacul de lapte dulce, și de va vrea Dumneḑeŭ, nădĕjduesc să mĕ întorc cu femee. Mogârzea se în- cerca maĭ ântêiŭ să-l opréscp; dară după ce vĕḑu că în zadar îșĭ sparge capul cu dênsul, îĭ spuse ceea ce și el auḑise, căcĭ nu putuse vedea nimic din causa Ielelor.

Băĭatul îșĭ luă fluerul și ce-va merinde de cale, plecă și se duse, de duse, treĭ ḑile de vară până'n séră și ajunse la lacul de lapte, care era pe moșia uneĭ ḑîne. Adoua ḑi dis de diminéță începu a cânta cu fluerul pe marginea laculuĭ, când, ce să veḑĭ? unde eși uă ḑînă frumósă cu pĕrul cu totul și cu totul de aur, și îmbrăcată cu niște haĭne mândre cum nu maĭ vĕḑuse el; la sóre te puteaĭ uĭta dar la ea nicĭ cât, și începu a juca. Băiatul remase încremenit cu ochiĭ bleojdițĭ la ea; iar ḑina daca vĕḑu că nu maĭ ḑice din fluer, plecă. A doua ḑi, iar așa făcu. Când a treia ḑi, tot cântând se cam apropia de ea, care nu băga de sémă jucând, și de uă dată se repeḑi, o luă în brațe, o sărută și-ĭ smulse trandafirul de la cap.

Ea, dete un țipet și apoĭ începu a se ruga de el să-ĭ dea trandafirul, dar el nu voi. Plângea lemnele și pietrele de jalea eĭ, cum se bocea și se ruga. Apoĭ cum a pus trandafirul la pălăria luĭ, dênsa se ținea după dênsul. Daca vĕḑu și vĕḑu că chip nu este să'l înduplece a'ĭ înapoia trandafirul, se învoiră ca să se ia. Apoĭ se duse la Mogârzea de'ĭ cunună Împĕratul și remase acolo. Iar în luna luĭ Maiŭ, în toțĭ aniĭ se ducea la lacul de lapte de'șĭ scălsa copiiĭ ce făcéŭ.

După mórtea Împĕratuluĭ, Mogârzea împărți pe din douĕ împĕrățea cu măntuitorul sĕŭ.

Încălicaiŭ, etc.